Cluj-Napoca, 29 noiembrie 2018

Centenarul Marii Uniri

                   Peste doar o zi România va aniversa un secol de la ceea ce istoria a consemnat a fi Marea Unire de la 1918!

                 Proces început în martie cu Basarabia, continuat în noiembrie cu Bucovina și finalizat la 1 decembrie 1918 cu Transilvania, Marea Unire a românilor în hotarele aceluiași stat a constat în alipirea provinciilor locuite de aceștia aflate de secole sub dominația marilor imperii vecine, Rus, respectiv Austro-Ungar, într-un context internațional mai amplu al părții finale a primului război mondial favorizant și al afirmării principiului „audeterminării popoarelor” inițiat de către președintele american Woodrow Wilson.

                 Unificarea tuturor românilor a fost o acțiune politică „de jos în sus”, consecință a voinței liber exprimate, nu un joc al întâmplării sau un rezultat al negocierilor unor elite politice sub patronajul vreunei puteri străine!

                Ca un paradox, după ce la 7 mai 1918 România (redusă teritorial la Moldova și Basarabia recent unită cu țara) fusese constrânsă să semneze umilitorul Tratat de la București acceptând condițiile grele impuse de Puterile Centrale pentru o perioadă de 90 de ani (act ratificat de Parlament în 28 iunie, dar nepromulgat de către regele Ferdinand!), la sfârșitul toamnei aceluiași an ea își vedea împlinit un vis imposibil de imaginat la un moment dat.

              Trebuie repetat, mai ales pentru „amnezicii” de azi de orice „nuanță” ar fi ei, că aceasta a fost posibil numai după doi ani grei de război presărați cu peste 880 mii de morți (la o populație a României, în 1915, de 7,9 milioane de locuitori) și cu multe traume de tot felul!

                Desigur că Marea Unire avea nevoie de o recunoaștere internațională, fapt realizat prin Tratatele de Pace de la Paris, contestate de către unii vecini (excepție făcând Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia) care le-au considerat „dictàte” ale puterilor Antantei sau „abuzuri” ale noii ordini internaționale de după consumarea primului război mondial!

                 Afirmam că Marea Unire de la 1918 a fost opera celor mulți (desigur după decenii de pregătire în acest sens de către intelectualitatea română de pe ambii versanți ai Carpaților) care și-au exprimat public susținerea demersului unionist, fără ca, prin aceasta, să fie prejudiciate meritele incontestabile ale elitelor țării în frunte cu regele Ferdinand și regina Maria, Ionel Brătianu, Take Ionescu sau Alexandru Vaida-Voevod (ca să dau doar câteva exemple!).

                   Că lucrurile stau așa o afirmă și istoricul Florin Constantiniu care, prezentând în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român” particularitățile discuțiilor având ca subiect semnarea păcii de către țara noastră, menționa faptul că „(...) România Mare nu este creația artificială a tratatelor de pace din anii 1919-1920, o «plăsmuire monstruoasă» a Versaillesului și a Trianonului, așa cum a repetat în perioada interbelică (dar și mai târziu) propaganda revizionistă ungară și sovietică. Desăvârșirea unității naționale a românilor s-a înfăptuit înainte de Conferința de pace prin actele de unire de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, toate în 1918, în timp ce tratatele de pace, care le-au dat consacrarea internațională, au fost semnate în anii 1919-1920 (...)”.

              Pentru oricine se apleacă mai atent asupra contextului european central-răsăritean este evident că nici nu se putea să fie altfel având în vedere faptul că ideea națională își trăgea seva din conceptul herderian cu privire la naționalism, care este unul axat pe comuniunea de limbă și cultură!

            Conceptul a fost inițiat de către lingvistul Johann Gottfried Herder și dezvoltat de filosoful Johann Gottlieb Fichte la debutul secolului al XIX-lea, ambii afectați de înfrângerile suferite de Prusia în 1806 în fața lui Napoleon, după ce inițial luaseră apărarea Revoluției de la 1789 și salutaseră victoriile napoleoniene împotriva monarhilor absoluți și, implicit, ideile naționaliste răspândite de francezi cu această ocazie.

             Prezentat într-o notă antiiluministă conceptul reliefa importanța limbii și culturii comune locuitorilor aceluiași spațiu geografic, afirmând că, fără a considera că trebuie delimitată de granițe statale, „împlinirea deplină a fiecăruia” nu se poate realiza decât „în” și „prin” națiune.

              Ideile celor doi au fost preluate și dezvoltate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în sensul configurării statale a comunității cultural-lingvistice, de către Giuseppe Mazzini, unificatorul Italiei, și de cancelarul german Otto von Bismarck, dându-se astfel concretețe politică naționalismului herderian, îmbrățișat de cvasitotalitatea popoarelor central-răsăritene ale Europei.

              Revenind la Marea Unire de la 1918 este de observat că ea a avut loc în continuarea operei bazate pe viziunea clasei politice pașoptiste (amprentată de ideile mazziniene) transmisă generației următoare, fapt perpetuat până astăzi!

              Aș încheia în nota politologului francez Guy Hermet care, făcând trimitere la Europa zilelor noastre, sublinia faptul formele diferite ale filozofiei statale din cele două extreme ale bătrânului continent (având explicații obiective de ordin istoric politico-economico-cultural) trebuie acceptate ca un „dat firesc” care nu constituie un impediment pentru consolidarea Uniunii Europene. O realitate de care ar trebui să țină seama toți cei interesați!

           

Florin-Vasile ȘOMLEA

–politolog și analist geopolitic–