Cluj-Napoca, 30 octombrie 2018

Din nou despre „corectitudinea politică”

               În urmă cu mai bine de doi ani am abordat subiectul „corectitudinea politică” (în engleză „Political Correcteness”) din dorința de a oferi celor interesați câteva elemente legate de aceasta.

              De atunci au apărut în publicistica autohtonă „replici” bine scrise la adresa ei, lucru firesc și îmbucurător, în egală măsură.

             Mi-am propus să revin în cele ce urmează asupra subiectului cu câteva completări utile publicului larg.            

             Ceea ce trebuie clarificat, pentru început, este „statutul” „corectitudinii politice: reprezintă aceasta o ideologie politică sau nu? Stricto sensu „corectitudinea politică” nu este o ideologie, dar neomarxismul cultural (sau, dacă vreți, comunismul cultural) de la care derivă, da!

              Desprins din trunchiul inițial al marxismului, să-i spunem „clasic”, după eșecul „revoluțiilor” bolșevice din Ungaria și Germania anului 1919, neomarxismul cultural (repudiat de adepții „ortodocși” ai marxismului „materialist-dialectic”, care au fondat Uniunea Sovietică) și-a urmat drumul său, mai întâi prin informala „Școală de la Frankfurt”, fondată în 1923, avându-i ca principali jalonatori ai parcursului în deceniile care vor urma, printre alții, pe George Lukacs (ministru al Culturii în efemerul guvern comunist al lui Bela Kun), pe comunistul italian Antonio Gramsci (decedat în 1937) și pe germanul („naturalizat” american) Herbert Marcuse, a cărui operă stă la baza fenomenului „contraculturii” din America anilor 1960.

             Dacă marxismul „clasic” vedea răsturnarea capitalismului ca o operă a unei „revoluții mondiale a muncitorimii”, neomarxiștii culturali, sesizând (corect) afinitățile proletarilor industriali față de națiunea și de religia aparținătoare, și-au fixat ca țintă individul, cu tot ceea ce presupune specificul lui existențial, „lovitura de grație” urmând a fi dată capitalismului abia într-un final, după „virusarea” societății prin distrugerea tradițiilor pe care aceasta se fundamentează!

             Dacă marxismul „materialist-dialectic” s-a folosit de proletariat pentru justificarea acțiunilor lui politice, neomarxismul cultural o face prin minoritățile de orice fel (rasiale, etnice, religioase, sexuale etc.), feminismul constituind, la rândul lui, un vector căruia i se acordă o atenție cu totul aparte!

              Invocându-se „discriminarea” acestor categorii minoritare, neomarxismul cultural a  reușit, în multe locuri de pe mapamond, să impună regulile minorităților respective asupra majorității, încălcând normele democrației, care sună exact pe dos!

             Modificarea comportamentelor individuale la scara a două-trei generații, printr-o așa-numită „revoluție culturală”, a fost arma cu care a lucrat (și lucrează și azi), vizate adversativ fiind națiunea (statul național), biserica și familia (ca „celulă de bază a societății”).

             Acestea fiind zise este ușor de înțeles de ce s-a mers pe dimensiunea „contaminării” mediului universitar și a atragerii tineretului studențesc, ca vectori credibili de influențare a restului societății.

             Din perspectivă istorică boom-ul neomarxismului cultural a avut loc mai întâi peste Ocean, în anii 1965-1970, atunci când Statele Unite erau implicate în războiul din Vietnam, prin apariția „Noii Stângi” (antirăzboincă, antitradiționalistă, hedonistă), a cărei influență asupra societății americane se va diminua gradual după încetarea conflictului din Indochina în 1975, nedispărând însă cu totul.

            Ceea ce s-a întâmplat în paralel a fost extinderea ideilor neomarxist-culturale, mai întâi în spațiul occidental european (de la mediul academic până la cel politic) iar după 1990, când sistemul comunist s-a prăbușit, sub stindardul democrației și libertății, și în partea central-răsăriteană a bătrânului continent.

      În ultimii zece ani dinamismul neomarxismului cultural poate fi constatat și în spațiul românesc, unde formele lui de manifestare constau în influențarea spațiului public (mass-media, intelectuali cu o mare notorietate, civism și partide politice „cu oameni noi”).

             În acest cadru „corectitudinea politică”, „noua limbă de lemn” a perioadei pe care o străbatem, care dorește să impună oamenilor „ce este corect și ce nu este corect a fi exprimat prin cuvinte”, reprezintă o veritabilă cenzură a vorbirii și gândirii care a câștigat deja un important teren în materie de comunicare publică.

              Reacția de apărare la agresiunea neomarxismului cultural a est-europenilor (oarecum întârziată) a fost deîndată taxată și catalogată de către promotorii acestuia ca fiind „iliberalism”, „antieuropenism”, „fascism”, „rasism”, „sexism”, „homofobie” etc., fapt care ne readuce în minte trista perioadă a comunismului de stat în care unele din aceste „etichete” erau lipite pe fruntea celor neagreați de regimul totalitar!

              S-ar putea pune întrebarea de ce neomarxismul cultural nu este perceput ca o ideologie politică?!

            Dincolo de aspectul menționat, al neasumării (intenționate!) a unei identități politice (fapt care îl avantajează pe relația cu potențialii adversari politici, pentru că, nu-i așa, ceea ce nu există nu poți combate!) neomarxismul cultural nu apare nicăieri în abordările teoretice ca fiind o ideologie politică iar „clasicii” săi sunt încadrați în tot felul de prezentări „filosofice” („de stânga” sau „progresiste”, numai unde le este locul, nu!).

            Ideile sale de bază pot fi însă regăsite în unele tratate de științe politice la capitolul rezervat  „Ideologiilor eliberării”.

             Aici întâlnim teme precum „Eliberarea negrilor”, „Mișcarea de eliberare a femeilor”, „Eliberarea homosexualilor”, „Eliberarea animalelor” și, nu în ultimul rând, „Teologia eliberării” (mișcare de stânga a bisericii romano-catolice din America Latină, cea care l-a dat pe actualul Papă Francisc I, apreciat de mulți ca fiind „un suveran pontif socialist”!).     

            Ce este interesant îl constituie de asemenea faptul că din recomandările bibliografice lipsesc numele autorilor „consacrați”, aparținători neomarxismului cultural!

             Să fie vorba despre o „scăpare” sau este rodul unei premeditări „protective”?! 

             Răspunsul este greu de dat, așa că orice variantă poate fi luată în calcul!

                           

              Florin-Vasile ȘOMLEA

               –politolog și analist geopolitic–