Cluj-Napoca, 22 iunie 2015

Strategia de Apărare Națională și pericolul rusesc

Azi, 22 iunie 2015, la Palatul Parlamentului, președintele Klaus Iohannis a prezentat camerelor reunite ale legislativului Noua Strategie de Apărare Națională a României, urmând ca mâine „aleșii” să aprobe prin vot conținutul acesteia.

Acest document oficial, de o mare importanță pentru securitatea țării noastre, vine să aducă clarificările necesare în domeniu în contextul geopolitic și geostrategic actual al zonei în care ne aflăm. 

Așa după cum este cunoscut, la mai bine de două decenii de la prăbușirea URSS-ului, tocmai când Europa se simțea mai confortabil apreciind că temuta amenințare de la Răsărit este de domeniul trecutului istoric, în partea estică a continentului s-a produs conflictul militar ruso-ucrainean soldat cu pierderea de către Kiev a părții de răsărit a Ucrainei și a Peninsulei Crimeea, un eveniment care a stricat buna-dispoziție a tuturor!

Consecința imediată a fost creșterea interesului occidental și în capitalele statelor membre ale Tratatului Atlanticului de Nord aflate în „prima linie” (Polonia, România, Estonia, Letonia și Lituania) pentru Rusia și planurile sale ascunse.

Singur Washingtonul s-a dovedit a nu fi surprins de evoluția situației geopolitice din această parte a lumii și pe cale de consecință, în calitatea sa de lider și de contributor principal de securitate, a reacționat cu promptitudine, pe baza unor programe mai vechi reactivate!

Așa se explică „mișcările de trupe” americane la care am asistat în ultimele luni în toată partea răsăriteană a Alianței Nord-Atlantice, cea mai recentă expresie a acestei abordări constituind-o amplasarea de armament greu american în țara noastră, fapt care a stârnit comentarii din cele mai diverse, unele neavizate, altele avizate.

Unul din comentariile din prima categorie ar fi cel legat de ideea că dacă „vom sta cuminți” nu vom păți nimic! Asta s-ar traduce prin aceea că adoptarea măsurilor de întărire a potențialului de apărare al țării ar reprezenta „o provocare” la adresa Rusiei care s-ar vedea „nevoită”, vezi Doamne, să riposteze cu amenințări de ordin militar.

Un alt comentariu din aceeași speță susține că temerile multor români referitoare la agresivitatea Kremlinului la adresa României ar fi rodul unei „rusofobii nejustificate” a unora dintre noi, argumentul lor „forte” fiind apartenența noastră confesională comună (a românilor și rușilor) la creștinismul ortodox:

„– Cum, adică, Maica Rusia, urmașa Bizanțului și protectoarea Ortodoxiei, să ne vatăme pe noi care suntem de aceeași «lege» creștină cu ea?! Nici vorbă de așa ceva!” spun aceștia, cu candoare uitând lecțiile istoriei.

În sfârșit, nu puțini sunt cei care afirmă că „numai americanii sunt de vină” pentru că „îi provoacă” pe ruși dorind „să dezbine popoarele pentru a-și impune dominația lor asupra tuturor”, adaugând că oriunde au ajuns aceștia în ultima vreme au avut loc războaie între localnici care, nu-i așa, până atunci trăiseră într-o armonie desăvârșită!

„Amnezia” de care suferă promotorii acestei idei este cât se poate de evidentă și în cel mai fericit caz sunt niște necunoscători ai evenimentelor în cauză, dacă nu cumva avem de-a face cu niște antioccidentali „de profesie”!

Desigur că Moscova, bună cunoscătoare a interpretărilor de mai sus, are grijă ca, printr-o propagandă abilă, să le „cultive” constant, ele fiindu-i extrem de utile în lupta pentru neutralizarea politicii de consolidare a capacității de apărare gândită de conducerea politică a potențialilor ei rivali!

*

De partea cealaltă a baricadei se află „voci” care ne avertizează că situația din așa-numitul „flanc estic” al Alianței este una departe de a fi „roz”!

Astfel, generalul Constantin Degeratu (fost  Șef al Statului Major), pe care l-am urmărit într-o emisiune a postului de televiziune „Adevărul”, menționa faptul că sosirea în țara noastră a unor capacități tehnice militare americane ar trebui salutată nu dezavuată, fiind un prim pas absolut necesar spre ceea ce trebuie făcut pentru contracararea amenințării militare rusești, care nu e una ipotetică, ci reală.

Având o armată redusă numeric (73 350 de oameni, față de 100 000 în 2001 și de 300 000 în 1990) și precară sub aspectul dotării sale tehnice, existentă la nivel de exprimare numai sub forma unor corpuri expediționare (utile pentru operațiunile de „Peace building” dar insuficiente pentru un conflict „clasic”), România este obligată să treacă de urgență (adică acum, în acest an și nu în 2017!) la mărirea bugetului alocat Ministerului Apărării la 2 la sută.

Bun cunoscător al stratagemelor diversioniste utilizate de Moscova de-a lungul timpului, generalul român remarca utilizarea de către ruși a eficientei metode a autovictimizării pe relația cu americanii.

În acest sens, inversând „datele problemei”, Federația Rusă pretinde azi că ar fi fost „nevoită” să „reacționeze” invadând Ucraina ca urmare a „ceea ce fac americanii” de mai mulți ani în vecinătatea granițelor sale, în contextul în care adevărul este tocmai pe dos: americanii au fost cei care au reacționat la invadarea acestei țări de către armata rusă (și, din păcate, au făcut-o destul de târziu!). 

Iritarea recentă a Moscovei are un temei geostrategic mai puțin cunoscut care provine din faptul că acțiunile de ultimă oră ale Statelor Unite în estul Europei pun în dificultate planurile lui Putin care vizează creșterea rolului Rusiei la nivel de mapamond!

Generalul Degeratu sublinia faptul că în anii ҆90, din dorința de a rămâne o putere militară mondială, Federația Rusă ar fi pus la punct un plan tehnic vizând posibilitatea de lovire a teritoriului american cu rachete intercontinentale înainte de distrugerea lor în aer de către sistemele antirachetă de pe teritoriul SUA, fapt care i-ar fi oferit o superioritate nucleară și totodată ieșirea din ecuația „echilibrului terorii nucleare”.

Ei, amplasarea unor baze antirachetă americane în proximitatea granițelor Rusiei, precum cea de la Deveselu, anulează această variantă de acțiune strategică făcând posibilă distrugerea rachetelor intercontinentale imediat după lansarea lor, înseamnând anihilarea „din fașă” a posibilității de lovire a teritoriului american, cu niște costuri mult mai mici decât în cazul în care s-ar fi acționat de pe teritoriul Statelor Unite!

Așa stând lucrurile, abia acum înțelegem mai bine nervozitatea afișată de către diverșii oficiali ruși, politici sau militari, ca urmare a trecerii la concretizarea bazelor defensive antirachetă din această parte a bătrânului continent.

În opinia lui Degeratu, amenințările rusești cu utilizarea armei nucleare la adresa țărilor din „flancul estic” din ultima vreme reprezintă o dovadă de descumpănire și de iraționalitate și nu trebuie băgate în seamă.

Dincolo de „sperietoarea” utilizării armei nucleare, lucru greu de crezut a se întâmpla, elementul militar real pe care se bazează rușii și de care trebuie ținut cont este și va fi, așa după cum s-a văzut și din conflictul cu Kievul,  folosirea capacităților „clasice” (infanterie, tancuri și baterii de katiușe) care au o mare forță de șoc confirmată și de zdrobitoarea înfrângere a armatei ucrainene cu prilejul conflictului amintit!

Prin urmare, și pe viitor, ceea ce va conta foarte mult în relațiile de natură conflictuală cu Rusia sunt modalitățile „clasice” de ripostă militară ale statelor din „prima linie” a Alianței, nu cele strategice!

De aceea mărirea bugetului alocat Apărării Naționale, precum și (de ce nu?) revenirea la serviciul militar abrogat în anul 2007, se înscriu ca priorități ale momentului actual.

Acest din urmă aspect a fost întărit recent chiar de ministrul în funcție al Apărării Naționale, Mircea Dușa, care, la rândul său, menționa că România „are nevoie de o armată mai consistentă” decât cu puțin timp în urmă.

Ca o concluzie de final, parafrazând titlul unui film de succes, putem afirma că „Moscova nu crede în lacrimi!”, asta însemnând că singurul „limbaj” pe înțelesul acesteia rămâne cel al forței militare.

Sau, cum spuneau romanii, strămoșii noștri: „Sic vis pacem, para bellum!”.

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -