Cluj-Napoca, 24 octombrie 2015

Cinismul unui sistem

În aceste zile, ca urmare a demersurilor făcute de CEDO, se discută despre redeschiderea dosarelor a două evenimente dureroase rămase în istoria recentă a României ca două răni deschise: „Revoluția din decembrie 1989” și „Mineriada din iunie 1990”.

Subiectul a făcut ceva vâlvă, mass-media asaltându-i cu întrebări incomode pe cei chemați „la raport” cu acest prilej.

Văzând reacțiile unora dintre responsabilii direcți ai evenimentelor menționate, mi-a revenit în minte afirmația lui Max Weber conform căreia „politica este domeniul diavolului”.

Și, întrucât între caracteristicile acestuia se numără răutatea și cinismul, „contaminarea” celor aflați în politică cu „însușirile” respective, poate, nu ar trebui să ne mai mire!

Și totuși, parcă e prea mult ceea ce am văzut în aceste zile!

Așa cum era de așteptat, cel mai asaltat de jurnaliști a fost Ion Iliescu, „personajul-cheie” al acelui decembrie 1989 și al perioadei imediat următoare.

 „Tras pe linie moartă” la începutul anilor ´70 de către Ceaușescu, într-o vreme în care ar fi putut să urce în ierarhia statului comunist până la cea mai înaltă treaptă a puterii politice, dar înzestrat cu o fire răbdătoare, acesta a așteptat liniștit „momentul potrivit” care avea să se ivească odată cu „fuga” dictatorului.

 Atunci, fără a face prea mare lucru, el avea să fie „chemat” să preia frâiele puterii de către Victor Atanasie Stănculescu, generalul „cu piciorul în gips”.

Stănculescu, crescut, educat și format și el la școala comunistă nu avea cum să procedeze altfel din două motive: pentru că nu avea încredere decât  în oamenii defunctului sistem și pentru că  Armata, care trăsese în populația revoltată la Timișoara și la București înainte de căderea lui Ceaușescu, avea o imagine „pătată” ce trebuia „albită”!

Or, asta nu o putea face decât unul ca Iliescu, după principiul „o mână spală pe alta și amândouă obrazul!”. 

Iliescu, venit atât de târziu la putere și într-un moment în care lucrurile nu mai funcționau după regula „nimeni nu mișcă în front” (atât de dragă lui!), s-a simțit extrem de „deranjat” de contestările timidei societăți civile și, după ce mai avea pe conștiință niște „păcate” din zilele „revoluției” (a se citi victimele inutile ale „teroriștilor” care „trăgeau din orice poziție”), a dorit să le dea o lecție „golanilor” care protestau împotriva lui de „să-i usture”, orchestrând „mineriada” din iunie 1990.

Ei bine, niciodată de atunci încoace, și cu atât mai puțin în zilele din urmă, nu am văzut la el vreo remușcare sau regret pentru cele întâmplate sau vreo recunoaștere, fie și parțială, a abuzurilor de pe urma cărora au avut de suferit oameni (unii dintre aceștia trecuți în lumea celor drepți!).

Am văzut în schimb cinism, foarte mult cinism și foarte multe justificări, care de care mai bine „argumentate”!

Un alt personaj important al acelei perioade, căutat de oamenii de presă, a fost „secondantul” lui Iliescu, junele premier (pe atunci) Petre Roman, cel atât de iubit de „femeile de la Apaca”, „speranța politică” a viitorului fesenist al României.

De profesie inginer și cadru universitar, fiul lui Valter Roman avusese unele „tangențe” cu familia dictatorului și nu s-ar fi putut spune că ar fi avut motive deosebite de nemulțumire față de regimul comunist, în afară, poate, de ranchiuna generată de „marginalizarea” tatălui său de către Ceaușescu la conducerea Editurii Politice. 

Evenimentele din decembrie 1989 i-au deschis lui „don Pedro” (cum era alintat de presă în 1990) apetitul pentru putere și uite așa „s-a trezit” în cercul noilor-vechi potentați politici Iliescu, Brucan, Bârlădeanu și alții, ajungând ditamai șeful Guvernului Provizoriu iar după alegerile din mai 1990, premier „cu acte în regulă”.

Istoria parcursului său politic ulterior a fost presărată „cu de toate”, într-un final poposind în PNL, acolo unde se găsește și azi.

Recenta clasare, de către procurorii Sectiei Militare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a „Dosarului Revoluției Române” i-a dat avânt lui Petre Roman în a scoate pe gură o „perlă”, citez : „Clasarea e un început bun pentru repunerea Revoluției în locul meritat”!

După care a adăugat cu cinism: „Pe mine singurul lucru care mă interesează şi mă preocupă este ca Revoluţia Română să fie pusă la locul pe care îl indică chiar textul constituţional”(sic!).

Prin urmare, ce mai contează că au murit oameni nevinovați după „fuga” dictatorului, important este doar ca „revoluția” (a se citi mascarada de după 22 decembrie 1989) să fie pusă la locul „pe care îl indică chiar textul constituţional”!

Orice comentariu e de prisos!

În sfârșit iată-ne ajunși la ultimul personaj vizat de ziariști, Virgil Măgureanu, fost ofițer de Securitate și șef al SRI-ului între 1990-1997.

Întrebat de aceștia dacă apare în calitatea de „acuzat” de „infracţiuni contra umanităţii” în „Dosarul Mineriadei” (asemenea lui Iliescu), vădit iritat, el a răspuns cu aroganță: „- Asta este o întrebare de-a dreptul neroadă”!

 „- Chiar așa, câtă nesimțire, domnule!”. Să îi pună tocmai lui ziariștii o asemenea întrebare?! Lui, care, în calitatea de persoană care știa tot ce „mișcă” în țara asta în anii aceia când conducea Serviciul Român de Informații, nu avusese (nu-i așa?) nici o implicare în derularea „mineriadei” din iunie 1990, întrucât minerii veniseră la București, așa „de plăcere”, numai „ca să planteze flori” în fața Teatrului Național din inima Capitalei!

Și asta, după ce „golanii ăia” făcuseră „atâta mizerie” iar unii dintre ei mai și refuzaseră să mănânce recurgând la o „inutilă” grevă a foamei (spre „deliciul” altui cinic, plecat între timp la cele veșnice, „gurul” postcomunist și vechi aparatcik, Silviu Brucan).

Și totul, numai și numai pentru a „impresiona străinătatea” și a o face ostilă „noii puteri democratice” a FSN-ului, validată de alegerile din Duminica Orbului.

Din cele de mai sus, unii ar putea spune că toate astea țin de felul de a gândi și a acționa al unor oameni, fără vreo legătură cu altceva.

Din păcate nu e așa, ci e vorba despre atitudini și comportamente care vin în succesiunea timpului istoric și țin de un sistem politic bazat pe aroganța nomenclaturii, categorie privilegiată obișnuită să nu dea socoteală nimănui, poziționată mai presus de lege și de orice atitudine critică!

     

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -