Cluj-Napoca, 3 septembrie 2015

Democrația, „valurile” sale și... refugiații

De-a lungul timpului istoric, democrația modernă a cunoscut perioade de flux urmate de perioade de reflux.

Denumite în mediul de specialitate „valuri lungi ale democratizării”, respectiv „valuri inverse ale democratizării”, primele au fost până acum în număr de trei iar celelalte în număr de două.

Pentru acuratețea abordării acestui subiect l-am luat ca reper pe unul dintre „clasicii” domeniului, Samuel P. Huntington, autorul lucrării „Al treilea val al democrației”, care ne oferă o bună descriere a procesului de la începuturile sale și până în anul 1991.

Între timp, avându-se în vedere că o parte a statelor aflate în „cel de-al treilea val al democratizării” s-a reorientat spre alternative semidemocratice (sau chiar nedemocratice), unii au acreditat ideea că ne-am afla în fața „celui de-al treilea val invers al democratizării”, fapt neconfirmat până acum.

Din perspectivă cronologică, „primul val lung de democratizare” a început în jurul anului 1820 odată cu extinderea dreptului de vot la nivelul unei mari părţi a populaţiei masculine din Statele Unite ale Americii şi a continuat timp de un secol, până în 1926, dând naştere unui număr de 29 de democraţii.

Început încă din 1922, anul venirii la putere a lui Mussolini și a fascismului în Italia, „primul val invers al democratizării” a redus numărul statelor democratice până în 1942 la doar 12.

Victoria Aliaţilor asupra puterilor Axei a deschis însă calea „celui de-al doilea val al democratizării”, care va atinge apogeul în anul 1962, când se înregistrau 36 de democraţii.

Între 1960-1975 a urmat un „al doilea val invers” care a făcut ca numărul acestora să scadă la 30.

În sfârșit, „cel de-al treilea val al democratizării”, început în 1974 cu „Revoluţia garoafelor” din Portugalia și căderea regimului dictatorial al lui Salazar, s-a încheiat în 1990 cu prăbuşirea regimurilor totalitare comuniste din Europa.

Acest „val” a prins în colimatorul său alte 30 de ţări între care şi România, astfel încât, în 1996, numărul total al democraţiilor era estimat de către Larry Diamond, un alt „clasic” al domeniului, între 76 şi 117.

Regula de până în acest moment a demonstrat că după fiecare ciclu numărul țărilor cu regim democratic a înregistrat creșteri importante!

Referitor la România ar fi de notat că ea nu apare menționată în primele două „valuri ale democratizării” datorită neîncadrării în criteriile stabilite de către teoria democrației, singura țară din spaţiul Europei Centrale şi de Est recunoscută ca „democrație” fiind Cehoslovacia.

Explicația constă în faptul că deși i se recunoaşte existenţa instituţiilor politice democratice în perioada de până la instaurarea dictaturii regale (1938), în privinţa tradiţiei democratice lucrurile stau diferit iar sub aspect electoral ele nu se prezintă deloc bine!

Și asta deoarece definiţia minimală a democraţiei a lui Joseph Schumpeter, legată de respectarea șanselor egale pentru toți competitorii aflați în lupta electorală pentru putere, nu se regăsea în realitatea politică a României interbelice.

Mai exact, în condițiile în care regele (ca șef al statului) numea un prim-ministru înaintea unui nou proces electoral (deși era un procedeu absolut „constituțional”), acest lucru a fost apreciat ca reprezentând un „avantaj nemeritat” pentru partidul din care provenea premierul, întrucât, de regulă, se producea influențarea alegătorilor, viciindu-se scrutinul respectiv.

Luând în calcul aspectul descris, putem spune că Huntington a încadrat corect țara noastră abia în „cel de-al treilea val al democratizării”, când această „practică” nu s-a mai regăsit în viața politică a României!

*

Dar să revenim la subiect!

De ce era necesară această detaliere a temei fluxurilor și refluxurilor democratizării? Pentru că pornind de aici se poate ajunge la o înțelegere mai corectă a așa-numitului fenomen al „exportului de democrație” pe care Occidentul l-a practicat, în mod constant, în relațiile sale cu țările „Lumii a Treia”.

Când spun asta am în vedere, mai ales, încercările de „democratizare” din ultimii ani ale unor state cu regim dictatorial, precum Irakul, Afganistanul, Siria, Egiptul sau Libia, prin „instrumentări”, mai mult sau mai puțin evidente, ale Occidentului.

Reușita democratizării Germaniei şi Japoniei din perioada imediat postbelică, într-un context de ocupaţie militară a acestora, a creat puterilor democratice impresia falsă a posibilității repetării succesului în orice situație și în oricare parte a globului scăpându-se din vedere faptul că cele două țări reprezentau niște cazuri particulare, irepetabile în alte zone și în alte perioade de timp!

Absența culturii și a tradițiilor democratice au determinat în cazul celorlalte țări menționate apariția unor situații neanticipate care au generat nu democrație, ci instabilitate politică, degenerând în războaie civile și forme noi de totalitarism, precum cel fundamentalist islamic (vezi ISIS).

Asta după ce, spre exemplu, începutul procesului de democratizare a Afganistanului şi Irakului, țări aflate sub ocupaţie militară străină, dădea speranțe de reușită.

Bulversate de instabilitatea politică și afectate de violențele din țările lor, mase mari de oameni disperați au luat calea exilului spre zone mai liniștite ale globului, ținta lor actuală fiind continentul european, mai exact partea prosperă a acestuia.

Astfel, conform unor estimări provizorii, de la începutul anului curent circa 350 000 de persoane din Orientului Mijlociu și Africa de Nord au asaltat pur și simplu Europa prinzând nepregătite țările vizate, Germania, Franța sau Suedia!

Reacțiile statelor europene au fost din cele mai diverse iar speculațiile din mass-media internațională nu au întârziat să apară: de la faptul că această operațiune ar fi orchestrată de ISIS, cu scopul de a marca „începutul Jihadului” asupra Europei, până la teza consacrată de „teoria conspirației” conform căreia totul ar fi „instrumentat” în vederea pregătirii terenului pentru instaurarea Noii Ordini Mondiale!

Oricare ar fi adevărul, un lucru e cert și anume că impactul fenomenului migraționist se va resimți nu numai asupra țărilor occidentale menționate, care reprezintă azi ținta finală a migranților, ci și al altora, considerate acum „de tranzit”, precum Austria, Ungaria sau Cehia, aflate pe traseu, în timp ce România și Bulgaria par a fi, cel puțin pentru moment, înafara „oricărui pericol”.

Pentru Occident, concluzia ar trebui să fie aceea că nu este bine să forțezi lucrurile și că democratizarea trebuie să vină nu prin formula „exportului” de sistem politic, ci ca urmare a evoluției societății respective. 

                                                     Florin-Vasile ȘOMLEA 

                                                             - politolog -