Cluj-Napoca, 3 februarie 2018

„Țopăiala guvernamentală”

(I)

                          

                  Ceea ce trăiește România din decembrie 2016, adică de la câștigarea alegerilor parlamentare de către actuala majoritate PSD-ALDE-UDMR-Minorități Naționale (pentru că aceasta este formula completă a celor care asigură confortul votului în legislativ pentru Dragnea-Tăriceanu&Co) pare desprins dintr-un scenariu horror.

                  Niciodată, dar absolut niciodată, nu a existat în istoria acestei țări un an (necalendaristic) atât de penibil sub raport politic, în care să fie schimbate două executive ale unei majorități de către însăși majoritatea care le-a dat girul și să fie învestite cu încredere trei guverne (dacă îl luăm în calcul și pe recentul care tocmai a depus jurământul la Palatul Cotroceni), o adevărată „țopăială guvernamentală”!

                   Comentariile pe marginea a ceea ce s-a întâmplat au fost nenumărate și unghiurile analitice diferite. Au curs acuze de tot felul la adresa decidenților politici importanți (Dragnea, Tăriceanu etc.), mai nou, în colimatorul acestora intrând chiar șeful statului, care, chipurile, pentru a „avea liniște” ar fi cedat „prea ușor și fără luptă” în fața celor pomeniți mai sus.

                  Dacă ar fi doar atât lucrurile ar fi doar grave putându-se spera într-o „corectare” pe parcurs a situației. Din păcate e mult mai rău! De ce? Pentru că atunci când facem aprecieri cu privire la o situație, precum cea de față, trebuie să privim critic ansamblul care o definește și întreaga perioadă scursă din decembrie 1989 încoace iar analiza trebuie să includă nu doar actorii politici, ci și pe cei care le-au dat pe mână puterea, adică electoratul! 

               Dacă nu cuprindem „întregul” atunci nu suntem obiectivi iar analiza nu își atinge scopul, care ar trebui să fie unul folositor prin învățămintele desprinse.

                  Cu riscul de a mă repeta, întorcându-ne în timp la anul de grație 1990, vom observa că, încă de pe atunci, românii s-au lăsat ademeniți de „cântecele de sirenă” ale neocomuniștilor lui Iliescu, Roman, Brucan, Bârlădeanu și alții, adunați sub umbrela politică a unui Front al Salvării Naționale (unii, ironici, decriptau FSN-ul drept „front al salvării nomenclaturii”, și, așa cum aveau să o demonstreze faptele de mai târziu, nu au greșit deloc!) care promitea „lapte și miere” pentru toți cei care mâncaseră „salam cu soia”, categorie în care, evident, nu intrau regele Mihai și unii lideri ai partidelor istorice abia reînființate și puternic infiltrate, încă de la început, cu oameni ai „defunctei Securități”!

                   Așa se face că, asigurându-și, încă din start, o majoritate confortabilă, neocomuniștii au zburdat făcând „ce voiau mușchii lor” cu legile țării, statuând o Constituție de aparență democratică dar, în realitate, cu unele elemente inconsecvente!

                 Scenariul s-a repetat, cu ușoare modificări firești, în 1992, „căruța” rupându-se abia în 1996. Dar nu pentru mult timp, deoarece anul electoral 2000 avea să-i readucă „la butoane”, cu votul aceluiași electorat, pe cei care se considerau și atunci, ca și azi, ca fiind „zeii politicii românești”!

                Apariția, peste patru ani, a „președintelui-jucător”, originar tot din rândurile lor, dar cu un discurs și intenții inițiale diferite, nu a schimbat prea mult datele problemei, mai cu seamă dacă avem în vedere faptul că premierul de atunci, „vajnicul” Tăriceanu, s-a dovedit a fi tocmai „omul nepotrivit” la „momentul potrivit” pentru a se putea produce „schimbarea” dorită de mulți dintre noi.

              Anii au trecut și, de fiecare dată când au avut loc alte alegeri, locale sau parlamentare, urmașii lui Iliescu&Co și-au văzut conservate pozițiile de putere (cu mici „fluxuri” și „refluxuri”), în timp ce opoziția, indiferent de cine a fost reprezentată, nu s-a dovedit a fi capabilă să convingă mai mult de circa o treime din alegători, excepție făcând numai alegerile prezidențiale, pe care neocomuniștii nu le-au mai câștigat din anul 2000, adică de fix 18 ani!

        Și, uite așa, iată-ne ajunși în zilele noastre, când tocmai am asistat la învestirea Guvernului Dăncilă (denumit și „Guvernul Dragnea 3”), primul executiv din istoria României condus de o femeie!

              Oare !? Chiar așa să fie? Este Vasilica-Viorica Dăncilă, dincolo de ironiile de tot felul proferate la adresa ei, cu adevărat premierul acestei țări? Părerea celor mai mulți este că nu! Nu, pentru că adevăratul premier al acestui guvern, mai mult decât în cazul celor două anterioare, este frustratul „lider național” al PSD-ului, Liviu Dragnea, cel care, după cum am mai spus-o și altădată, din motivele binecunoscute, nu poate „accesa” Palatul Victoria ca șef al executivului de la București!

                  E o realitate ușor sesizabilă de către oricine! Nici nu s-a omologat bine acest guvern, apreciat de mulți ca fiind (poate) cel mai slab din istoria țării, că a reînceput lupta domnilor Dragnea&Tăriceanu cu „statul paralel” (o „invenție” bolnăvicioasă a acestor doi politicieni, dar eficientă, ca argument, în lupta pentru distrugerea statului de drept, în mintea oamenilor simpli și creduli!) că primul pas făcut de noul premier (urmat imediat de Tăriceanu, ca șef al Senatului) a fost acela de „renunțare” la serviciile SPP-ului (adică la cel care are menirea de a asigura paza și protecția demnitarilor, conform legii).

                    Motivul insinuat: „politizarea” SPP-ului (și a altor servicii secrete) de către „statul paralel”, chipurile, condus „din umbră” de președintele Iohannis!

                     Ce se ascunde, în realitate, în spatele acestor atitudini e cât se poate de simplu: asistăm la asaltul generalizat asupra tuturor pârghiilor de exercitare a puterii care nu sunt (încă) adjudecate de către Dragnea&Tăriceanu!

                      Văzând ce se întâmplă acum mi-am adus aminte de o frază, la modă prin anii '90, cu trimitere la Ion Iliescu („mentorul” celor doi de azi): „Cine-a stat cinci ani la ruși/ Nu poate gândi ca Bush!”. Ceea ce vreau să spun prin asta este faptul că oamenii aceștia nu pot să se împace cu ideea că nu controlează întreaga putere în stat! Asta este ceea ce îi „roade” pe ei, nu altceva.

                     Prizonieri ai unei mentalități nedemocratice, pentru Dragnea&Tăriceanu existența unei justiții neaservite lor și a unor servicii secrete în care conducerea nu aparține unor oameni loiali lor constituie lucruri de neacceptat!

                      Poate fi exonerată populația țării de ceea ce se întâmplă în politică? Dacă privim cu atenție rezultatele înregistrate din patru în patru ani de către cei care conduc România și ultimele sondaje de opinie care îi dau pe primul loc pe Dragnea și colegii săi, răspunsul este negativ! 

                  

-va urma-

Florin-Vasile ȘOMLEA

– analist politic și geopolitic –