Cluj-Napoca, 14 februarie 2015

Geopolitica în Europa de Est, la zi: Acordul de pace de la Minsk

Semnarea de către Petro Poroșenko și Vladimir Putin a Acordului de pace de la Minsk dintre Ucraina și Federația Rusă la 12 februarie 2015, sub privirile lui Hollande și Merkel, ar părea a fi „soluția” pentru înlăturarea pericolului războiului dintre cele două părți.

Spun „ar părea” pentru că, departe de a reprezenta o garanție în ceea ce privește pacea în estul Ucrainei, acolo unde rebelii proruși, sprijiniți sub toate aspectele de către Moscova, acest nou acord ar putea să nu fie altceva decât „încă o iluzie” a Occidentului că în răsăritul Europei ceea ce este scris se și respectă!

De pe acum, unii observatori afirmă că documentul semnat în capitala Belarusului nu este altceva decât „o nouă victorie” a politicii expansioniste promovate de Rusia în disprețul total al normelor consfințite de către dreptul internațional!

În completare alții apreciază că ne aflăm la începutul unui nou „Război Rece”, având ca reper declarațiile Statelor Unite referitoare la măsurile care se iau la această oră pentru întărirea „flancului estic” al Alianței Nord-Atlantice în care, alături de țările baltice și Polonia, intră și România!

Conform acestora, absența Washingtonului de la negocierile ucraineano-ruse ar avea ca explicație dorința americanilor de a trece la „ofensivă” pe relația cu Kremlinul și de contestare a amintitei „victorii” putiniene!

Pentru cei care nu cunosc prea bine istoria negocierilor legate de conflictul din estul Ucrainei, trebuie menționat faptul că, în trecutul apropiat, au mai fost semnate două armistiții tot la Minsk (în 5 și în 19 septembrie 2014) fapt care nu i-a împiedicat însă pe rebelii proruși să își extindă teritoriile controlate, ținta vizată de aceștia fiind granițele ad­ministrative ale regiunii Donețk.

Așa s-a ajuns ca în ultimele luni aceștia, spri­jiniți de Federația Rusă, să ocupe peste 550 de kilometri pătrați dincolo de „fron­tiera” fixată la Minsk în septembrie!?

Și în pofida degringoladei economiei rusești, ca urmare a eficienței embargoului aplicat de Occident tradus în practică prin scăderea nivelului de viață al cetățeanului de rând, Putin nu dă semne de revenire la o abordare mai calmă și mai pașnică, ci dimpotrivă!

*

De la venirea sa la putere, în urmă cu mai bine de 15 ani, „țarul Vladimir” (cum mai este numit acesta) a folosit cu destul succes tactica consolidării poziției Rusiei prin promovarea așa-numitelor „conflicte înghețate” din zona de proximitate a granițelor, care, în anumite condiții apreciate ca fiind „oportune”, au fost transformate în conflicte „calde”, cu foloase pentru politica expansionistă a Moscovei (vezi cazul țărilor din Caucaz).

Dar cum apar aceste zone de „conflict înghețat”, s-ar putea întreba unii?

Mai întâi, prin „instrumentări” diverse (și diversioniste), precum resurecția etnicismului minoritarilor ruși (sau de de altă „coloratură” etnică), are loc perturbarea stabilității statale în țările vizate. Acesta este primul pas.

Mai apoi, sub pretextul „protejării” celor „persecutați” de majoritari, se recurge la ingerința brutală în politica internă a țării respective (incluzând intervenția militară), ajungându-se la forme de confruntare armată!

Odată produsă destabilizarea țării respective, în momentul în care presiunea internațională nu mai poate fi subestimată, Moscova mimează „dorința de pace” prefăcându-se că acceptă dialogul cu statul agresat „spre binele celor persecutați”, care sunt susținuți de ea.

Urmează semnarea unei „păci” care, de regulă, se face cu păstrarea de către ruși a unei părți, mai mari sau mai mici, din teritoriul ocupat în timpul derulării războiului!

Și uite așa, după semnarea „păcii”,  apare acest teritoriu de „conflict înghețat”, care, atunci când „situația o cere”, se poate transforma într-unul „cald”.

Este o strategie vicleană care, cel puțin până acum, a dat roade, Federația Rusă reușind să revină astfel în zone din care plecase în urmă cu mai bine de douăzeci de ani!

*

Americanii, mult mai „atenți” decât aliații lor europeni la „manevrele” Moscovei și departe de viziunea naivă a liderilor occidentali, preocupați numai de „detensionarea” situației și lăsându-i lui Putin posibilitatea de a încălca oricând dorește suveranitatea ţării vecine, nu s-au arătat prea încântați de rezultatul negocierilor de la Minsk! Și era firesc să fie așa!

De ce? Pentru că acestea reflectă, în fapt, dezechilibrul dintre ruși - care îşi pot valorifica forţa militară - şi europeni care, nu doar că nu sunt dispuşi să răspundă similar, ci mai mult decât atât, încearcă să împiedice Kievul de a obţine mijloacele militare de care are nevoie pentru a se putea apăra în viitor.

Tocmai din acest motiv, nu puțini au fost aceia care au afirmat că recentul acord de pace ucraineano-rus seamănă cu cel de la München din anul 1938, în sensul că, și acum (ca și atunci) puterile occidentale au mers pe linia concesiilor făcute agresorului, din dorința de a-și vedea protejate „liniștea” și „confortul”.

Că în final „n-a fost să fie” s-a văzut ulterior iar ceea ce nu se putea evita (adică riposta armată) avea să se producă, chiar dacă mai târziu.

Iată de ce cred că strategia Statelor Unite, de „îndiguire” a Rusiei prin amplasări militare în statele din „prima linie” a Alianței, reprezintă soluția corectă la momentul actual.

Iar recenta declarație a lui Iohannis, conform căreia „România trebuie să-și sporească capacitatea de apărare a teritoriului național” (inclusiv sub aspectul efectivelor umane prin revenirea, fie și parțială, la încorporarea tinerilor), se înscrie pe aceeeași direcție, fără de care pacea și securitatea în zonă nu pot fi garantate!

                                         Florin-Vasile ȘOMLEA

                                                  - politolog-