Cluj-Napoca, 5 decembrie 2015

Atentatele teroriste de la Paris, ciocnirea civilizațiilor și noua (Dez)ordine Mondială

                

               Ceea ce s-a întâmplat în „Vinerea Neagră” de 13 noiembrie 2015 în capitala Franței ne arată că lucrurile au scăpat de sub control de-a binelea!

               Amploarea acțiunii teroriste din însăși „inima” Uniunii Europene, revendicată în mod oficial de către Statul Islamic, numărul mare al victimelor (130 de morți și peste 230 de răniți!) au pus pentru prima dată într-o imensă dificultate discursul promigraționist al celor doi lideri politici de marcă Hollande și Merkel!

                   Alertat la maxim, Occidentul pare a-și fi dat seama abia acum că „nu este de joacă” și, pentru prima oară, prin măsurile de securitate adoptate (apreciate ca fiind „fără precedent”) probează că vrea cu adevărat să stopeze dezvoltarea acestui flagel.

                   Vizitele imediate făcute de președintele francez la Washington și Moscova s-au dorit a fi semnale clare în sensul celor afirmate mai sus.

                    Ele au fost completate de bombardamentele masive ale avioanelor franceze asupra Statului Islamic, vizate fiind mai ales țintele legate de extracția și de comerțul ilegal cu petrol al jihadiștilor.

                    Dincolo de cele întâmplate la Paris, ar fi de reținut faptul că în Orientul Mijlociu lucrurile au luat o turnură neplăcută, chiar gravă, în condițiile în care Turcia a doborât un avion militar rusesc aflat în misiune de recunoaștere în zona de frontieră siriano-turcă!

                  Dacă Ankara a justificat gestul său acuzând Moscova de „încălcarea spațiului aerian”, Rusia a amenințat că lucrurile „nu vor rămâne nepedepsite” prezentând „probe vizuale” luate din satelit ale colaborării dintre turci și fundamentaliști și acuzând familia Erdogan de „afaceri ascunse” cu demnitarii Statului Islamic!

                    Pe de altă parte executarea de către ISIS a unui ostatic chinez a înfuriat la culme Pekinul care, pentru prima oară, și-a anunțat intenția de a-și face mai mult simțită prezența în această parte a lumii, arătându-se tot mai „preocupat” de ceea ce petrece în Siria și Irak!

                    Iată, așadar, cât de complexă, de încâlcită și totodată de periculoasă a devenit situația din Orientul Mijlociu! 

             Ca urmare a situației generate de toate aceste lucruri, două părți ale lumii se „resimt” în mod deosebit.

             Prima este Uniunea Europeană.

             Construită meticulos și în etape la scara unei jumătăți de veac, aceasta se vede confruntată azi cu cea mai gravă situație ca urmare a „crizei refugiaților” și  a consecințelor care decurg de aici!

              Având la bază ideile generoase ale libertății, toleranței, multiculturalismului și interculturalității, Europa a „uitat” să-și pună la punct mecanismele fără de care o asemenea construcție politică nu poate și nu are cum să răzbată mai departe.

             În aceste ultime luni ea și-a dovedit din plin vulnerabilitățile, liderii de la Bruxelles recunoscând că granițele acesteia nu sunt impenetrabile așa cum se credea și că numai frontierele naționale ale statelor componente pot înfrâna în acest moment tendința invaziei din partea unor „nedoriți”!  

               Pe fondul situației respective, discursul antieuropean din țările membre (susținut de extremiști și de alți „eurosceptici”) a crescut în intensitate, fapt valorificat cu mare abilitate de către Rusia care, prinsă în „clinciul ucrainean” și sancționată de către Bruxelles pentru asta cu un embargo economic care îi pune mari probleme, s-a bucurat că îl poate susține mediatic, el constituind un adevărat „colac de salvare” pentru justificarea politicii sale externe actuale.

               „Nuca tare” a politicii externe a Kremlinului o reprezintă însă NATO și Statele Unite ale Americii care își urmează cu consecvență consolidarea „flancului estic” al Alianței indiferent de evenimentele, să le spunem „conjuncurale” (în acest context înscriindu-se și anunțata inaugurare operațională din 18 decembrie 2015 a Bazei antirachetă de la Deveselu).

                 Revenirea la o politică a relațiilor internaționale axată pe neorealism, în detrimentul idealismului, nu favorizează defel Rusia care, în afara „controverselor” cu Vestul, mai are de înfruntat în viitorul apropiat, după cum bine observa Zbigniew Brzezinski, un rival „imprevizibil”, China!

               Cu populația sa de peste 1,3 miliarde de locuitori și cu dezvoltarea economică accelerată din ultimele decenii prin care a devansat Rusia, colosul chinez se uită „cu jind” spre întinsul și prea puțin populatul spațiu siberian administrat de Moscova.

               Revenind la Uniunea Europeană, este evident că sunt multe de făcut pentru corectarea parcursului și evitarea capcanelor care îi stau în cale, ultima dintre acestea fiind eventuala acceptare a aderării Turciei, un actor politic incomod și imprevizibil!

              Jocul incorect făcut de Ankara, în ceea ce privește relația cu Statul Islami, o dovedește cu prisosință!

*

               Cea de-a doua zonă geografică „afectată” de mersul evenimentelor „de ultimă oră” o constituie chiar Orientul Mijlociu.

              Punct de inteferență al intereselor puterilor, mai mari sau mai mici (Statele Unite în primul rând, apoi Rusia, Turcia, Iranul, monarhiile sunnite din Golf și mai nou China), această parte a lumii atrage ca un magnet datorită marilor resurse energetice de care dispune (petrol și gaze naturale), dar și datorită poziției geostrategice foarte importante pe care o are pentru spațiul Eurasiei.

                Un nume însă lipsește din lista țărilor interesate de ceea ce se întâmplă aici: Israelul.

                Într-un recent dialog avut cu un jurnalist al unei televiziuni de la București, ambasadoarea acestei țări în România, doamna Tamar Samash, după ce reafirma foarte bunele relații ale țării sale cu Statele Unite și recunoștea „formidabila complicație” a situației din această parte a lumii, sublinia un lucru care ar trebui să îl pună pe gânduri pe orice lider de țară și anume că, așa cum s-a întâmplat și altădată, Israelul nu se bazează pe nimeni, ci doar pe propriile sale forțe și resurse de apărare!

               Această subliniere ne arată că, dincolo de alianțele militare, fiecare țară este datoare în actualul context anarhic al relațiilor internaționale, să pună un accent mult mai mare pe sporirea propriilor capacități de apărare, vremea reducerilor cheltuielilor militare fiind una depășită.

                Altfel spus, anii în care organismele internaționale, precum ONU, garantau securitatea frontierelor par a fi apus (cel puțin deocamdată) și se cere reconsiderarea relațiilor internaționale de pe poziții care includ și existența forței de descurajare militară.

                 Iar accelerarea fenomenului terorist islamic conferă o nesiguranță sporită vieții celor care se revendică de la cultura occidentală, atentatele de la Paris de dată recentă dovedind acest lucru cu prisosință.

                În concluzie, departe de a se ivi zorii unei mereu clamate Noi Ordini Mondiale s-ar părea că se prefigurează mai degrabă cei ai unei Dezordini Mondiale, deloc lipsite de pericole, ci dimpotrivă!

*

                 În mod ciudat, unele „voci” „trag de urechi” Washingtonul pentru fapul că nu au intervenit „mai ferm” pentru curmarea unor focare de război, așa cum este cel din Orientul Mijlociu și pentru „stârpirea terorismului islamic”!

                Ceea ce nu iau în calcul criticii respectivi este că americanii se străduiesc de multă vreme să impună o ordine a relațiilor internaționale dominată de o concepție „a lor” având la bază ideile și principiile democrației occidentale și că, de bine, de rău, acestea s-au dovedit a fi singurele, până acum, care au garantat o lume cât de cât stabilă.

                Numai ca urmare a existenței acestui cadru a fost posibil să înregistrăm atâtea decenii de pace, câte au trecut de la ultima mare conflagrație mondială, factorul decisiv de descurajare a agresorilor fiind de fiecare dată „scutul american”!

                Dacă prin absurd, mâine, Statele Unite nu ar mai exista, locul lor ar fi luat în mod automat de către o altă țară cu potențial similar, fie Rusia, fie China (sau o alta, de ce nu?) pentru că, prin însăși natura lor, relațiile dintre state se bazează pe principiul raporturilor de putere.

               Desigur, americanii sunt interesați de consolidarea Uniunii Europene și au susținut dintotdeauna procesul unificării bătrânului continent dar, din rațiuni care țin de situația din Europa, au fost și sunt încă nevoiți să asigure ei securitatea acesteia prin „umbrela” NATO.

                 Dorința mărturisită a Washingtonului e însă aceea ca, la scara timpului, să se ajungă la o „maturizare” a Uniunii astfel încât aceasta să fie capabilă să-și apere granițele prin forțe proprii.

                 Din păcate, însă, vremea aceea pare a fi, încă, destul de departe!

                

    Florin-Vasile ȘOMLEA

 - politolog -