Cluj-Napoca, 19 iunie 2014

PNL și popularii europeni

(II)

  

Desigur, așa după cum spuneam, aderarea PNL-ului la Partidul Popular European nu a fost primită cu aplauze nici de adversarii externi nici de cei din interiorul formațiunii național- liberale.

Dacă adversitatea resimțită din exterior are explicații mai „la îndemână” (în speță interesul PSD-ului și al actualului premier Victor Ponta de a nu se putea constitui o alternativă credibilă la ceea ce reprezintă „stânga” în spațiul public românesc), adversitatea resimțită în interiorul PNL-ului apare cel puțin bizară!

De ce spun asta? Pentru că e greu de înțeles cum pot fi ostili unui demers  care are ca obiectiv întărirea „dreptei” oameni care au pretins dintotdeauna că acesta este „sensul vieții lor politice”, numele cel mai notoriu care s-a manifestat împotriva demersului respectiv fiind cel al lui Călin Popescu Tăriceanu, fost președinte al formațiunii liberale și fost prim-ministru al României!

Nu o să insist, așa cum poate v-ați aștepta, asupra acțiunilor și declarațiilor publice ale oscilantul politician „dizident” considerat de mulți ca fiind azi un fel de „coloană a cincea” a puterii în zona liberală, ci o să mă limitez doar la a reda părerea sa despre social-democrații pe care acum îi curtează găsită într-o carte, „Rețeta gloriei”, a unui romancier mai puțin cunoscut, Olimpian Ungherea, ca mostră a inconsecvenței sale politice!

Astfel, acum vreo zece ani, domnul Tăriceanu se situa la antipodul a ceea ce spune azi despre pesediști, citez: „Principalul obstacol pentru integrarea României în Uniunea Europeană este PSD. Acest partid, în lăcomia sa de putere și de avere, a generalizat corupția și a creat structuri de tip mafiot.” (Motto-ul Capitolului 12)!

Dar poate mult mai important este a vedea „motivațiile” celor rămași în PNL care se manifestă „vocal” împotriva drumului gândit de Antonescu și Iohannis de aderare la popularii europeni. Și aici îi am în vedere pe unii demnitari liberali din teritoriu care în noul context al ieșirii de la putere riscă să își piardă locurile călduțe câștigate în urma alegerilor locale din 2012 dar și pe unii europarlamentari proaspăt realeși, numele cele mai importante fiind Renate Weber și Norica Nicolai.

În afara necredibilei afirmații conform căreia PNL-ul ar „trăda” liberalismul, ALDE și Internaționala Liberală, aceștia acuză mai ales „incompatibilitatea” național-liberalilor cu popularii.

Dar oare chiar așa să fie? Chiar atât de mare să fie discrepanța dintre liberalism și popularism?!

Pentru a ne da seama dacă e așa sau nu, pentru a vedea „cât liberalism” include gândirea politică populară m-am oprit asupra definiției popularismului, așa cum apare ea în formularea dată acestuia în 1919 de către Luigi Sturzo, fondatorul Partidului Popular Italian, citez:

„(Popularismul) este liberal (în sensul sănătos al cuvântului) pentru că se bazează pe libertăţile civile şi politice, pe care le consideră egale pentru toţi, fără monopoluri de partid şi fără persecuţii religioase, bazate pe rasă sau clasă; (...) se detaşează de socialism pentru că admite proprietatea privată (...). Adeziunea sa la sistemul constituţional şi la metodele democratice este sinceră şi leală. Este împotriva dictaturilor şi reacţiunilor de orice gen. Este foarte ostil faţă de curentele naţionaliste, ce fac din «naţiune» o nouă divinitate şi se menţine mereu în prima linie pentru apărarea libertăţii.”.

Din cele de mai sus vedem că presupusa „gravă incompatibilitate” dintre liberalism și popularism nu se prea susține, chiar dacă există și unele diferențe (firești) între cele două.

Una din ele constă în dezacordul popularismului cu „teza” lui Machiavelli, conform căreia în instrumentarea politicii de stat „scopul scuză mijloacele”, apreciată de Sturzo ca fiind „profund greşită” în condiţiile în care, în opinia acestuia, între politică şi morală ar exista „o similitudine absolută”!

                                    Florin-Vasile ȘOMLEA
                                           - politolog -