Cluj-Napoca, 16 noiembrie 2018

  

La Centenarul încheierii primului război mondial

  

            11 septembrie 2018 reprezintă o dată importantă: împlinirea unui secol de la încheierea Armistițiului dintre Antantă și Puterile Centrale.

            Semnat în Pădurea Compiègne, într-un vagon de tren aparținător mareșalului fracez Foch, Armistițiul dintre beligeranții primului război mondial avea să fie urmat de Tratatele de pace de la Paris, lăsând în urmă, conform datelor oficiale, un bilanț trist, care cuprinde milioane de morți, de răniți și de dispăruți, în contul ambelor tabere!

            Tratatele de pace, prin modul dur al abordării lor, mai ales din partea Franței, aplicat învinșilor, în speță Germaniei, au reprezentat fundamentul revanșismului interbelic, care avea să ducă, peste doar două decenii, la izbucnirea celei de-a doua conflagrații mondiale.

            La împlinirea Centenarului acestui moment istoric al semnării Armistițiului, Parisul a găzduit festivitățile care au punctat momentul adunându-i laolaltă pe urmașii învingătorilor și ai învinșilor de atunci.

Discursurile oficialilor prezenți au subliniat importanța păcii internaționale și eforturile care se cer a fi depuse în acest sens. Dar, dincolo de toate acestea, realitatea crudă ne dezvăluie, ca și în urmă cu o sută de ani, că lumea, în pofida multiplelor schimbări (multe dintre ele, în bine!), a rămas una plină de antagonisme, de interese divergente, de ambiții și de orgolii mai mult sau mai puțin justificate!

Pentru a ne convinge de aceste adevăruri este sufiecient să aruncăm o privire sumară asupra ultimei luni scurse, presărată cu evenimente care dau concretețe celor afirmate.

Luând lucrurile într-o ordine necronologică și dând Cezarului ce-i al Cezarului, aș începe cu Statele Unite ale Americii, care și-au reconfirmat noua lor linie în politica internațională de sub Administrația Trump prin aplicarea primelor măsuri vizând stoparea migrației și consolidarea frontierelor, în paralel cu retragerea din Acordul referitor la migrație al Națiunilor Unite.

Recentele alegeri parlamentare parțiale de peste Ocean au dat rezultate care, în pofida succesului înregistrat de democrați în Camera Reprezentanților, păstrează neschimbate datele problemei în politica externă, în condițiile în care Partidul Republican și-a păstrat majoritatea în Senat, adică în Camera care deține decizia în materie de abordări internaționale.

Obiectivele, în acest sens, ale Washingtonului, precum și cele de natură geostrategică, rămân neschimbate, ceea ce pentru România, ca partener NATO (ca și pentru Polonia), nu sună deloc rău, dacă este să avem în vedere parcursul ultimului an și cele convenite în acest interval de timp.

În Europa, mai precis în zona decizională informală a Uniunii, lucrurile cunosc însă, să-i spunem, o ușoară modificare, în sensul că erodarea poziției cancelarului Angela Merkel, ca urmare a creșterii impopularității ei în Germania (generate de susținerea temei migrației) a forțat-o la anunțarea retragerii sale din poziția de lider al Uniunii Creștin Democrate (CDU), cu amendamentul notabil al dorinței de păstrare a celei de șef al executivului de la Berlin până în anul 2021.

Faptul în sine l-a stimulat pe ocupantul fotoliului de la Palatul Élysée, mai tânărul Emmanuel Macron (cu toate că și el se confruntă cu o prăbușire a imaginii în rândurile electoratului francez) să facă publice veleitățile sale de lider (informal) al Uniunii Europene.

Într-un exces de zel declarativ, președintele Franței perora, cu câteva zile în urmă, dorința sa (clamată și de alți politicieni occidentali cu alte ocazii) de constituire a unei „armate europene” „capabile să apere Uniunea împotriva unor eventuale agresiuni din partea Chinei, a Rusiei sau... a Statelor Unite (!?!)”, uitând (asemenea altora) că, de la dorință la putință este o cale lungă!

Asta pe de o parte! Pe de altă parte ar fi de observat faptul că linia „conservatoare” inițiată de către Donald Trump în politica internă americană pare a se afla într-o ascensiune constantă atât în Uniunea Europeană, cât și în alte părți de pe mapamond.

Mai exact, în timp ce noul pretendent cu șanse reale la funcția de președinte al Comisiei Europene, creștin-socialul bavarez Manfred Weber (46 ani), obținea sprijinul PPE la recenta reuniune de la Helsinki a „popularilor”, anunțându-și intenția de sprijinire a unei politici comunitare bazate pe principiile („uitate” în ultimele decenii!) ale părinților fondatori Robert Schuman și Konrad Adenauer, în care să se regăsească valorile iudeo-creștine (mandatul lui Jean-Claude Juncker expirând în 2019), în America de Sud, în Brazilia, alegerile prezidențiale au fost câștigate de către Jair Bolsonaro, etichetat de către adversarii săi „progresiști” ca „politician ultraconservator”, „de dreapta”, „antidemocrat”, un fost militar de carieră și un admirator al lui Donald Trump.

Victoria lui Bolsonaro (63 ani) în cea mai mare și mai populată țară din America Latină (peste 200 milioane locuitori) are o importanță covârșitoare care nu poate fi subestimată, impactul politic asupra vecinilor resimțindu-se cât de curând, cu atât mai mult cu cât „progresismul” experimentat acolo de mai multă vreme nu a adus decât recul economic și social, violențe publice și corupție câtă încape.

Ea vine după ce fostul șef de stat brazilian din perioada 2003–2011, „stângistul” Luis Inacio Lula da Silva, a a fost încarcerat în aprilie 2018 pentru acte de corupție dovedite în instanță.

Ca o concluzie, dacă Europa pare a se reîntoarce la valorile (iudeo-creștine) care i-au consacrat începuturile comunitare și statutul de factor de echilibru și moderație pe scena internațională, restul planetei, urmând exemplul american, s-ar putea dovedi receptiv la o altfel de abordare în planul politicii interne „reinventând” lucruri cunoscute, dar neglijate din cauza ofensivei de decenii a globalizării.

Florin-Vasile ȘOMLEA

–politolog și analist geopolitic–