Cluj-Napoca, 28 iunie 2014

România, un stat slab

            

          Agenda publică internă a ultimei săptămâni a fost acaparată de subiectul „Mircea Băsescu-Bercea Mondialu´”, un subiect legat de fenomenul combinațiilor politicului cu lumea interlopă.

Alături de „Cazul Uioreanu” de la Cluj, acest subiect departe de a fi ceva izolat reprezintă doar „vârful aisbergului” flagelului corupției din România „capitalismului de cumetrie” (sintagmă consacrată de fostul șef al statului Iliescu, unul dintre cei care prin permisivitate și pasivitate a „ajutat” la dezvoltarea acestuia!).

Desigur instituțiile statului abilitate, mai cu seamă DNA-ul, au făcut eforturi considerabile în ultimii ani pentru a aduce lucrurile pe făgașul normalității dar „mai e mult până departe”!

De ce s-a ajuns aici și de ce este atât de dificilă combaterea nu numai a corupției, ci și a altor fenomene care grevează societatea noastră (vezi, printre altele, adevăratele „atentate” la adresa Constituției ale conaționalilor noștri maghiari pe tema „autonomiei”, dar nu numai)?!

Răspunsul la întrebare s-ar putea găsi în cele ce urmează!

Cu mai mulți ani în urmă cineva din mediul universitar clujean făcea o afirmație care, la vremea respectivă, m-a contrariat, citez: „- Domnule, România este un stat slab!”.

Mi-am pus atunci întrebarea, oare chiar așa să fie?! Odată cu trecerea timpului, ca urmare a evenimentelor care a trecut peste noi, am ajuns să îi dau dreptate acelei persoane.

Da, într-adevăr România este un stat slab! Și iată de ce cred asta.

România este un stat slab pentru că are la bază o Constituție care nu a fost bine gândită și care nu consacră un principiu fundamenal al democrației reprezentative: cel al separației, echilibrului și controlului reciproc al puterilor în stat (așa numitul checks and balances)!

Acest principiu a apărut și funcționează peste Ocean și el a dus la rezultatele apreciate de toți cei care analizează situația democrațiilor reprezentative!

Concret, peste Ocean cele trei puteri în stat și anume cea legislativă (Senatul și Camera Reprezentanților), cea executivă (Președintele și Guvernul) și cea judecătorească (Curtea Supremă de Justiție) se găsesc într-o relaționare de o asemenea manieră încât e imposibilă perturbarea vreuneia de către alta.

Și, în plus, în anumite condiții, stabilite prin lege, există posibilitatea penalizării cu pierderea mandatului (și nu numai) de către titulari!

„Cheia” explicației se găsește în Justiție, mai exact în modul în care se face desemnarea responsabililor puterii judecătorești, reprezentată de Curtea Supremă de Justiție și de tribunalele locale!

Desemnarea judecătorilor instanței supreme se face pe viață de către Președintele SUA cu aprobarea și la propunerea Senatului (nu ca în România unde e pe o perioadă determinată!) lucru de o foarte mare importanță pentru asigurarea stabilității și siguranței judecătorilor și, pe cale de consecință, a obiectivității desfășurării actului de justiție!

Meritele consacrării acestei stări revine „Părinților Fondatori” ai Americii (Benjamin Franklin, John Adams, Thomas Jefferson, George Washington ș.a.) care, inspirați de filosofiile lui John Locke și Montesquieu, au ținut cont de „datul” elementar al faptului că omul are tendința naturală de a abuza de putere!

Peste mai bine de un secol, dincoace de Ocean, parcă în completarea temei abuzului de putere, parlamentarul britanic Lord Acton atenționa: „Puterea corupe iar puterea absolută corupe în mod absolut!”.

Revenind pe plaiurile mioritice observăm că lucrurile sunt departe de contextul descris mai sus. O spun cu părere de rău că atât timp cât Constituția nu va consacra, prin textul și litera sa, independența față de politic a puterii judecătorești și stabilitatea pe funcție a judecătorilor lucrurile nu se vor îndrepta, cetățeanul obișnuit va avea de suferit iar România va rămâne un stat slab, măcinat de procesele degradării interne!

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -