Cluj-Napoca, 14 iunie 2014

PNL și popularii europeni

(I)

              Imediat după consumarea alegerilor europarlamentare din 
25 mai anul curent un anunț venit din partea conducerii istoricului partid al liberalilor a făcut înconjurul țării stârnind reacții dintre cele mai diverse, de la aprobări precaute până la dezacorduri voalate: aderarea PNL-ului la Partidul Popular European!

Dincolo de „argumentele” adepților uneia sau alteia din cele două atitudini ceea ce s-a discutat mai puțin a fost aspectul afinității ideologice a PNL-ului cu PPE-ul. Dar, ar putea spune cineva, cât de mult mai contează asta în contextul în care atât partidele de la noi, cât și românii (sătui de politică și de politicieni!) sunt prea puțin interesați de ideologia pe care o afișează primele.

În lumea în care trăim aspectele ideologice par a nu mai „spune” prea multe cel puțin prin comparație cu vremurile de altădată. Și totuși lucrurile nu stau chiar așa.

De ce? Pentru că în pofida faptului că și-au pierdut din caracterul riguros de altădată, ideologiile politice rămân elemente-reper de la care se desprind ca un evantai principiile de bază care definesc setul de valori ale activității politicului de la care, mai apoi, vin măsurile de guvernare care ne afectează pe toți!

*

Intrând „în fondul problemei”, să spunem că, într-o definire aproximativă, termenul „ideologie”, lansat de francezul Destutt de Tracy în prima parte a secolului al XIX-lea, s-ar traduce ca fiind „un sistem de idei opinii sau dogme pe care un individ un grup social, un regim politic sau un partid le folosește pentru justificarea acțiunilor destinate să satisfacă aspirații și interese practice, politice sau culturale, dar fără o preocupare deosebită privind raționalitatea și obiectivitatea lor. În general, o ideologie comportă afectivitate, vizionarism, pragmatism, conținând exagerări și denaturări ale realității” (da, chiar așa, include și exagerări și denaturări ale realității!).

În România, pentru majoritatea oamenilor, a fi „de stânga” înseamnă a fi „socialist” (sau „social-democrat”), adică a te arăta preocupat mai ales soarta celor săraci și de chestiunile de ordin social, în timp ce a fi „de dreapta” este asociat cu statutul de „liberal”, adică de „om bogat” preocupat doar de „afaceri”, de dezvoltarea capitalismului.

Trebuie spus că în ambele situații avem de a face cu interpretări simpliste și reducționiste, în realitate nuanțele ambelor orientări politice fiind mult mai complexe!

*

 În cele ce urmează mi-am propus o analiză pe marginea compatibilității PNL-ului cu popularismul, dintr-o perspectivă cât mai obiectivă cu putință.

De aceea voi face trimitere la un alt francez Daniel-Louis Seiler.

După ce subliniază dificultatea analizării liberalismului din zilele noastre, Seiler ne arată că acesta este atât de diferit de la țară la țară ca urmare a clivajelor de la nivelul societății moderne și a parcursului istoric diferite!

Cele două au dat naștere la șase tipuri de liberalism: trei pe „centru-stânga” (liberalismul-laic, liberalismul-anticlerical, social-liberalismul) și trei pe „centru-dreapta” (liberalismul-catolic, naţional-liberalismul, liberalismul-democratic).

De aici s-ar desprinde o primă concluzie: caracterul de partid de centru-dreapta al PNL-ului, în calitatea sa de promotor al național-liberalismului (aspect autoasumat și menționat ca atare și în toate documentele sale oficiale!).

 În anul 2006 un împătimit al liberalismului de la noi, politologul Dragoş Paul Aligică, adept al libertarianismului (abordare maximalistă a liberalismului, un fel de „extremism liberal” venit de peste Ocean) sublinia necesitatea „corelării” liberalismului românesc cu planul european criticând nuanța de „centru-stânga” a ELDR-ului (Partidul Liberalilor, Democraților și Reformatorilor Europeni), actualmente ALDE, precum și prezența PNL-ului în rândurile acestuia.

Descris și de Seiler ca fiind „o grupare eterogenă, constituită mai degrabă din ceea ce rămâne după ce prima mână a partidelor europene a fost «triată» între socialişti şi populari” cu centrul de greutate al grupării căzând la stânga – ELDR-ul a rămas în Parlamentul European un partid de centru-stânga, în contrapartidă cu nuanța de „dreapta” a PPE-ului!

Desigur la momentul acela PPE-ul îngloba mai ales partide creștin-democrate și conservatoare ceea ce făcea justificată poate rezerva conducerii de atunci a PNL-ului de a părăsi ELDR și Internaționala Liberală.

Dar în anii următori, în condițiile în care conservatorii s-au desprins de populari și și-au format propriile lor structuri continentale (inclusiv la nivelul Parlamentului European), locul acestora fiind luat, într-o anumită măsură, de formațiuni politice liberale, opțiunea PNL-ului se cerea a fi reanalizată!

Prin urmare dacă în deceniul anterior PPE-ul avea prea puține „ingrediente” liberale în componența sa justificând oarecum rezerva liberalilor români de a adera la structurile sale, schimbările survenite în ultimii 5-6 ani descrise mai sus coroborate cu menținerea ELDR/ALDE pe aliniamentul unui social-liberalism, mai apropiat de social-democrația europeană (deci, de „stânga”) decât de „dreapta” continentală, îndreptățesc PNL-ul în decizia luată recent de a trece la populari!

În sfârșit, dincolo de toate aceste considerente de ordin pur teoretic aspectul pragmatic a contat și el destul de mult! În contextul în care Partidul Popular European este cel mai important actor politic din Parlamentul European iar PNL și PDL au hotărât recent „să-și dea mâna” într-o alianță având ca țintă finală fuziunea lor într-o puternică formațiune politică „de dreapta” (sub numele Partidul Național Liberal), gestul de acum al național-liberalilor era singurul care putea fi luat în calcul, dacă se au în vedere interesele României ca stat-membru al Uniunii Europene!

De aici rezultă a doua concluzie și anume că rămânerea PNL-ului în ELDR/ALDE și în Internaționala Liberală ar fi reprezentat un nonsens și ar fi blocat constituirea unei puternice alternative de dreapta la PSD în politica românească!

                                                           Florin-Vasile ȘOMLEA
                                                         - politolog -