Cluj-Napoca, 1 iulie 2017

Opoziția „la zi”: PNL în fața unui nou început

                Este bine cunoscut faptul că democrația are ca vectori indispensabili partidele politice și ca element definitoriu principiul alternanței la putere, tradus prin aceea că puterea de azi este opoziția de mâine și invers. Sunt lucruri care îi dau viață și care au făcut-o atractivă.

               Principiul alternanței la putere presupune necesitatea ca ambele componente ale sistemului democratic să fie pregătite oricând să își asume, de o manieră matură și competentă, misiunea guvernării țării.

               Așa cum se prezintă lucrurile la ora de față la noi este evident că puterea „stă” mai bine decât opoziția, chiar dacă nici ea nu e scutită de „unele probleme”! Dincolo de orice, capitolul „cel mai tare” al puterii e reprezentat de omogenitatea organizatorică a acesteia, dovedită și de faptul că PSD și aliatul său „mai mic”, ALDE, au „rezolvat”, „în doi timpi și trei mișcări” datele crizei cauzate de recentul „cutremur” intern.

               Situația opoziției este una care trebuie să ne dea de gândit, întrucât starea acesteia e una cu totul diferită, și nu doar de acum.

               Deloc omogenă, în pofida eforturilor lăudabile depuse de-a lungul vremii, opoziția (PNL, USR, PMP, UDMR) se prezintă și azi ca fiind departe de ceea „ce ar trebui să fie”. „Cântând” pe voci diferite și având „partituri” diferite (vezi intransigența USR-ului și oportunismul UDMR-ului) ea face sforțări de a ieși din impasul în care se găsește.

               Din rândurile ei numele care „sare în ochi” este cel al Partidului Național Liberal, mai exact al „noului PNL” rezultat dintr-o fuziune prea mult întârziată sub aspectele finalizării sale organizatorice și decizionale, afectată totodată de absența clarificării ideologice pe dimensiunea căii liberalismului de urmat.

                 Având cele mai numeroase grupuri parlamentare dintre toate formațiunile opoziției și cea mai bună reprezentare în administrația publică locală, PNL-ul are de jucat un rol deloc de neglijat în perioada care vine, mai ales acum, după consumarea Congresului său din 17 iunie 2017 (eclipsat oarecum în plan mediatic de criza din PSD) și alegerea unei conduceri „cu acte în regulă”.

                Despre acest Congres care l-a adus „în fruntea bucatelor” pe mai rutinatul Ludovic Orban, am de spus câteva lucruri.

                Și am să încep chiar cu câștigătorul disputei pentru funcția de lider național. Votat de 78 la sută din totalul celor prezenți, Orban a etalat un discurs marcat de un anumit radicalism (salutar) față de actuala putere, în care accentul a căzut pe liniile de forță ale abordărilor apreciate ca fiind necesare în perioada care vine.

                Valori precum cele ale unui liberalism conservator, în care, printre altele, se regăsesc elemente precum națiunea, familia și tradițiile în plan intern au fost completate cu trimiterile la necesitatea respectării angajamentelor internaționale în plan extern, între care parteneriatul de securitate România-SUA, au constituit „ingredientele” discursului învingătorului.

                Cristian Bușoi, contracandidatul lui Orban, a venit în fața delegaților cu o invitație, aș spune „ciudată”, de acceptare de către PNL a valorilor liberalismului civic, argumentul său „forte” fiind acela că „marile transformări din ultima vreme” din societatea românească „cer” acest lucru.

             Desigur că pentru majoritatea românilor aceste discuții de ordin strict ideologic nu spun mare lucru, știută fiind convingerea multora cum că pentru politicienii de la noi asemenea subiecte nu sunt altceva decât „apă de ploaie”.

                Pentru alții însă, mai puțini, ele contează și, dincolo de orice, dau un anumit înțeles drumului recomandat pentru PNL de către fiecare din cei doi competitori. Dacă liberalismul conservator, invocat de Orban, se situează în „centru-dreapta” spectrului liberal, liberalismul civic promovat de Bușoi este unul de „centru-stânga”.

               Am parcurs cu atenție textele moțiunilor celor doi concurenți, „Partidul Național Liberal–Forța Dreptei” a lui Ludovic Orban, respectiv „PNL–Partidul viitorului” a lui Cristian Bușoi și am avut posibilitatea de a „decanta” lucrurile.

                În conținutul primei moțiuni, devenită program politic oficial al formațiunii după victoria susținătorului ei, am regăsit „nuanțe” care se apropie de ceea ce vedem că se întâmplă în politica de peste Ocean după venirea lui Donald Trump la Casa Albă, în timp ce în conținutul celei de-a doua am identificat elemente specifice social-liberalismului european actual al cărui „demn reprezentant” în peisajul politicii autohtone este formațiunea ALDE condusă de Tăriceanu.

               Poate că singurele lucruri comune celor două moțiuni, suprapuse aproape până la identificare, au fost platformele economice, alături, desigur, de susținerea candidaturii lui Klaus Iohannis pentru alegerile prezidențiale din anul 2019.

              Referitor la Iohannis ar fi de spus că deși, oficial, nu s-a recunoscut acest fapt, din conținutul mesajului de la Congres al consilierului său prezidențial Laurențiu Ștefan, conform căruia șeful statului își dorește „o democrație cu partide puternice” și că prin „partid puternic” se înțelege „nu unul condus de un lider puternic”, ci unul „unde democrația internă este reală, unde există dezbatere, unde toate resursele valoroase ale partidului sunt folosite la potențialul lor maxim”, a rezultat cât se poate de clar opțiunea Cotroceniului pentru Bușoi (văzut însă de mulți liberali ca un personaj șters, lipsit de forță!).

              Drept urmare, eșecul eurodeputatului poate fi apreciat și ca un eșec al lui Klaus Iohannis în încercarea acestuia de a-și perpetua controlul de la distanță asupra PNL-ului (o practică păguboasă întâlnită la mai toți președinții de după 1989 în relația lor cu partidele din care proveneau).

               După nefericita „numire în plic” la șefia partidului a Alinei Gorghiu, considerată ca fiind una din cauzele majore ale dezastrului electoral de la „localele” și „parlamentarele” de anul trecut, refuzul de mai accepta sugestia Palatului Cotroceni are valoarea de simbol al unui veritabil „act de independență” al PNL-ului față de Iohannis!

                Pe de altă parte, în pofida impresiei de forță lăsate la Congres, noua conducere liberală nu a „jucat” tocmai inspirat momentul consultărilor cu șeful statului pentru desemnarea noului premier neavansând nici o propunere de candidat și mulțumindu-se doar cu solicitarea convocării alegerilor anticipate, lucru aproape imposibil în condițiile constituționale actuale!

                Având, pentru prima oară după fuziune, o conducere legitimată de alegerile interne PNL-ul se află la începutul anevoios al reînceputului de drum pentru recâștigarea încrederii unui electorat mult mai pretențios, prin comparație cu cel al PSD-ului rămas captiv în jurul a 40 la sută chiar în condițiile precare ale ultimelor săptămâni marcate de criza internă generată de conflictul Dragnea-Grindeanu.

              Pentru PNL asta ar presupune creșterea ponderii sale electorale de la circa 20 de procente, câte are acum, la 40-45 de procente, câte avea după succesul înregistrat de Iohannis la „prezidențialele” din finalul anului 2014. Cam greu, dar nu imposibil!

Florin-Vasile ȘOMLEA

 - politolog și analist geopolitic -