Cluj-Napoca, 21 iulie 2014

Despre „ciocnirea civilizațiilor” azi

           „- Lumea va fi cu totul alta, de acum înainte!”.

Așa afirma cineva într-un moment de răscruce al politicii internaționale, cel al prăbușirii „Gemenilor” din New York și al atacului terorist asupra Pentagonului din 11 septembrie 2001, evenimente transmise live de către toată mass-media de pe glob și pe care le-am umărit și noi la televizor cu cea mai mare emoție și cu o imensă stupoare!

Și avea dreptate autorul acestei afirmații.

Se pare că acela a fost „momentul zero” al unei noi abordări a relațiilor dintre state iar direcția urmată a fost cea imprimată de către strategii politicii externe americane în cadrul lumii „multipolare” în care trăim azi, cu punctul ei „forte”, conservarea preeminenței Statelor Unite în politica mondială!

Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă astăzi în viața internațională poate că nu ar strica să facem o foarte scurtă incursiune în istoria postbelică.

La scurt timp după consumarea celui de-al doilea război mondial a avut loc trasarea sferelor de influență între cei doi „giganți” ai momentului respectiv, Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică urmată de constituirea celor două mari blocuri politico-economico-militare, cel capitalist și cel comunist, unul dominat de americani, celălalt, de către sovietici.

Perioada respectivă a durat decenii la rând și a fost denumită, din perspectiva luptei pentru hegemonia mondială, ca fiind una a lumii bipolare, a „Războiului Rece” sau „echilibrului terorii nucleare”.

Implozia comunismului și destrămarea URSS-ului au deschis o nouă perioadă, cea a unipolarismului, a hegemoniei americane în planul relațiilor internaționale, SUA adjudecându-și rolul de „jandarm” al ordinii mondiale și al stabilității relațiilor dintre state. Misiune grea și costisitoare din punct de vedere bugetar!

Acestea ar fi „datele problemei” de până la momentul producerii tragicului eveniment din 11 septembrie 2001.

Ceea ce a urmat este știut acum: americanii i-au „pedepsit” pe „autorii morali” ai „actelor teroriste” de la World Trade Center și Washington iar Asia Centrală și Orientul Mijlociu au cunoscut „războaiele împotriva terorismului” din Afganistan și Irak.

Aceasta ar fi versiunea oficială a Casei Albe, contestată însă chiar în Statele Unite și nu de puțini!

Mergând pe mâna „teoriei conspirației interne”, unii dintre aceștia, mai „inventivi”, au avansat chiar teza conform căreia totul ar fi fost planificat „minuțios” cu mult timp înainte și „înscenat” pentru a facilita implicarea militară americană în Asia Centrală, în ideea de a se putea accesa mai ușor bogatele resurse energetice ale țărilor menționate, ca expresie a politicii hegemonice a Washingtonului!

Raționamentul acestor critici s-a sprijinit, printre altele, chiar pe „materialul clientului”, adică pe opiniile unor specialiști ai geopoliticii de peste Ocean și colaboratori (unii dintre ei) ai administrațiilor care s-au succedat la Casa Albă, cu un statut respectabil în mediul universitar american.

Primul nume este cel al lui Zbigniew Brzezinski, fost consilier pe probleme de securitate națională al Casei Albe.

 Acum paisprezece ani acesta a publicat o lucrare intitulată „Marea tablă de șah: Supremația americană și imperativele sale geostrategice” în care oferă unele explicații pentru ceea ce s-a întâmplat și mai ales pentru ceea ce avea să se întâmple în viitorul apropiat în Orientul Mijlociu și Asia Centrală din perspectiva Statelor Unite!

Cu sinceritate, marcată și de o anumită undă de cinism, acesta formulează strategia americană pentru „Eurasia” în contextul mai amplu al teoriei conform căreia „îmbunătățirea lumii și stabilitatea acesteia depind de menținerea hegemoniei americane”, orice „putere concurentă” fiind văzută ca reprezentând „o amenințare la adresa stabilității globale”!

Samuel P. Huntington, un alt specialist al relațiilor internaționale, luat în calcul de către criticii amintiți, a devenit celebru mai ales după publicarea cărții sale „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”, mult „discutată” și mult comentată în anii ҆90 ai secolului trecut, în care susține o interesantă teorie a conflictelor de natură „culturală” între „marile civilizații” ale momentului (occidentală, ortodoxă, islamică, latino-americană, sinică, budistă etc.).

Spre deosebire de un alt american, Francis Fukuyama care, încântat, peste măsură, de prăbușirea comunismului, susținea la momentul anului 1992, în „Sfârșitul istoriei și ultimul om”, că „era ideologiilor a apus” și că democrația de tip occidental, sistemul capitalist și liberalismul au învins „definitiv”, Huntington afirma altceva și anume că, deși „epoca ideologiilor a apus” „nu va curge lapte și miere” întrucât „lumea s-a întors la o stare normală”, caracterizată prin conflicte culturale”, convingerea sa fiind aceea că principala cauză a războaielor viitoare va fi reprezentată de antagonismele de ordin cultural și religios (delimitând pe harta Terrei și „liniile de falie” majore).

*

Pornind de la prăbușirea Gemenilor și continuând cu războaiele din Afganistan și Irak, urmate de „primăvara arabă” din Siria, Egipt și Libia, ajungem, în timp, la ceea ce se întâmplă astăzi în teatrul de război din Siria și Irak, acolo unde se pare că se „lucrează” la instaurarea unui „stat islamic” după modelul primului Califat Arab, având „ca bază” instituțiile specifice și dreptul islamic (Sharia).

Vizavi de ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă azi în lumea islamică, dacă ținem cont de elementele care diferențiază cultura acesteia de cultura occidentală, cu alte cuvinte de deosebirile de ordin religios, juridic și social, aspecte care au determinat evoluția paralelă de-a lungul secolelor a Islamului și Occidentului, acest lucru nu ar trebui să mire.

Britanicul Roger Scruton, deloc „îngăduitor” cu Occidentul, pune sub semnul întrebării însuși procesul globalizării pe care îl face „răspunzător” pentru ascensiunea „terorismului islamic” acuzând „înțelegerea superficială” de către occidentali a lumii islamice, o lume dominată de cu totul „alte valori” decât cele existente și promovate de Vest.

Nesocotind realitățile, estimează acesta, conflictul dintre cele două lumi va deveni inevitabil!

Dar nu numai lumea islamică trebuie avută în vedere, aș spune eu!

În contextul internațional actual se produc „așezări” și „reașezări” pe „tabla de șah” a relațiilor dintre state care generează mutații importante la nivel general, cursa dintre puteri căpătând noi și multiple valențe.

China, India și Rusia prin potențialul lor uman, economic, politic și militar sunt doar câteva dintre țările care pot complica ecuația relațiilor internaționale și asta se întâmplă deja chiar acum, sub ochii noștri!

Dacă e să ținem seamă de teoria lui Huntington, observăm că nici una dintre aceste puteri nu aparține civilizației occidentale în accepțiunea ei „clasică” deși fiecare a împrumutat câte ceva din ceea ce înseamnă aceasta!

Până una-alta să sperăm totuși că „ciocnirea civilizațiilor” va rămâne doar un subiect de discuție și nu va deveni o realitate a geopoliticii!

     

Florin-Vasile ȘOMLEA

           - politolog -