Cluj-Napoca, 28 iulie 2015

Despre cele „două Românii” și pervertirea tineretului

Societatea noastră a probat nu o dată existența unei linii de demarcație între două moduri de „a vedea” lucrurile, între două filosofii existențiale.

În opinia unora avem față în față „două Românii” nedelimitate geografic, ci în planul mentalităților care vin în succesiunea timpului istoric și a caracteristicilor culturale ale locuitorilor țării. În bună măsură subscriu și eu acestei versiuni întrucât istoria ne demonstrează asta de-a lungul ultimelor aproape două secole, fiind martorii disputei dintre două „școli de gândire”:  modernizatorii și conservatorii.

„Modernizarea”, adică reformarea societății după model occidental, a fost percepută de „conservatori” ca fiind o acțiune „forțată” a unei „elite cosmopolite”, rupte de tradițiile și realitățile societății noastre! Acest lucru a fost foarte bine surprins de către unii autori ai vremii, precum Eugen Lovinescu.

Avantajul de atunci al țării a constat în existența unor proiecte naționale majore care au fost îmbrățișate de majoritatea cetățenilor, indiferent de tabăra în care se aflau, între care cel al înfăptuirii „României Mari”, fapt care a făcut ca diferențele să se estompeze!

Perioada interbelică a demonstrat însă soliditatea acestora, discrepanțele dintre acea parte a societății racordată la civilizația occidentală (sau, cum am spune astăzi, la „spiritul european”) și restul populației, calate într-o viață care purta amprenta unor „alte vremuri”, continuând să existe.

După cel de-al doilea război mondial, venirea comunismului la putere, cu proiectul său de „modernizare accelerată”, nu a schimbat lucrurile.

În pofida unor „reușite” de moment (pe dimensiunile industrializării și urbanizării), catalogate demagogic de către propaganda regimului ca „mari succese”, „cele două Românii” au mers mai departe în paralel.

Faptul a putut fi observat imediat după prăbușirea dictaturii când, multă vreme, urmașii direcți ai defunctului sistem, aflați la putere, au dominat fără emoții spațiul public în detrimentul rivalilor prooccidentali, tocmai ca urmarea a fructificării angoaselor acelei părți a societății pseudourbanizate de către comunism.

 Fenomenul poate fi perceput ca atare și în zilele noastre fiind cuantificat riguros de către sociologi!

Aceasta este „România profundă” a lumii noastre, neracordate la modernitate, care își are propriile sale reguli ce ne „surprind” (deși nu ar trebui!) prin atitudine și reacții.

Și asta se întâmplă ori de câte ori au loc evenimente mai „aparte” precum cele recente, dintr-un județ din Moldova, marcate de un anumit dramatism, acolo unde într-o modestă așezare rurală, o minoră a fost victima molestării unor tineri consăteni certați cu morala și bunacuviință.

Ceea ce a șocat au fost reacțiile întârziate și marcate de inconsecvență ale justiției din reședința acelui județ, dar mai cu seamă atitudinea halucinantă a locuitorilor respectivei localități, solidari cu agresorii, nu cu victima!!!

De ce? Pentru că, dincolo de indignarea noastră, așa se gândește acolo dintotdeauna și pentru că în acel spațiu codul de conduită al oamenilor este unul care vine „din alte timpuri” fără vreo legătură cu societatea de azi!

Este trist, nu ne place asta, dar din păcate așa stau lucrurile!

*

Pentru a depăși realitatea acestor „două Românii”, ar trebui făcut ceva! Ce anume, s-ar putea întreba unii.

O soluție ar fi reașezarea lucrurilor în societate pe baze sănătoase care țin de măsurile de ordin instituțional, educațional-formativ și cultural. Ar fi suficient? Poate că nu, dar ar reprezenta un început al unei „altfel” de abordări, al unei reforme a mentalităților!

Și ca orice reformă ea ar trebui să se înceapă de undeva. Opinia multora este că punctul de pornire al acesteia ar trebui să fie educația și învățământul. Adică domeniile care, în ultimele două decenii și jumătate, au fost afectate de o degradare care nu putea să ducă la nimic bun.

Degradarea societății noastre și mai ales a condiției tineretului are multe cauze. Unul dintre factori, extrem de eficienți în acest sens, este din păcate mass-media (audio, scrisă și mai ales video).

Sub masca „libertății de opinie” am asistat la escaladarea promiscuității în multe emisiuni de proastă calitate, unele de o vulgaritate dusă la extrem, aspect de care s-a putut convinge oricine a urmărit programele nocturne ale unor televiziuni private („- Alo, CNA-ul se aude?!”), fapt care nu avea cum să nu afecteze partea cea mai vulnerabilă a societății, tineretul.

Acestor „politici”, să le spunem eufemistic „comerciale”, ale televiziunilor private le-au căzut pradă „tineri imaturi” ai „României profunde” precum cei menționați în acest articol, fapt care ne arată cât de periculoase pot fi acestea pentru societate.

În plus, aproape „peste noapte”, am ajuns să avem „vedete de carton” și „subiecte de viață” fără nici o legătură cu realitatea, totul de dragul ratingului aducător de câștig bănesc.

Să fim bine înțeleși: nu este vorba de îngrădirea dreptului la informație și de limitarea libertății de expresie, ci de combaterea inducerii unor „agende false” ale vieții de zi cu zi, care pare a fi preocuparea prioritară a acestora, latura educativă devenind de-a dreptul prohibită!

În susținerea unei necesare asanări a programelor de televiziune, chiar dacă poziția respectivă apare într-un plan diferit prin raportare la subiectul de mai sus, vine și recenta declarație a unuia din VIP-urile momentului, creatorul de modă Cătălin Botezatu care, cu vădită jenă și cu mult regret pentru că participase de-a lungul timpului la „fabricarea de povești false”, mărturisea, citez: „Mă mir că lumea, iartă-mi expresia, halește astfel de povești. Îmi mai spune câte cineva: vai, cât am suferit când am văzut nu știu de poveste. Și eu încerc să le explic: fraților, totul este fake. Eu știu, am trăit în lumea asta și știu că totul e fals. Lumea nu înțelege că se fac ședințe în care se discută ce vor spune seara. Păcat că educăm poporul în sensul ăsta. E un mare pericol pentru societatea românească să privească la anumite posturi, pentru că vor crede în minciuni. Și eu de-a lungul timpului am făcut tot felul de pozne și acum, când am ajuns la maturitate, îmi e rușine. În nici un caz nu le-aș mai repeta. Dar sunt ale tinereții valuri... Totuși, le-am făcut cu decență.”.

Ceea ce, apropo de ultima propoziție a declarației sale, din păcate, nu mai e cazul astăzi!

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -