Cluj-Napoca, 12 iunie 2017

„Era Trump” sau revenirea la realismul relațiilor internaționale

             Pe fondul marilor mutații din politica internațională din ultimii ani s-a putut constata o tot mai evidentă „schimbare de registru” a raporturilor dintre state, în sensul scăderii încrederii în soluționarea diferendelor de către organismele instituționale care au dominat decizional decenii la rând viața politică de pe mapamond.

         Ținând de filosofia idealismului relațiilor internaționale, abordarea cu care ne-am obișnuit pare a se afla într-un moment de mare dificultate prefigurând, cel puțin pentru o vreme de acum înainte, cedarea locului viziunii „anatagonice”, adică realismului acestora, desigur nu în varianta lui „clasică”, ci în cea „neo”.

         Dar care ar fi caracteristicile fiecăreia? Voi încerca în cele ce urmează o succintă definire a acestora, pentru că, nu-i așa, „puțină teorie nu strică”!

            Așa după cum spuneam, în ceea ce privește instrumentarea, idealismul relațiilor internaționale se bazează în rezolvarea diferendelor dintre state pe structurile instituționale internaționale.

Apărut imediat după primul război mondial, acesta (denumit și liberalism, utopism sau constructivism) își are rădăcinile în filosofia europeană, mai exact în reflecția kantiană, care a lansat proiectul securității colective ca un corolar al preocupărilor legate de instaurarea și menținerea păcii prin renunțarea la război ca instrument al politicii externe, dezarmare și respectul dreptului internațional.

 Alături de consacrarea Societății Națiunilor ca factor de menținere a păcii, anii interbelici au cunoscut o amplificare puternică a mișcărilor având ca obiectiv menținerea păcii, fără a reuși însă evitarea războiului mondial următor.

Dintre postulatele idealismului aș menționa: promovarea „păcii eterne” și a „armoniei universale”, accentul pe valorile morale și normele legale, politica externă care cultivă internaționalismul și armonia intereselor, tendința către wishful thinking mai mult decât spre analiza empirică și înclinarea spre principiile abstracte mai mult decât spre realitățile factuale.

Idealismul relațiilor internaționale se întinde de la Arnold Toynbee (ca teoretician) la Woodrow Wilson (ca pratician), numele ultimului fiind mult mai cunoscut publicului larg ca urmare a mandatului său de președinte al Statelor Unite și promovării manifestului „Dreptul popoarelor” la finele primului război mondial.

El a fost susținut înaintea secolului al XX-lea de gânditori precum John Locke, Jean-Jacques Rousseau, Immanuel Kant și John Stuart Mill.

*

Realismul relațiilor internaționale (sau Realpolitik-ul) este considerat cel mai vechi curent de gândire în domeniu, avându-și originea în Antichitate, zorii perioadei moderne aducând în prim plan numele lui Thomas Hobbes, cel care a prefigurat realismul secolelor al XIX-lea și al XX-lea.

După cum apreciază teoreticianul Martin Griffiths, pentru realiști relațiile dintre state se desfășoară în absența unui guvern mondial, ceea ce presupune că sistemul internațional este anarhic și, pe cale de consecință, relațiile internaționale pot fi înțelese mai bine descifrând modalitatea de distribuire a puterii între state.

Conform acestuia în pofida unei egalități formale, în arena internațională există o distribuție inegală a puterii între state, distribuirea ei schimbându-se odată cu trecerea timpului, neexistând un consens în rândul actorilor statali cu privire la modul de repartizare a acesteia.

Relațiile internaționale ar fi, deci, un „domeniu al necesității”, pentru că statele trebuie „să obțină putere” pentru a supraviețui într-un mediu competitiv.

În momentul în care adepții realismului analizează schimbările din sistemul relațiilor internaționale, ei se concentrează pe modificările echilibrului de putere dintre state și au tendința de a nu ține prea mai mult la posibilitatea unei schimbări fundamentale în dinamica sistemului însuși, observă același Griffiths.

     În pofida unor afirmații similare în ceea ce privește natura relațiilor internaționale realiștii nu răspund la fel întrebărilor legate de marile chestiuni ale acestora și de aceea avem un dezacord puternic referitor la beneficiile fiecărui tip de „echilibru de putere” din „sistemul anarhic” (unipolar, bipolar și multipolar) în parte.

Realiștii cred, prin urmare, că organizațiile internaționale și actorii transnaționali au o influență slabă în relațiile internaționale, că statele sunt actori raționali care acționează numai pentru interesele lor naționale, pentru supraviețuirea lor și că o cooperare durabilă între ele este imposibilă, deoarece nu pot să-și angajeze încrederea lor, unul față de celălalt, decât pentru securitatea lor proprie!

Un punct important  în viziunea realiștilor îl reprezintă balanța sau „echilibrul puterilor” care constă, după Hans Morgenthau, în aspirația spre putere a diferitelor națiuni, fiecare încercând să mențină sau să schimbe statu quo-ul și politicile care vizează conservarea acestui echilibru.

Conform acestuia metodele de realizare a „echilibrului de putere” ar fi: aplicarea principiului „divide et impera”, politica de compensare, strategiile de coalizare pentru a structura centre de putere (alianțele), apelul la cursa înarmărilor și prezervarea echilibrului de putere în sistemul internațional.

Postulatele  realismului relațiilor internaționale sunt: orientarea tradițională centrată pe stat, servirea interesului național ca țintă a politicii externe, „lupta pentru putere” ca esență a politicii internaționale; puterea în sistemul internațional ca instrument și scop, balanța/echilibrul puterii, anarhia sistemului internațional, competiția și conflictul în afacerile internaționale și structura ierarhică a sistemului internațional. Cele de mai sus apar într-un context în care costurile (a se citi bugetele alocate) sunt ținute la loc de mare cinste!

Cei mai importanți teoreticieni ai acestuia sunt Hans Morgenthau, Edward H. Carr, Kenneth Waltz și Raymond Aron.

*

Venirea la Casa Albă a lui Donald Trump în urma alegerilor prezidențiale din noiembrie 2016 a reprezentat o reconsacrare a discursului Realpolitik-ului în relațiile dintre state!

Cu deja inconfundabilul său stil „contondent” și ultrapragmatic noul președinte american a anunțat că SUA nu mai poate merge „ca până acum” în abordarea chestiunilor majore ale vieții internaționale și mai ales în ceea ce privește relațiile cu aliații tradiționali din Europa.

Primul aspect pe care a ținut să-l sublinieze a fost solicitarea ca aceștia să contribuie la asigurarea securității colective prin intermediul NATO cu 2 la sută din PIB-ul lor național, fapt care, așa după cum era de așteptat, a nemulțumit cancelariile occidentale, obișnuite cu confortul oferit de protecția „umbrelei americane” fără a li se cere nimic altceva decât „declarații de bune intenții”, generând numeroase comentarii negative.

Dezacordul profund între viziunea trumpistă și cea a liderilor europeni, precum Merkel, a ieșit la iveală recent, la întâlnirea NATO.

Ceva mai docili, presați și de vecinătatea agresivă a Moscovei, liderii est-europeni din cadrul Alianței și guvernele respective, au trecut deja la aplicarea măsurii bugetare respective, unul dintre aceștia fiind și președintele României Klaus Iohannis.

Invitat la începutul acestei luni la Washington acesta a beneficiat de un protocol nemaiîntâlnit de aproape patru decenii de către vreun șef de stat român fapt care s-a dorit a fi un semnal de atenționare din partea lui Donald Trump pentru occidentalii europeni cum că „ăsta este drumul de urmat” și că America nu se joacă cu vorba. Cu alte cuvinte, „- Dacă vreți securitate, contribuiți domnilor!”.

Politica devizei „America the first!” și în acest domeniu, afirmată de o manieră fără echivoc de către șeful actualei administrații, consfințește o realitate de care nu avem cum să nu ținem seama și anume că lunga perioadă a idealismului relațiilor internaționale „s-a cam dus”.

Deși acuzat nu o dată de „jocuri pe sub masă” cu Vladimir Putin, președintele american nu a ezitat să răspundă afirmativ la întrebarea unei ziariste române în legătură cu aplicarea punctului 5 al NATO în cazul unei agresiuni a Rusiei asupra vreunui stat membru al Alianței, concomitent cu cuvinte de apreciere pentru „cea mai filoamericană țară din Europa”, așa cum este cunoscută România în acest moment.

Pentru Casa Albă „faptele vorbesc” și de aceea sunt indicii tot mai clare cu privire la accentul pe care geostrategii de peste Ocean îl pun pe „noii aliați de nădejde” din Est, Polonia și România, cu accent pe țara noastră, avantajată de poziția sa geografică în ceea ce privește interesele americane din Orientul Mijlociu și din Asia Centrală, baza aeriană de la Kogălniceanu devenind extrem de importantă în acest sens!

De același „tratament” ferm a „beneficiat” și subiectul care se află „la ordinea zilei” pe buzele tuturor, cel al terorismului islamic, revenit în atenție ca urmare a ultimelor atentate sângeroase din Marea Britanie soldate cu numeroase victime umane.

După ce a atenționat că principalul său obiectiv în materie este distrugerea acestuia, Donald Trump nu s-a sfiit să atenționeze Qatarul, unul din aliații de bază ai Statelor Unite din Zona Golfului, dar totodată și unul din principalii susținători financiari mascați ai Statului Islamic din Siria și Irak, să înceteze activitățile sale dacă „vrea să-i fie bine”!

Așadar, cu lucruri plăcute pentru unii și mai puțin plăcute pentru alții, putem spune că „Era Trump” a început și în materie de relații internaționale, ea purtând amprenta celui care îi dă numele, „gratulat” mai nou în media de peste Atlantic, deloc prietenoasă cu el, cu epitetul „Morocănosul”.

Florin-Vasile ȘOMLEA

 - politolog și analist geopolitic -