Cluj-Napoca, 24 septembrie 2015

Războiul din Orientul Mijlociu și „criza refugiaților”

(I)

În ultima vreme, agenda presei internaționale a fost ocupată de ceea ce se întâmplă în Siria și Irak și de masivul exod al locuitorilor de acolo către Europa.

Surprins de fenomenul migraționist și, mai ales, de dimensiunea neașteptată a acestuia (ca și de complicațiile cărora le-a dat naștere), Bruxelles-ul a reacționat „pompieristic”, căutând soluții prin care speră să poată face față unei provocări care îi depășește orice anticipare!

Înainte de a discuta strategia acestuia pentru rezolvarea „crizei refugiaților”, să trecem în revistă ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani în Orientul Mijlociu și felul în care sunt „aranjate” „piesele de șah” ale „jocului conflictual” de acolo.

Totul a început în urmă cu patru ani în Siria, atunci când puterile occidentale, Statele Unite, Franța și Marea Britanie, au „apreciat” că trebuie pus capăt dictaturii lui Bashar al Assad (fiul lui Hafez al Assad, cel care condusese țara între 1970 și 2000). Așa s-a ajuns la implementarea „primăverii arabe” (denumire sub care a fost prezentată trecerea „revoluționară” de la dictatură la democrație în lumea arabă).

Momentul declanșării violențelor din Siria, care au degenerat mai târziu într-un adevărat război civil cu implicare internațională, l-a constituit reprimarea dură de către autorități a protestelor în masă din martie 2011, izbucnite ca urmare a prelungitei crize economice a țării, soldate cu grave consecințe sociale.

La scurt timp după acestea, s-a produs și implicarea unor puteri străine, prima, și cea mai importantă, fiind Statele Unite, care au avut un rol important în „punerea în operă” a conflictului militar de mai târziu. Dorința americanilor de a înlătura regimul de la Damasc a avut la bază orientarea promoscovită a acestuia și interesele Washingtonului într-o zonă în care existau doi aliați importanți, Turcia și Israelul!

La momentul debutului ostilităților, forțele politice interne implicate erau regimul al Assad (susținut de Rusia și China), Coaliția Națională Siriană anti-Assad (susținută de SUA, Franța și Marea Britanie), Gruparea radicală, devenită mai târziu Statul Islamic, alcătuită din diverse fracțiuni islamice fundamentaliste sunnite (susținute inițial de Arabia Saudită și Qatar iar mai apoi și de Emiratele Arabe Unite, Kuweit și chiar Turcia) și musulmanii șiiți (susținuți de Iran).

Acestora li s-au adăugat kurzii, care, după cum este știut, nu au un stat al lor, dar care își doresc de multă vreme asta, ei populând o suprafață care include zona de convergență a frontierelor a patru țări: Turcia, Siria, Irak și Iran.

Ce voia fiecare dintre aceste părți aflate în conflict? Administrația al Assad, al cărei lider Bashar al Assad aparține comunității șiite alawite, dorea conservarea pozițiilor sale de „putere legală”, Coaliția Națională Siriană urmărea „democratizarea” după model occidental, fracțiunile fundamentaliste sunnite își propuneau „refacerea Califatului Arab”, musulmanii șiiți, conservarea pozițiilor lor iar kurzii, „forțarea” situației pentru a putea supune atenției marilor puteri proiectul lor politic legat de recunoașterea unui stat independent.

Cam acesta era „tabloul sirian intern” de la momentul debutului ostilităților!

*

După un parcurs fluctuant, lucrurile au căpătat nuanțele de acum, prin „internaționalizarea” conflictului.

Cel mai important actor extern implicat aici au fost încă de la început (și sunt și acum) Statele Unite ale Americii.

Intrate „în forță” în Asia Centrală și Orientul Mijlociu, la scurt timp de la tragicele evenimente de la 11 septembrie 2001, prin „războiul împotriva terorismului” din Afganistan și al doilea război din Golf, care a dus la căderea dictaturii lui Saddam Hussein, acestea dau azi semne de „oboseală” și alimentează tot mai mult opinia experților că ar fi eșuat în tentativa lor de „democratizare” a celor două țări.

Analiștii occidentali par a fi de acord că 2015 este ultimul an al încercărilor americanilor de „transformare democratică” în Irak iar absența unei strategii politico-militare clare și eficiente în Siria, acolo unde Coaliția Națională anti-Assad aproape nu mai contează în fața mult mai incisivilor combatanți ai Statului Islamic, combinat cu tot mai consistenta implicare militară a Federației Ruse (susținătoarea regimului de la Damasc), par a prefigura un viitor „sumbru” pentru planurile americane din această zonă!

Dincolo de implicarea americană, pentru cei mai puțin cunoscători ai evenimentelor, ar fi de precizat faptul că monarhiile Golfului, în frunte cu Arabia Saudită, visau la începutul conflictului militar la înlăturarea regimului socialist al lui al Assad și la coagularea, pe teritoriul sirian (și, parțial, pe cel irakian), a unei monarhii sunnite „prietene”.

Evoluția situației politico-militare de pe teatrul de război și implicarea mai recentă a Rusiei, interesatăm, cum spuneam, de menținerea la putere a președintelui Assad, garantul conservării bazei sale navale din portul sirian Tartus (singura din Mediterana!), prefigurează însă un eșec al „îmbătrânitelor” monarhii sunnite amintite.

Parcă pentru a întări această constatare, „unele surse” afirmă chiar că Moscova nu ar exclude trimiterea de trupe la sol, spre deosebire de americani și francezi care, cel puțin deocamdată, au declarat că nu au în vedere așa ceva, preferând loviturile aeriene împotriva Statului Islamic!

Dar, poate, cea mai neplăcută consecință a evoluției evenimentelor de aici o resimte Franța, fostă putere colonială din Siria! Încrezătoare la început în șansele unei „primăveri arabe” rapide aceasta a recurs la o propagandă acerbă, diabolizând regimul de la Damasc, fapt care a stârnit o puternică „emoție” în rândurile tineretului occidental, generând, la începutul evenimentelor, deplasarea a mii de tineri spre Siria, în ideea susținerii răsturnării de la putere a „dictatorului” Assad.

Numai că, „socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg”! Odată ajunși în Siria, aceștia nu au intrat în rândurile forțelor Coaliției Naționale (pe care francezii doreau să o ajute), așa cum s-ar fi așteptat toată lumea, ci în cele ale luptătorilor Statului Islamic, cauzele gestului lor neputând fi explicate până azi!

Turcia lui Erdogan, țară cu pretenții de putere regională, a devenit și ea interesată de ceea ce se întâmplă la granițele sale, obiectivul, nemărturisit, al acesteia fiind asigurarea succesului Statului Islamic pe teatrul de război, din dorința scăderii șanselor kurzilor de a-și atinge obiectivul recunoașterii internaționale a unui stat independent.

De ce? Pentru că, o eventuală reușită a kurzilor în Siria, ar pune în pericol stabilitatea internă a Turciei, avându-se în vedere numeroasa minoritate kurdă din partea sud-estică a țării (circa 15 milioane de locuitori!).

Aceasta pare a fi rațiunea pentru care Ankara a practicat un limbaj dublu în ceea ce privește situația din Orientul Mijlociu, pe de-o parte afirmând că este împotriva Statului Islamic iar pe de altă parte permițând traficul de persoane, de armament și de petrol al fundamentaliștilor realizat prin rețele informale.

Temerile ar putea fi întemeiate, avându-se în vedere declarația liderului kurd Massoud Barzani care, după recentele sale discuții avute la Washington cu vicepreședintele Joe Biden, afirma că, citez: „un Kurdistan independent este foarte aproape și ireversibil”!

În sfârșit, Iranul, o altă țară cu pretenții de putere regională implicată în acest conflict, a tot crescut ca importanță ajungând să conteze tot mai mult, mai ales după derularea, cu rezultate bune, a dialogului ruso-iranian!

Ceea ce urmărește Teheranul este sprijinirea șiiților din Siria în lupta lor cu majoritarii sunniți, motiv pentru care, medierea Moscovei pe lângă Iran în favoarea lui Bashar al Assad (șiit alawit), are toate șansele să fie încununată de succes!

În concluzie, ceea ce avem la ora actuală în Siria și Irak este un conflict armat care conține trei aspecte: a. de „război rece” pe disputa clasică Est-Vest (Occident versus Rusia); b. de război „civil” (între „loialiști” și „rebeli”); c. de „război sfânt” (între sunniți și șiiți).

În completarea celor de mai sus ar mai fi de adăugat două lucruri importante apărute în ultimele zile: discuțiile israeliano-ruse de la Moscova ca urmare a deplasării premierului Beniamin Netaniahu însoțit de ministrul israelian al Apărării și tot mai desele opinii ale unora dintre occidentali (în speță Franța) legate de reconsiderarea atitudinii față de Bashar al Assad.

*

Pentru publicul larg s-ar părea că disputa dintre musulmanii șiiți și musulmanii sunniți ar semăna cu aceea din alte vremuri dintre creștinii ortodocși și creștinii catolici. În realitate lucrurile nu stau deloc așa, ci sunt mult mai grave. Și iată de ce.

În Islam, sunniții, care reprezintă 90 la sută din totalul musulmanilor, sunt majoritari.

Din punct de vedere dogmatic confesional, aceștia perpetuează opțiunea celor care au refuzat să considere conducerea comunității islamice ca fiind doar „o problemă de moștenire”, după cum au refuzat să accepte și că însușirea dogmei și a Legii ar trebui să se bazeze pe sursele ezoterice. Sunniții sunt împărțiți în patru școli (sau „rituri”) care se recunosc reciproc: malekismul, hanefismul, șafiismul și hanbalismul.

De cealaltă parte, șiiții se consideră „urmașii partizanilor lui Ali”, văr și ginere al profetului Muhammad, Ali încarnând legitimitatea „Casei Profetului” împotriva„ Celor Trei Califi” (Abu-Bakr, Omar și Osman) și a descendenților acestora, care au domnit în locul său.

Șiiții au consacrat imamatul ca instituție, imamii fiind văzuți ca „intermediari între om și Allah” și având, pentru mulți dintre musulmanii acestei orientări, o „aură divină”, noțiune total străină sunniților (ca și aceea de imamat).

Marea schismă islamică, care a avut loc în 655-661, pricinuită de luptele pentru conducerea Califatului (numită în izvoarele musulmane „Marea discordie”), constituie elementul care s-a aflat la originea împărțirii lumii dominată de această religie, în sunniți și șiiți (dintre care 80 la sută se află în Iran).

Pentru sunniți, musulmanii șiiți sunt „eretici” care au „pervertit” Islamul și „trebuie omorâți” (apreciere mai gravă chiar decât cea avută la adresa evreilor și creștinilor), poziția celor două curente fiind una ireconciliabilă!

Ca un detaliu, ar fi de notat faptul că, cele mai importante țări musulmane șiite sunt Iranul (cu 95 la sută din totalul populației interne), Azerbaidjanul (cu 85 la sută) și Irakul (cu 65 la sută).

În Siria există în acest moment 16 la sută șiiți (dintre care 12 la sută sunt alawiți iar restul reprezintă alte orientări).

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -

                                                             (va urma)