Cluj-Napoca, 30 noiembrie 2014

Despre PSD și social-democrație

S-a încheiat o săptămână politică extrem de agitată în care „capul de afiș” l-au deținut evenimentele din Partidul Social Democrat.

Astfel întâlnirea de lucru a Comitetului Executiv Național al acestuia din 27 noiembrie 2014 a reconfirmat încrederea echipei de conducere în liderul național Victor Ponta, perdantul recentelor alegeri prezidențiale și a hotărât excluderea din partid a trei persoane importante: Mircea Geoană (fost președinte în anii 2005-2010), Marian Vanghelie (primarul Sectorului 5 al Capitalei) și Dan Șova (fost ministru al Transporturilor în actualul guvern).

A doua zi după evenimentul respectiv, pe fondul replicilor dure dintre Ion Iliescu, președintele fondator al formațiunii, poziționat în dezacord cu excluderile amintite și Sebastian Ghiță, deputat de Prahova și patron al postului de televiziune TV România, susținătorul cel mai acerb al acestora, s-au finalizat cu demisia din partid al celui din urmă.

Departe de a se fi încheiat aceste tensiuni vor continua probabil și anunță o viață internă agitată pentru partidul „stângii” și cea mai importantă formațiune politică din România momentului!

*

Dar pentru că făceam trimitere la „culoarea” politică a PSD-ului să vedem în ce măsură acesta își justifică eticheta de partid al „stângii”, dacă este cu adevărat un partid „social-democrat” și dacă urmează linia ideologică pe care pretinde că o reprezintă în spațiul românesc.

Și pentru a avea o bună fundamentare a evaluării „să începem cu începutul”, cu geneza „stângii”!

Analizând originea partidelor sociologia politică ne arată că există mai multe moduri de explicare a genezei acestora.

Americanii Joseph La Palombara și Myron Weiner au identificat trei modalități: instituționalistă, de tip istoric și conflictual și de dezvoltare politică. O a patra modalitate ar fi cea funcționalistă.

Cel care a avut meritul de realiza combinarea celor patru pentru a ajunge la o perspectivă analitică corectă, evitând riscurile pe care le-ar presupune aplicarea lor separată, a fost norvegianul Stein Rokkan.

În viziunea acestuia evoluția politică a Europei a fost marcată în ultimele secole de trei revoluții succesive: națională, industrială și internațională.

Primele două, revoluția națională și revoluția industrială, și-au exercitat efectele concomitent din punct de vedere istoric.

Ele au conturat sistemul politic într-un plan care urmărește două axe conflictuale: una funcțională și alta teritorial-culturală.

Revoluția națională a generat pe axa funcțională clivajul Biserică/Stat iar pe axa teritorial-culturală, clivajul centru/periferie.

Revoluția industrială a adăugat acestei împărțiri, pe axa funcțională, clivajul capitaliști/muncitori iar pe axa teritorial-culturală, clivajul sector primar/sector secundar și terțiar.

În ceea ce privește revoluția internațională aceasta nu a afectat decât latura muncitorească a clivajului dintre capitaliști și muncitori, pe care Rokkan a împărțit-o în stânga comunistă și stânga necomunistă (social-democrația). 

Cele patru clivaje fundamentale descrise cu minuțiozitate de politolog au dat naștere diferitelor partide politice care se regăsesc azi în lume, indiferent de zona geografică.

*

O explicare succintă a acestor clivaje este suficientă pentru a înțelege în ce măsură un partid sau altul sunt ceea ce pretind a fi!

Astfel din clivajul Biserică/Stat au apărut partidele clericale, respectiv cele anticlericale, adică cele care își propuneau promovarea viziunii Bisericii cu privire la societate și cele care se opunea acesteia.

La „anticlericali” în cadrul acestui clivaj se regăsește familia de partide care poate fi numită laică, seculară sau radicală.

Ca o mențiune clivajul Biserică/Stat nu trebuie confundat cu un „război” împotriva cuiva, ci trebuie văzut doar ca o sumă de modalități și filosofii de abordare politică opuse pe dimensiunea amintită!

Fără a insista asupra următoarelor două clivaje (centru/periferie, respectiv sector primar/sector secundar și terțiar), întrucât ele nu au relevanță pentru discuția de față, mă voi opri asupra celui care contează și anume asupra clivajului proprietari/muncitori.

Fiind de origine social-economică și rezultând din revoluția industrială, clivajul capitaliști/muncitori pune în opoziție interesele celor două părți. Din acest clivaj au rezultat două familii politice foarte importante din Europa de azi!

 Astfel, pe latura „proprietari” întâlnim partidele care își propuneau promovarea voinței politice a mediilor de afaceri, industriale, financiare sau comerciale denumite generic „dreapta clasică” (în țări precum Franța) sau „partide burgheze” (în Scandinavia).

Pe latura „muncitori” au apărut partidele care făceau cunoscută voința politică a acestei categorii sociale și a mișcării sindicale și cooperatiste, denumite generic „de stânga” sau „socialiste”/„social-democrate” și purtând uneori denumirea de partide muncitorești, având în vedere „numitorul lor comun” clasa muncitoare organizată.

În zona partidelor muncitorești se regăsesc patru mari tradiții istorice provenite din sânul mișcării muncitorești europene cărora li s-au adăugat și unele cazuri particulare.

Fără a intra în alte detalii aș menționa doar ordinea cronologică a apariției acestora care e următoarea: cartistă (laburistă), democrat-socialistă, social-democrată și comunistă.

În ceea ce privește programul politic al partidelor muncitorești (în pofida unor diferențe de nuanță) acesta a avut, ca trăsături comune, grija pentru întâietatea muncii asupra capitalului și apărarea intereselor materiale și morale ale muncitorilor, voința de a interveni în funcționarea mecanismelor economice în scopul asigurării unei mai bune redistribuiri a veniturilor și refuzul de a considera drept dogmă autoritatea patronului în întreprindere.

Celelalte elemente precum socialismul, naționalizările, planificarea economiei, importanța pieței și celelalte au fost contingente diferind în funcție de partide, țări sau perioade. Toate evaluările menționate mai sus îi aparțin lui Daniel Louis Seiler.

*

Acestea fiind zise să vedem cum stau lucrurile în cazul PSD-ului.

Așa după cum rezultă și din observațiile unor analiști politici de la noi, această formațiune politică cu pretenții „de stânga” înglobează în rândurile sale o bună parte dintr-o categorie specifică perioadei pe care o traversăm, așa-numiții „capitaliști de cumetrie”, cărora li s-au alăturat în ultimul deceniu și jumătate „baronii locali”, cei care au recurs, de-a lungul timpului, la „metode” variate de „parazitare” a banului public (căpușarea întreprinderilor de stat în anii ҆90 și adjudecarea de contracte frauduloase cu statul în ultimii 14 ani!).

Totodată PSD-ul a promovat politici publice situate departe de „rețetele” social-democrate, apreciate mai degrabă în mediile de afaceri, decât de către cei pe care pretinde că îi reprezintă!

În plus de asta, ca o completare, ar fi de menționat că  muncitorii și sindicaliștii lipsesc aproape cu desăvârșire din zona decizională a formațiunii social-democrate, acolo unde se regăsesc în schimb mulți oligarhi și amintiții „baroni locali!

Apoi departe de a fi un partid „laic”, formațiunea a „mers” în sensul invers, al apropierii de Biserică, atât de mult încât, dinafară, ar putea fi lesne confundat cu un partid „de dreapta”, conservator sau „clerical”!

Apogeul acestei relații a fost atins în această toamnă când colaborarea cu Biserica majoritară a atins chiar cote de susținere electorală din partea clerului, greu de imaginat altădată.

În sfârșit, discursul naționalist (cu multe nuanțe xenofobe de neacceptat pentru „stânga”) reprezintă un alt element care ne arată că PSD-ul este „altceva” decât pretinde a fi.

Iar prin demagogia discursului și prin „pomenile” publice făcute în calitatea de formațiune aflată la putere este evident pentru oricine că acesta s-a apropiat foarte mult de formula unui partid populist!

Florin-Vasile ȘOMLEA
- politolog-