Cluj-Napoca, 16 decembrie 2015

Mintea (europeanului) cea de pe urmă!?

              Mai zilele trecute, cancelarul Germaniei Angela Merkel declara, citez: „Multiculturalismul este o deziluzie. Cei ce vor să se refugieze în țara noastră sa învețe germana și să ne respecte legile și tradițiile. Multiculturalismul duce la societăți paralele, așa că multiculturalismul rămâne o mare deziluzie.”!

               După care, în fața auditoriului propriei formațiuni politice (CDU), reunit la Karlsruhe (landul Baden-Wurttemberg), adăuga că fluxul de refugiați „se va reduce de o maniera vizibilă” refuzând însă o închidere a granițelor și invocând în acest sens un așa-numit „imperativ umanitar”.

               „Vrem, și o vom face, să reducem în mod perceptibil numărul refugiaților”, spunea Merkel în aplauzele celor circa 1 000 de delegați creștin-democrați.

               „Germania trebuie să fie o țară deschisă, curioasă, tolerantă și chiar incitantă” iar „CDU trebuie să-și demonstreze rădăcinile creștine” concluziona ea, comparând angajamentul actual al țării sale cu cele asumate de predecesorii ei Konrad Adenauer și Helmut Kohl, în vremuri „la fel de tulburi”.

              „- Măi să fie, dar ce s-o fi întâmplat oare?”, mi-am zis eu, mirat!

              Declarațiile, oarecum neașteptate, ale liderului de la Berlin, vin după o perioadă „mai agitată” în partea occidentală a Uniunii Europene (vezi atentatele teroriste islamice recente de la Paris și protestele de stradă ale unei bune părți a opiniei publice occidentale, alertată de cele întâmplate).

              Reactivarea și potențarea extremei-drepte din Vest nu a scăpat nici ea observațiilor de ansamblu ale creștin-democraților europeni, dominați, la nivel continental, de puternicul CDU al doamnei Merkel!

              Veștile, în ceea ce privește popularitatea Uniunii Creștin-Democrate în rândurile publicului german, nu sunt însă dintre cele mai bune! Un sondaj de opinie recent, efectuat de Emnid și publicat la 13 decembrie 2015, indica, pentru aceasta și aliatul ei bavarez CSU, o scădere a sprijinului la doar 37 la sută (comparativ cu 43 la sută la mijlocul lunii august 2015!).

              Și asta, în primul rând, ca urmare a „crizei refugiaților”, fapt care e de natură a spori și mai mult îngrijorarea creștin-democraților în perspectiva viitoarelor alegeri din Germania!

             Trecând la Franța, vecinul „de peste Rin”, trebuie spus că, nici aici, lucrurile nu stau prea bine, democrației „trecându-i glonțul pe la ureche”!

              Și asta în pofida faptului că în turul al doilea al alegerilor regionale parțiale, „dreapta tradițională” (reprezentată de republicani și aliații lor), respectiv „stânga” (Partidul Socialist), au reușit să-și asigure peste tot victoria în confruntarea cu naționalistul, euroscepticul și populistul Front Național al lui Marine Le Pen!

            Creșterea de popularitate a FN-ului este însă mare și ea demonstrează că oamenii vor „altceva”: mai multă protecție socială, mai multă grijă pentru siguranța persoanei și pentru cultura națională, mai puțină minciună politică și mai puțină corupție!

               Ori, asemenea promisiuni (chiar dacă demagogice) le găsesc la formațiuni politice de tipul Frontului Național!

               Parcă sună cunoscut, nu-i așa? Și în Vest, ca și la noi, se cere de către publicul larg, „o altfel de politică”! Fapt care denotă că Europa „are o problemă” legată de politică și de cei care o practică.

               Desigur, cauzele pentru care s-a ajuns aici sunt diferite în cele două extreme geografice ale Uniunii dar ceea ce trebuie reținut e concluzia, care este una și aceeași.

                Nereformarea clasei politice „proeuropene” din Uniune poate duce la creșterea curentului anti-Bruxelles și aspectul a fost sesizat foarte bine de către Merkel, Hollande & Co.!

                Aceasta ar putea fi motivația reală a metamorfozării discursului politic al cancelarului german care, după unii, este cel mai puternic om politic din Europa momentului!

*

                În continuare, mi-am zis că nu ar strica o scurtă „discuție” despre mult-vehiculatul „multiculturalism”.

                Termen consacrat în perioada postbelică și mai cu seamă în ultimele trei decenii, multiculturalismul are interpretări diverse, într-o definire simplistă putând însemna coexistența unor culturi diferite (etnice, religioase) în sânul aceluiași ansamblu (o țară, o regiune etc.).

                În esență,  multiculturalismul (ca teorie politică) reprezintă prezența pe teritoriul unui stat a mai mult de o comunitate culturală (etnică, națională, religioasă), ansamblu care are ca obiectiv protejarea identității, valorilor și practicilor pe care le împărtășeșc membrii ei.

                Multiculturalismul poate desemna, totodată, diferite politici voluntare, precum cele antidiscriminatorii (care vizează asigurarea unui statut social egal membrilor diverselor culturi dintr-un areal dat), identitare (care au în obiectiv favorizarea exprimării particularităților diferitelor culturi) sau comunitare (care să permită existența statutelor - legale, administrative - specifice membrilor unor comunități culturale).

                  La nivel internațional, cel mai notoriu nume în materie de teoretizare a multiculturalismului rămâne cel al lui Will Kymlicka, un adept al ideii conform căreia statele naționale au obligația de a asigura minorităților toate condițiile pentru buna conservare a specificității lor culturale, elementele respective fiind cuprinse (alături de altele) în lucrarea sa  „Multicultural citizenship: a liberal theory of minority rights”, apărută în 1995.

                 În spațiul publicistic românesc, „omologul” lui Kymlicka este universitarul clujean Levente Salat, care și-a promovat opiniile în cartea „Multiculturalismul liberal”, publicată în anul 2001.

                 Ce ne spune teoria acestui domeniu?

                 În primul rând că, într-o „societate interculturală”, imigranții (sau descendenții acestora) participă la ansamblul activităților societății care i-a primit pentru a se ajunge la integrarea culturală.

               O integrare culturală reușită presupune totodată abandonarea unei părți a culturii de origine și anume a aceleia care nu este compatibilă cu valorile societății de adopție!

               După cum e ușor de sesizat, la acest din urmă aspect apare „problema” cu migranții musulmani de azi din Europa! Aceștia nu numai că nu vor să accepte ideea de a renunța la o parte din specificul cultural propriu pentru a se „integra” în societatea de adopție, ci, mai mult decât atât, doresc ca ei să-i impună acesteia propria cultură!

                Lucru pe care l-am subliniat și cu alte prilejuri și de care, mai de voie, mai de nevoie, par a-și da seama acum Merkel, Hollande & Co. Dar e bine și mai târziu decât niciodată!

               Vorba aceea din străbuni, adaptată contextului de azi: „Dă-i, Doamne (europeanului), mintea de pe urmă!”.

              

   Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -