Cluj-Napoca, 13 febuarie 2016

Cât de „români” sunt europarlamentarii români?!

                         De la accederea României în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, în vocabularul uzual al politicii românești a intrat un cuvânt nou: „europarlamentar”.

          Odată cu trecerea timpului termenul a devenit tot mai „familiar”, dar înțelesul său profund a rămas insuficient descifrat de către marele public, el revenind pe buzele noastre la fiecare ciclu electoral european (2007, 2009, 2014) pentru a recădea mai apoi în uitare.

          Într-o țară suferindă la capitolul „bunăstare materială” precum România, ceea ce a reținut atenția celor mai mulți dintre concetățenii noștri a fost în primul rând leafa frumoasă a acestor parlamentari, aspect care a trezit, oarecum firesc, invidii și comentarii răutăcioase, celelalte aspecte ale existenței lor trecând în plan secund.

            O vină pentru asta are mass-media autohtonă care, preocupată excesiv de „agenda internă”, nu a ajutat prea mult la „limpezirea apelor” în ceea ce privește aspectul profilului și atribuțiilor europarlamentarului.

            Pe acest fond, al delăsării și ignoranței generale, „aleșii” de la Bruxelles și-au văzut de „treaba” lor, fiecare comportându-se după cum simte și (mai ales) după cum îl taie capul.

            Dintr-o curiozitate, am accesat recent site-ul Parlamentului European pentru a-i „(re)vedea”, ocazie cu care am fost surprins de creșterea exponențială a numărului de „independenți”, comparativ cu ce votaseră românii la ultimul scrutin european!           

             Din lunga listă a „independenților” de azi, numai Mircea Diaconu este „autentic”, ceilalți ajungând astfel pe parcurs, în urma „dezertării de la datorie” (adică a părăsirii partidelor pe listele cărora candidaseră și sub steagul cărora electoratul român îi creditase ca deputați europeni!).

              Acești „independenți de conjunctură”, cum le-aș spune eu, au considerat, probabil, că mai importante sunt propriile lor puncte de vedere și carierele politice personale și nu cei care îi puseseră pe liste sau cei care îi votaseră!

             Dacă există o vină pentru cele întâmplate, atunci aceasta le aparține în primul rând celor care le-au asigurat niște „locuri călduțe” pentru cinci ani, adică partidelor!

              Într-o notă de sfidare a publicului autohton și a bunului simț, eurodeputații ajunși „independenți” „peste noapte” ne dau nouă sfaturi pe la televiziuni despre moralitatea politică (culmea tupeului!), despre „ce și cum” trebuie făcut în materie de democrație, de stat de drept etc., nutrind probabil speranța că peste trei ani vor mai putea păcăli o dată publicul românesc.

              S-o creadă ei!

*

              Dincolo de această „categorie” (de-a dreptul de combătut!), dacă e să vorbim despre totalitatea celor care ne reprezintă la Bruxelles, mulți își pun întrebarea, în ce măsură aceștia mai au grijă de interesele României și dacă mai țin ei cont de prevederile Constituției noastre atunci când votează, cu alte cuvinte, în ce măsură mai sunt „români”?!

              „- Bine, bine, ar putea spune unii dintre ei pentru a se scuza, dar treaba nu e tocmai ușoară în condițiile în care fiecare europarlamentar are obligația de a ține cont de directivele grupurilor politice din care face parte!”.

              Este o formă ipocrită de a se justifica pentru că, dincolo de motivul corect invocat pentru a scuza nesocotirea intereselor românești, există o „portiță de scăpare” și anume faptul că ei au datoria de a reprezenta și interesele comunității regionale/locale și naționale, adică a electoratului care i-a trimis acolo.

             Pentru că, spre deosebire de comisarii europeni, al căror statut îi obligă la apărarea doar a intereselor Uniunii, fără a mai lua în calcul apartenența națională, deputații europeni își conservă acest drept! Mai rămâne însă ca să și vrea!

            Ori, din păcate, lucrurile nu prea stau așa! În ultimul an, convulsionat și tensionat ca urmare a multor evenimente internaționale care au afectat și Uniunea Europeană, conaționalii noștri mai avantajați de soartă au „uitat” pur și simplu că aparțin acestei țări.

               Astfel, în ceea ce privește mult controversata discuție pe marginea „cotelor obligatorii” ale migranților, impuse de Comisia Europeană (septembrie 2015), „opțiunea românească” în plenul Parlamentului European a avut, conform Mediafax, următoarea configurație: 14 voturi „pentru”, 9 „abțineri”, 7 nonvotanți și doar 2 voturi „împotrivă” (Csaba Sógor și  Iuliu Winkler)! În final, rezoluţia pe această temă a trecut cu 432 de voturi „pentru”, 142 voturi „împotrivă” şi 57 de „abţineri”.

             Trebuie menționat că votul parlamentarilor români de la Bruxelles nu a avut nici o legătură cu formațiunea politică românească din care fac parte, singurii „consecvenți” (din acest punct de vedere) fiind cei doi reprezentanți ai UDMR-ului, care s-au exprimat împotriva „cotelor obligatorii”! Asta în condițiile în care, la data respectivă, președintele României respingea obligativitatea acceptării lor!

              Și pentru că am menționat UDMR-ul, ar fi de subliniat faptul că dacă în cazul de mai sus acesta ar merita o „bilă albă”, în ceea ce privește alte aspecte, cum ar fi prezentarea situației reale a drepturilor comunității maghiare din România (și nu cea promovată de politicienii maghiari!), merită în mod cert „bila neagră”!

               Zic asta întrucât, recent, am avut ocazia să urmăresc în cadrul emisiunii de la televiziunea națională dedicată activității europarlamentarilor, prestația lui Csaba Sógor care, marcat de un subiectivism desăvârșit, plasa țara noastră pe ultimele trei locuri din Europa (!?) în privința tratamentului aplicat minorităților naționale (celelalte două țări „încondeiate” fiind Franța și Grecia) cu toate că, la acest capitol, România primise de-a lungul timpului numai calificative bune și foarte bune din partea responsabililor europeni!

              Un alt subiect important care a preocupat Bruxelles-ul de mai multă vreme și care a trecut „neobservat” pentru cei mai mulți dintre „aleșii” noștri îl reprezintă cel al viitorului organizării Uniunii Europene și anume, dacă „modelul” de urmat să fie unul confederal sau unul federal.

              Mai pe înțelesul tuturor, în timp ce modelul „confederal” ar presupune o Uniune a statelor naționale, modelul „federal” ar însemna o Europă în care identitățile naționale să fie înlocuite de „identitatea europeană”.

              Ei bine, tema federalizării a ajuns pe agenda Parlamentului European în ianuarie 2016 sub forma „Manifestului Spinelli”, printre semnatarii acestuia regăsindu-se și trei eurodeputați români: Mircea Diaconu, Renate Weber și Marian-Jean Marinescu (conform aceleași surse Mediafax). Adică un „independent”, o fostă „liberală” cu statut de „independentă” și un „liberal” care ține de „popularii” europeni!

              Și asta în pofida faptului că publicul românesc nu s-a pronunțat vreodată cu privire la acest subiect delicat care ține de viitorul său!

              Dar să vedem mai îndeaproape ce este cu acest „Manifest Spinelli”.  

              Documentul în cauză îi are ca autori pe membrii „Grupului Spinelli” din Parlamentul European (nerecunoscut oficial), alcătuit în majoritate din liberali de centru-stânga și din „noii verzi” („ecologist-progresiștii”), nume sub care se regăsesc promotorii neomarxismului cultural occidental actual (adică cei mai acerbi susținători ai procesului migranționist musulman din Europa!).

           Grupul este condus de liberalul belgian Guy Verhofenstadt (Partidul Libertății și Progresului), președintele actual al ALDE (Alianța Liberalilor și Democraților Europeni) din legislativul continental și a fost fondat la 15 septembrie 2010 fiind un promotor al federalismului european previzionat de către italianul Altiero Spinelli, considerat a fi unul din „părinții fondatori” ai Uniunii Europene de azi.

              Membru al Partidului Comunist Italian în perioada interbelică, Altiero Spinelli s-a manifestat ca un partizan convins al federalismului european, văzut de el ca reprezentând „unica soluție pentru asigurarea păcii și progresului” Uniunii (viziune identică celei a lui Coudenhove-Kalergi).

               În acest sens, el a înființat în anul 1946 Uniunea Federaliștilor Europeni (o structură supranațională afiliată Mișcării Federaliste Mondiale care își are sediul peste Ocean, la New York) alături de francezul de origine rusă Alexandre Marc, elvețianul Denis de Rougemont și francezul Henry Frenay.

              Având în vedere felul cu totul bizar în care votează unii europarlamentari români, într-un context în care nu s-ar părea că îi mai interesează prea mult ce gândește sau simte publicul din țară, stai și te întrebi: „- Pe cine mai reprezintă aceștia la Bruxelles, domnule ?!”.                Este o temă de meditație serioasă atât pentru alegătorii români, cât și pentru partidele care i-au propulsat acolo!

            Dintre „aleșii” actuali, singurul care a luat o atitudine publică, în ceea ce privește presiunile birocrației comunitare la adresa României, a fost Traian Ungureanu, ceea ce este, totuși, cam puțin!

             Pentru că (nu-i așa?), „Cu o floare nu se face primăvară!”.

     

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -