Cluj-Napoca, 30 decembrie 2014

Final de an, început de mandat

Iată-ne ajunși la finalul unui an bogat în evenimente atât în plan intern, cât și în plan internațional. Un an care a avut de toate dar mai cu seamă multe, foarte multe speranțe și, pe ici pe colo, și unele dezamăgiri!

În politica internă, 2014 a fost anul celor două scrutine electorale, „europarlamentarele” și „prezidențialele”.

A mai fost anul „ruperii USL-ului” dar și al unificării „dreptei”, al plecării și al revenirii la București a FMI-ului, al marilor manifestații de stradă antiguvernamentale din perioada alegerilor prezidențiale și al participării masive la vot a electoratului altădată pasiv și a românilor din „diaspora” etc.

În planul politicii internaționale, 2014 a fost anul celor două perturbări majore ale păcii regionale: evenimentele din Ucraina care au punctat revenirea Rusiei la instrumentarea politicii de forță în „vecinătatea apropiată” din zona sa europeană și resuscitarea fundamentalismului islamic în Orientul Mijlociu.

2014 a mai fost totodată anul în care populația Republicii Moldova și-a reconfirmat susținerea pentru continuarea drumului țării spre Uniunea Europeană.

Peste Ocean, în Statele Unite, 2014 a consemnat revenirea în forță a Partidului Republican în urma alegerilor pentru Congres, fapt care pare a prefigura succesul acestuia și la alegerile pentru Casa Albă din noiembrie 2016.

Revenind în planul politicii interne este de notat încheierea celor zece ani de mandat ai „președintelui-jucător” Traian Băsescu, contestat de unii și adulat de alții, cel care a reușit „performanța” greu de egalat de a fi suspendat de două ori și de a reveni de fiecare dată în funcție!

 Cu bune, cu rele, de numele său vor rămâne legate repere importante precum întărirea justiției în politica internă și aprofundarea colaborării euroatlantice și a perteneriatului strategic cu SUA în politica externă!

Dar poate cel mai important lucru pentru noi, care s-a întâmplat în 2014, este speranța „noului început” oferit de victoria în alegerile prezidențiale din noiembrie a lui Klaus Iohannis!

 Ajuns președinte cu sprijinul consistent al concetățenilor sătui de „clasicul” politicianism dâmbovițean, fostul primar al Sibiului și-a anunțat deja „liniile directoare” ale conducerii țării într-un mod clar, lipsit de echivoc: configurarea unei Românii puternice, dezvoltate economic, ancorate profund în structurile Uniunii Europene și ale Tratatului Nord-Atlantic, în care ceea ce trebuie să primeze sunt respectul pentru lege și respectul pentru cetățean!

Poate atipic pentru românul de rând, obișnuit mai degrabă cu „gargarismele” politicienilor de până acum, discursul noului titular de la Cotroceni în fața camerelor reunite ale Parlamentului din 21 decembrie curent a avut ca element specific o notă de pragmatism absolut firesc însă pentru cineva de „sânge nemțesc”! 

Mai puțin vorbăreț, Klaus Iohannis are în stilul său de exprimare lucruri pe care cei curioși le-ar putea regăsi în „Etica protestantă și spiritul capitalismului” a lui Max Weber! De acolo s-ar putea să vină și sloganul său electoral „România lucrului bine făcut!” care i-a convins pe mulți să îl voteze.

Fețele stenice ale multora dintre „aleșii neamului”, de la momentul depunerii jurământului său oficial ca șef al statului, ne arată însă că drumul spre obiectivele pe care și le-a fixat nu va fi deloc ușor!

Noul președinte al României are însă în spatele său un atu care contează enorm: susținerea populară care l-a propulsat în cea mai importantă funcție în stat!

Ceea ce rămâne de văzut este dacă va ști să valorifice acest avantaj foarte important!

Florin-Vasile ȘOMLEA       

                                                                 - politolog-

Cluj-Napoca, 20 decembrie 2014

La un  sfert de secol de la „Revoluția” din 1989...

Acum 25 de ani lua sfârșit „Epoca de Aur” eveniment salutat cu entuziasm de către toată lumea!

Se încheia astfel o perioadă nefastă din istoria României începută în 1965 atunci când prin moartea neașteptată a conducătorului stalinist Gheorghiu-Dej venea la putere „tânărul” pe atunci Ceaușescu, cel care cu viclenie va reuși în decurs de doar zece ani să confiște întreaga putere politică pentru sine și familia sa instituind un regim totalitar cu „parfum” asiatic din cel mai „autentic”!

În știința politicii tipul de regim instaurat de „Marele Cârmaci” are un nume mai puțin familiar publicului larg: sultanism!

În cele ce urmează o să încerc definirea succintă a acestui termen oarecum „exotic” pentru cei mai mulți dintre români.

*

Așa după cum este cunoscut, prin „totalitarism” se înțelege anularea oricăror forme alternative de putere politică la nivel de societate în folosul uneia singure (comunistă sau nazistă/fascistă) ceea ce înseamnă confiscarea societății de către partidul unic!

În cadrul partidului unic există fie o „conducere colectivă”, fie un „conducător” desemnat sau „ales” de către colegii din structura de putere (sau de către „congresul” partidului) care dirijează totul, mai mult sau mai puțin „colegial”.

Ei bine în „sultanism” apare un al doilea nivel al confiscării politicului: familia „conducătorului”. Aceasta anihilează partidul unic instituind un monopol absolut asupra întregii puteri în stat.

Ei, acest lucru s-a întâmplat în România perioadei 1965-1989: familia Ceaușescu a confiscat întreaga putere odată cu trecerea timpului. În lumea comunistă au mai existat asemenea situații în Coreea de Nord, China maoistă și în Albania lui Enver Hodja.

Ca o regulă „sultanul” și familia acestuia nu pot fi înlăturați de la putere decât printr-o lovitură de stat pe care o dau cei din proximitatea puterii rivalii „sultanului”, oameni ai sistemului politic respectiv.

Dacă acel sistem politic are o mare putere externă care îl „girează” atunci „instrumentarea” loviturii de stat se face cu „binecuvântarea” acesteia (în cazul României fiind vorba de Uniunea Sovietică).

Rememorând ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 25 de ani observăm că acesta a fost „scenariul” pus în operă în țările comuniste din Europa!

Venit la putere în 1985, noul lider sovietic Mihail Gorbaciov s-a gândit la o formulă de salvare a comunismului, ca sistem politic, și a găsit-o în varianta „liberalizării” acestuia prin „glasnost” și „perestroika”.

Pentru a-și putea implementa „reforma” în țările satelite (între care și România) noul lider de la Kremlin a folosit strategii diferite, funcție de situație: de la sugestii voalate adresate șefilor locali mai docili, la „instrumentări” în forță operate cu ajutorul serviciilor sale secrete și al rețelelor autohtone de sprijin ale acestora, în cazul celor rigizi.

Așa se face că am asistat la „revoluții de catifea” ca în Cehoslovacia sau sângeroase ca în România.

Ceea ce conta pentru Gorbaciov era conservarea regimului comunist fie și sub o formă „atenuată”! Că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg este o altă poveste!

Simțind posibilitatea unor schimbări profunde, dincolo de planurile Moscovei, popoarele europene, aflate de decenii sub regimul comunist impus de tancurile Armatei Roșii la finalul anilor ´40, au dat peste cap „scenariul” și neacceptând doar „reformarea” sistemului au impus libertatea.

Așa s-a produs revenirea democrației în Centrul și Răsăritul Europei!

*

Întorcându-ne la evenimentele din decembrie 1989 din țara noastră trebuie spus că ceea ce s-a întâmplat în termeni reali atunci a fost o răscoală populară împotriva comunismului ceaușist, acțiune care a devansat cu foarte puțin timp lovitura de stat planificată de complotiști a se produce între Crăciun și Anul Nou 1990.

Luați pe nepregătite de mersul evenimentelor, perestrokiștii autohtoni, grupați în așa-numitul „Front al Salvării Naționale” condus de Iliescu-Brucan-Militaru, au recurs la singurul lucru care îi mai putea păstra în „cărțile” puterii politice: contrarevoluția!

Așa se explică apariția „teroriștilor care trag din orice poziție” și cele trei mii de victime nevinovate dintre 22 decembrie și 30 decembrie 1989.

Datorită acelorași „instrumente” ale Kremlinului nu s-a reușit nici revenirea României la monarhia constituțională (cum ar fi fost poate firesc!), abolită abuziv într-un alt decembrie în urmă cu decenii, și nici consolidarea partidelor „istorice” PNL și PNȚ, reînființate de cei care trecuseră prin experimentul traumatizant al gulagului românesc al anilor ´50!

Responsabilii pentru aplicarea „scenariului” moscovit nu au fost trași la răspundere până în ziua de azi, cu mici și neînsemnate excepții!

Deși cunoscuți, ei se bucură de o clemență ciudată din partea justiției iar acest lucru nu este în regulă, nici din punct de vedere juridic, nici din punct de vedere moral, fapt care la un sfert de veac distanță ne lasă un gust amar!

 Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog-

Cluj-Napoca, 12 decembrie 2014

Alegerile din Republica Moldova, noiembrie 2014

La sfârșitul lunii noiembrie, Republica Moldova a trecut cu bine un nou examen electoral!

Deși cu mari emoții, formațiunile politice proeuropene, Partidul Liberal Democrat, Partidul Democrat și Partidul Liberal au câștigat păstrându-și majoritatea în legislativul de la Chișinău, în timp ce cele proruse, Partidul Socialiștilor și Partidul Comuniștilor, vor trebui să se mulțumească în continuare cu statutul lor de formațiuni de opoziție.

În urma acestui scrutin, s-ar părea că pentru „frații de peste Prut” lucrurile vor merge mai bine, în ceea ce privește integrarea europeană!

Dacă va fi așa sau nu, rămâne de văzut!

*

„Marea surpriză” a acestui scrutin parlamentar, care va da și viitorul președinte al țării (votul pentru ocuparea funcției respective fiind unul indirect), o reprezintă clasarea pe primul loc a Partidului Socialiștilor (PSRM), care a contabilizat în dreptul său 20,51 la sută din voturi!

Creat de foști membri ai Partidului Socialist din Moldova (PSM), această formațiune politică și-a ținut Congresul de constituire la 29 iunie 1997, avându-i copreședinți pe Veronica Abramciuc și Eduard Smirnov (la momentul respectiv viceprimar al municipiului Chișinău).

La scrutinul parlamentar din 2005, PSRM-ul a constituit un bloc electoral cu PSM acumulând 4,97 la sută din voturi (cu mult sub pragul electoral de 9 la sută) iar la cele care au urmat nu a luat parte.

Un moment important l-a constituit Congresul desfășurat în decembrie 2011, atunci când a fost ales noul și actualul lider, Igor Dodon, plecat din formațiunea lui Voronin.

Fost prim-viceprim ministru al guvernului de la Chișinău, Dodon este un politician tânăr, de orientare prorusă, ostil integrării europene a Moldovei și favorabil aderării acesteia la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan, în plan internațional, și adept al „federalizării” țării în planul politicii interne.

Atitudinea sa antiromânească a fost demonstrată de-a lungul timpului și de anunțata intenție de înlocuire a tricolorul moldovenesc cu drapelul bicolor roșu-albastru ca și de purtarea ostentativă a culorilor drapelului rusesc!

Afirmam că victoria socialiștilor, chiar dacă nu le-a adus guvernarea, a constituit „marea surpriză” a acestor alegeri legislative, deoarece majoritatea sondajelor de opinie premergătoare scrutinului îi plasau sub cota de 8 la sută!

Unii pun succesul acestora pe seama atragerii electoratului unei alte formațiuni proruse, „Patria” a lui Renato Usatîi, apreciată de sociologi cu scoruri cuprinse între 8 și 10 la sută, exclusă din competiție de către Curtea Supremă de Justiție în ultima săptămână de campanie, ca urmare a unor „nereguli” legate de finanțarea sa.

La antipod s-a situat cealaltă formațiune politică prorusă, Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM), care s-a clasat în ierarhia generală doar pe locul al treilea, cu 17,5 la sută. Acest ultim scor al comuniștilor era însă de anticipat, având în vedere linia descendentă din ultimul an (de la 39,4 la sută în noiembrie 2013 la 17,2 la sută în noiembrie 2014).

Aflați la putere între 2001 și 2009, comuniștii au adoptat de astă dată un discurs electoral mai puțin agresiv, în speranța de a reuși atragerea electoratului nehotărât, fără a avea însă prea mult succes!

În pofida acestui regres, condus de experimentatul Vladimir Voronin (fost președinte al Moldovei), PCRM-ul rămâne unul dintre cele mai puternice partide comuniste din Europa!

*

De partea cealaltă, a taberei proeuropene, primul clasat (locul al doilea însă în clasamentul general) a fost Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM), care a fost votat de 20,16 la sută alegători (față de 29,4 la sută în 2010).

Conduși de tânărul Vlad Filat, premierul țării între septembrie 2009 și martie 2013, liberal-democrații au o istorie de dată recentă, partidul fiind înființat la sfârșitul anului 2007.

Aflați la guvernare în anii din urmă (actualul premier Iurie Leancă este liberal-democrat), formațiunea afiliată PPE-ului a resimțit uzura imaginii sale publice, înregistrând un recul de popularitate important, așa după cum rezultă și din scorurile electorale comparative de mai sus!

Cel de-al doilea clasat proeuropean, Partidul Democrat din Moldova (PDM) (locul patru în ierarhia finală) este condus la această oră de Marian Lupu.

Democrații au fost preferați de 15,8 la sută dintre votanți, comparativ cu scorul de la scrutinul din 2010 asta însemnând o creștere de 3,1 la sută!

Formațiune politică de centru, dar afiliată Partidului Socialiștilor Europeni (!?), PDM-ul a apărut în februarie 1997 sub numele Mișcarea pentru o Moldovă Democratică și Prosperă, primul său Congres desfășurându-se în octombrie 1998.

Ca urmare a scorului bun înregistrat la alegerile parlamentare din 1998 (24 de mandate) liderul său național de la acea vreme, Dumitru Diacov, avea să fie ales speaker al legislativului de la Chișinău.

Ca evoluție electorală de-a lungul timpului, democrații au înregistrat și două eșecuri (în 2001 și aprilie 2009) având însă scoruri bune la celelalte alegeri parlamentare.

A treia formațiune din această tabără este Partidul Liberal (PL) care a fost înființat la 5 septembrie 1993 sub numele de Partidul Reformist. De nuanță liberal-conservatoare, PL este membru al ALDE în plan european (o altă ciudățenie!).

Schimbarea denumirii formațiunii s-a produs în anul 2005, tot atunci fiind ales în funcția de președinte și Mihai Ghimpu, liderul său actual.

 Acesta din urmă a deținut funcțiile de președinte al Parlamentului în perioada august 2009 – decembrie 2010 și de Președinte interimar al Republicii între septembrie 2009 și decembrie 2010. O figură politică importantă a liberalilor moldoveni este Dorin Chirtoacă, primarul Chișinăului din iunie 2007 până în prezent!

Prima accedere a liberalilor în legislativ a avut loc în aprilie 2009, când au înregistrat 13,13 la sută din preferințele alegătorilor. Oarecum paradoxal, cu toate că la alegerile legislative din acest sfârșit de toamnă pentru liberali au optat 9,67 la sută din alegători (deci mai puțini decât în 2010 când au avut 9,96 la sută), ei au câștigat un mandat de parlamentar în plus!    

*

La o primă privire, principala concluzie care se desprinde după consumarea alegerilor parlamentare din acest an, este aceea că drumul moldovenilor spre Uniunea Europeană va continua! Nu fără dificultăți, însă! De ce? Pentru că rezultatele nu „spun” totul!

Astfel, grupul formațiunilor politice proeuropene a fost „ajutat” și de neaccederea în legislativ a promoscovitului Partid Comunist Reformator (PCR), desprins din PCRM, care a înregistrat, la prima sa participare electorală, un eșec (doar 4,92 la sută)!

Pe de altă parte, boicotarea procesului electoral în Transnistria și Găgăuzia de către autoritățile proruse de la Tiraspol, respectiv Comrat, a contribuit, la rândul ei, la înlesnirea victoriei proeuropenilor, întrucât e greu de crezut că alegerile nu ar fi fost fraudate în teritoriile necontrolate de către Chișinău, în favoarea taberei proruse!

Pe de altă parte, „absenteiștii”, în majoritatea lor proeuropeni, au contribuit, și ei, la alimentarea incertitudinii cu privire la scorul final, principalul lor argument pentru atitudinea de neimplicare fiind acela al „deziluziei” cauzate de „contraperformanțele clasei politice moldovenești”.

Refacerea încrederii în formațiunile proeuropene a acestui electorat ține și de performanțele guvernării în anii care vin!

Prin urmare se poate spune că actualii și viitorii guvernanți pro­europeni de la Chișinău au trecut un test foarte greu și au primit o „lecție” din care ar trebui să tragă anumite învățăminte, în condițiile în care „glonțul le-a trecut pe la ureche”, cum s-ar spune!

Dincolo de asta, ca să parafrazez un oficial american, democrația de peste Prut este „vie”, „dinamică”, e „așa cum trebuie să fie”!

Florin-Vasile ȘOMLEA 

- politolog -

Cluj-Napoca, 30 noiembrie 2014

Despre PSD și social-democrație

S-a încheiat o săptămână politică extrem de agitată în care „capul de afiș” l-au deținut evenimentele din Partidul Social Democrat.

Astfel întâlnirea de lucru a Comitetului Executiv Național al acestuia din 27 noiembrie 2014 a reconfirmat încrederea echipei de conducere în liderul național Victor Ponta, perdantul recentelor alegeri prezidențiale și a hotărât excluderea din partid a trei persoane importante: Mircea Geoană (fost președinte în anii 2005-2010), Marian Vanghelie (primarul Sectorului 5 al Capitalei) și Dan Șova (fost ministru al Transporturilor în actualul guvern).

A doua zi după evenimentul respectiv, pe fondul replicilor dure dintre Ion Iliescu, președintele fondator al formațiunii, poziționat în dezacord cu excluderile amintite și Sebastian Ghiță, deputat de Prahova și patron al postului de televiziune TV România, susținătorul cel mai acerb al acestora, s-au finalizat cu demisia din partid al celui din urmă.

Departe de a se fi încheiat aceste tensiuni vor continua probabil și anunță o viață internă agitată pentru partidul „stângii” și cea mai importantă formațiune politică din România momentului!

*

Dar pentru că făceam trimitere la „culoarea” politică a PSD-ului să vedem în ce măsură acesta își justifică eticheta de partid al „stângii”, dacă este cu adevărat un partid „social-democrat” și dacă urmează linia ideologică pe care pretinde că o reprezintă în spațiul românesc.

Și pentru a avea o bună fundamentare a evaluării „să începem cu începutul”, cu geneza „stângii”!

Analizând originea partidelor sociologia politică ne arată că există mai multe moduri de explicare a genezei acestora.

Americanii Joseph La Palombara și Myron Weiner au identificat trei modalități: instituționalistă, de tip istoric și conflictual și de dezvoltare politică. O a patra modalitate ar fi cea funcționalistă.

Cel care a avut meritul de realiza combinarea celor patru pentru a ajunge la o perspectivă analitică corectă, evitând riscurile pe care le-ar presupune aplicarea lor separată, a fost norvegianul Stein Rokkan.

În viziunea acestuia evoluția politică a Europei a fost marcată în ultimele secole de trei revoluții succesive: națională, industrială și internațională.

Primele două, revoluția națională și revoluția industrială, și-au exercitat efectele concomitent din punct de vedere istoric.

Ele au conturat sistemul politic într-un plan care urmărește două axe conflictuale: una funcțională și alta teritorial-culturală.

Revoluția națională a generat pe axa funcțională clivajul Biserică/Stat iar pe axa teritorial-culturală, clivajul centru/periferie.

Revoluția industrială a adăugat acestei împărțiri, pe axa funcțională, clivajul capitaliști/muncitori iar pe axa teritorial-culturală, clivajul sector primar/sector secundar și terțiar.

În ceea ce privește revoluția internațională aceasta nu a afectat decât latura muncitorească a clivajului dintre capitaliști și muncitori, pe care Rokkan a împărțit-o în stânga comunistă și stânga necomunistă (social-democrația). 

Cele patru clivaje fundamentale descrise cu minuțiozitate de politolog au dat naștere diferitelor partide politice care se regăsesc azi în lume, indiferent de zona geografică.

*

O explicare succintă a acestor clivaje este suficientă pentru a înțelege în ce măsură un partid sau altul sunt ceea ce pretind a fi!

Astfel din clivajul Biserică/Stat au apărut partidele clericale, respectiv cele anticlericale, adică cele care își propuneau promovarea viziunii Bisericii cu privire la societate și cele care se opunea acesteia.

La „anticlericali” în cadrul acestui clivaj se regăsește familia de partide care poate fi numită laică, seculară sau radicală.

Ca o mențiune clivajul Biserică/Stat nu trebuie confundat cu un „război” împotriva cuiva, ci trebuie văzut doar ca o sumă de modalități și filosofii de abordare politică opuse pe dimensiunea amintită!

Fără a insista asupra următoarelor două clivaje (centru/periferie, respectiv sector primar/sector secundar și terțiar), întrucât ele nu au relevanță pentru discuția de față, mă voi opri asupra celui care contează și anume asupra clivajului proprietari/muncitori.

Fiind de origine social-economică și rezultând din revoluția industrială, clivajul capitaliști/muncitori pune în opoziție interesele celor două părți. Din acest clivaj au rezultat două familii politice foarte importante din Europa de azi!

 Astfel, pe latura „proprietari” întâlnim partidele care își propuneau promovarea voinței politice a mediilor de afaceri, industriale, financiare sau comerciale denumite generic „dreapta clasică” (în țări precum Franța) sau „partide burgheze” (în Scandinavia).

Pe latura „muncitori” au apărut partidele care făceau cunoscută voința politică a acestei categorii sociale și a mișcării sindicale și cooperatiste, denumite generic „de stânga” sau „socialiste”/„social-democrate” și purtând uneori denumirea de partide muncitorești, având în vedere „numitorul lor comun” clasa muncitoare organizată.

În zona partidelor muncitorești se regăsesc patru mari tradiții istorice provenite din sânul mișcării muncitorești europene cărora li s-au adăugat și unele cazuri particulare.

Fără a intra în alte detalii aș menționa doar ordinea cronologică a apariției acestora care e următoarea: cartistă (laburistă), democrat-socialistă, social-democrată și comunistă.

În ceea ce privește programul politic al partidelor muncitorești (în pofida unor diferențe de nuanță) acesta a avut, ca trăsături comune, grija pentru întâietatea muncii asupra capitalului și apărarea intereselor materiale și morale ale muncitorilor, voința de a interveni în funcționarea mecanismelor economice în scopul asigurării unei mai bune redistribuiri a veniturilor și refuzul de a considera drept dogmă autoritatea patronului în întreprindere.

Celelalte elemente precum socialismul, naționalizările, planificarea economiei, importanța pieței și celelalte au fost contingente diferind în funcție de partide, țări sau perioade. Toate evaluările menționate mai sus îi aparțin lui Daniel Louis Seiler.

*

Acestea fiind zise să vedem cum stau lucrurile în cazul PSD-ului.

Așa după cum rezultă și din observațiile unor analiști politici de la noi, această formațiune politică cu pretenții „de stânga” înglobează în rândurile sale o bună parte dintr-o categorie specifică perioadei pe care o traversăm, așa-numiții „capitaliști de cumetrie”, cărora li s-au alăturat în ultimul deceniu și jumătate „baronii locali”, cei care au recurs, de-a lungul timpului, la „metode” variate de „parazitare” a banului public (căpușarea întreprinderilor de stat în anii ҆90 și adjudecarea de contracte frauduloase cu statul în ultimii 14 ani!).

Totodată PSD-ul a promovat politici publice situate departe de „rețetele” social-democrate, apreciate mai degrabă în mediile de afaceri, decât de către cei pe care pretinde că îi reprezintă!

În plus de asta, ca o completare, ar fi de menționat că  muncitorii și sindicaliștii lipsesc aproape cu desăvârșire din zona decizională a formațiunii social-democrate, acolo unde se regăsesc în schimb mulți oligarhi și amintiții „baroni locali!

Apoi departe de a fi un partid „laic”, formațiunea a „mers” în sensul invers, al apropierii de Biserică, atât de mult încât, dinafară, ar putea fi lesne confundat cu un partid „de dreapta”, conservator sau „clerical”!

Apogeul acestei relații a fost atins în această toamnă când colaborarea cu Biserica majoritară a atins chiar cote de susținere electorală din partea clerului, greu de imaginat altădată.

În sfârșit, discursul naționalist (cu multe nuanțe xenofobe de neacceptat pentru „stânga”) reprezintă un alt element care ne arată că PSD-ul este „altceva” decât pretinde a fi.

Iar prin demagogia discursului și prin „pomenile” publice făcute în calitatea de formațiune aflată la putere este evident pentru oricine că acesta s-a apropiat foarte mult de formula unui partid populist!

Florin-Vasile ȘOMLEA
- politolog-

Cluj-Napoca, 27 noiembrie 2014

                Electoratul a decis: Iohannis Președinte!

           Acum când a trecut ceva timp de la momentul celui de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale care i-au dat câștig de cauză lui Klaus Iohannis, concluziile par a fi mai limpezi ca oricând!

Dintru început ar fi de subliniat faptul că victoria i-a surâs candidatului liberal cu un scor de-a dreptul bulversant, distanța dintre cei doi competitori fiind de zece procente, în condițiile în care prezența la urne a ajuns la aproape 64 la sută, un adevărat record în ultimii 14 ani (după cel al diferenței dintre ei)!

Alegerea lui Iohannis ca președinte al României marchează două „premiere” care trebuie menționate!

Prima este aceea că avem de-a face cu primul șef de stat al țării care provine din Transilvania și care, mai mult decât atât, reprezintă o minoritate etnică (cea germană) și una confesională (luterananismul)!

Cea de-a doua ține de faptul că în estul continentului european Iohannis este al treilea șef de stat de etnie germană ales, după Rudolf Schuster (Slovacia) (1999-2004) și Ferenc Mádl (Ungaria) (2000-2005) și singurul în funcție. 

Vorbind despre cauzele înfrângerii lui Victor Ponta, după ce acesta câștigase detașat  primul tur cu o diferență de zece procente față de rivalul său, explicațiile sunt desigur mai multe.

 Factorul cel mai important, cred eu, cu rol de adevărat „detonator” în ziua alegerilor, a fost proasta gestionare a relației cu românii din diaspora!

Insuficiența secțiilor de votare alocate românilor dinafară la primul tur de scrutin și paliativele la care a recurs guvernul, în încercarea de a crea impresia unei rezolvări a situației, nu au făcut decât să crească „temperatura” relației și așa tensionate dintre cele două părți!

Ostilitatea românilor dinafară la adresa lui Ponta și ostilitatea premierului la adresa acestora i-au fost în cele din urmă fatale liderului social-democrat!

La cele de mai sus s-ar mai putea adăuga aroganța și agresivitatea discursului său public și nu în ultimul rând minciuna instrumentată electoral, aspecte care au avut darul de a irita și care, luate la un loc, completează imaginea cauzelor înfrângerii sale!

*

Din multitudinea opiniilor exprimate în spațiul public în zilele scurse de la consumarea scrutinului mi-au atras atenția cele ale unei reputate voci publice, Alin Teodorescu, un apropiat și bun cunoscător al PSD-ului, exprimate într-o emisiune de televiziune.

Fin observator al celor întâmplate, binecunoscutul sociolog remarca cu această ocazie imposibilitatea câștigării cursei prezidențiale în România de către „stânga” politică în contextul mai larg în care, așa după cum menționam la rândul meu înaintea începerii campaniei electorale, nucleul alegătorilor fideli/captivi „stângii” nu depășește decât cu puțin o treime din totalul alegătorilor români (celelalte două treimi fiind reprezentate, conform lui Teodorescu, de alegătorii „liberali” și de alegătorii „nonconformiști”)!

Ieșirea masivă la vot a peste un milion și jumătate de persoane din treimea de alegători „nonconformiști”, aprecia acesta,  a avut acel efect de tsunami care a spulberat orice șansă de câștig pentru Ponta, explicând eșecul de proporții suferit de liderul pesedist!

Cauzele ieșirii la vot a „nonconformiștilor” ar fi mai multe dar cert este faptul că, așa după cum sublinia un alt sociolog, Marius Pieleanu, care operase prin metoda exit-poll în ziua scrutinului, Institutul „Avangarde” pe care îl conduce fiind angrenat în acest sens, la ora 16 raportul voturilor devenise deja favorabil lui Iohannis! 

Revenind la Alin Teodorescu, dincolo de informațiile legate de alegerile prezidențiale, deloc de neglijat pentru completarea imaginii a ceea ce s-a întâmplat în ultimul an, mi s-au părut a fi importante și cele culese de el din culisele partidului aflat la guvernare și pe care a ținut să le aducă la cunoștința publică.

Este vorba despre faptul că, după ce social-democrații și „vocile lor de sirenă”, televiziunile obediente, acuzaseră în mod repetat PNL-ul și pe Crin Antonescu ca fiind „vinovați” de „spargerea” USL-ului, adevărul s-a dovedit a fi altul și anume că, din dorința lor de a acapara întreaga putere (prin propulasarea lui Ponta la Cotroceni) aceștia erau adevărații autori ai respectivului eveniment prin „forțarea” lucrurilor care aveau să ducă, într-un final, la părăsirea guvernării de către liberali!

În ceea ce privește renăscuta societate civilă, opinia sociologului e că aceasta reprezintă azi „o forță” de care „trebuie să țină cont toate partidele politice”!

Animată de o atitudine „antisistem” (vezi și demonstrațiile de anul trecut având ca țintă subiectul „Roșia Montană”), societatea civilă din România are în opinia sa anumite asemănări cu Mișcarea hippie a anilor 1967-1968 din Franța, contestatara establishment-ului politic din acea perioadă.

Florin-Vasile ȘOMLEA
- politolog-

Cluj-Napoca, 14 noiembrie 2014

Turul II al „prezidențialelor”, între populism și democrație

Cu doar o zi înainte de „marea finală” dintre Ponta și Iohannis putem „trage linie” și aduna „bunele” și „relele” unei lupte electorale lipsite de strălucire și presărate cu multe, foarte multe „inconsecvențe”!

Deși această săptămână a adus cu sine și „clasicele” și doritele confruntări televizate dintre cei doi, acest lucru nu a generat vreo „surpriză”. Dimpotrivă, fiecare „și-a văzut de treabă”, cum s-ar spune, încercând să încline balanța spre sine cu „argumente” mai mult sau mai puțin convigătoare!

Poate că singurul element mai „deosebit” al acestei perioade ar fi promovarea de către o televiziune privată a documentarului intitulat „2 pentru România”, dedicat „finaliștilor”, film despre care pot spune că mi-a creat impresii „amestecate”, unele amintindu-mi de o epocă istorică de tristă amintire, pe care o credeam depășită în urmă cu două decenii și jumătate!

Revenind la campania electorală ar fi de reținut că între cele două tururi am fost martorii aruncării în luptă a celor mai incorecte mijloace, falsurile de tot felul ținând „prima pagină” a unei bune părți a mass-mediei aservite politic, care nu a scăpat ocazia de a se decredibiliza din nou în ochii publicului! Păcat, mare păcat!

Instituții publice, altfel respectabile, precum Biserica, prin implicarea în „jocul electoral” în favoarea unuia din candidați (în speță cel social-democrat), și-au dat singure lovituri de care nu aveau nevoie și care le vor afecta respectabilitatea!

 Dar să vedem cum s-au comportat cei doi competitori „pe ultima sută de metri”.

„Sasul” Iohannis nu și-a ieșit din ritmul și din stilul său nici acum decât foarte de rar. Calm până la exasperarea până și a susținătorilor săi, acesta a refuzat în mod sistematic să îmbrace haina candidatului cu care publicul românesc, mai ales cel de peste munți, era obișnuit, dând de înțeles că „vorba multă-i sărăcia omului”!

Acesta s-a străduit să-i convingă pe alegători că ceea ce contează este „lucrul bine făcut”, mizând pentru exemplificare pe realizările sale ca edil al orașului de pe Cibin!

Fără a stârni pasiuni deosebite, ba dimpotrivă, Klaus Iohannis pare a fi convins pe mulți că se pot baza pe el toți cei care își doresc „o țară normală” în care „legea să fie lege” și în care oamenii să își croiască propria bunăstare prin muncă și seriozitate. 

Pe de altă parte, direcția „Vest” indicată de el și susținerea consolidării parteneriatului strategic cu America în planul politicii externe au apărut firești pentru cineva care și-a exprimat dintotdeauna adeziunea la valorile occidentale!

Desigur că din „meniul” acestei perioade nu puteau lipsi personalitățile publice. Fără a face vreun efort anume Iohannis a obținut susținerea unor intelectuali de real impact precum Andrei Pleșu, Mihai Șora, Gabriel Liiceanu, Victor Rebengiuc, Alina Mungiu Pippidi sau Mircea Cărtărescu, ca să dau doar câteva exemple.

Dintre politicieni însă numai Monica Macovei i s-a alăturat pentru susținerea în cel de-al doilea tur în timp ce fostul președinte liberal Crin Antonescu sau contracandidata Elena Udrea s-au mulțumit doar să își exprime dezacordul cu ideea unui eventual succes al lui Ponta!

Prezența alături de Iohannis a liderului popular european Joseph Daul și a cancelarului german Angela Merkel au apărut ca gesturi firești având în vedere apartența sa la familia  creștin-democrată europeană!

Referitor la Victor Ponta, dincolo de ceea ce am mai spus, ar fi de adăugat faptul că în ambiția sa de a-și maximiza șansele acesta nu s-a sfiit să accentueze un discurs marcat de foarte mult populism!

Dar nu numai discursul a avut această caracteristică, ci și multe decizii guvernamentale, lăsate cu premeditare spre rezolvare pentru această perioadă a anului, ar putea fi catalogate ca fiind populiste ele fiind valorificate mai cu seamă în mediile sărace din Moldova și Muntenia, dar nu numai.

În ceea ce privește politica externă, Ponta a reiterat necesitatea unui „echilibru” între opțiunea occidentală a României și „bunele relații” cu Rusia și China comunistă!

Cu un discurs public cursiv, exersat de-a lungul ultimului deceniu, el a lăsat publicului larg o bună „impresie artistică” amendată însă de către specialiștii în comunicare.

Contestat de majoritatea vocilor importante ale „societății civile” românești, Ponta a atras totuși de partea sa nume importante ale vieții publice precum Radu Beligan, Dorel Vișan, Tudor Gheorghe, Ion Țiriac, Ilie Năstase și alții.

Dintre politicieni, așa după cum era de așteptat, el a beneficiat de susținerea lui Călin Popescu Tăriceanu, Teodor Meleșcanu, Corneliu Vadim Tudor și Dan Diaconescu, surprinzătoare fiind însă susținerea venită din partea lui Emil Constantinescu, avându-se în vedere trecutul politic al acestuia!

În ceea ce privește sprijinul extern, Ponta i-a avut alături pe premierul italian Matteo Renzi și pe vicecancelarul german Sigmar Gabriel, ambii de coloratură socialistă!

O notă aparte a acestei perioade a fost reprezentată de manifestațiile de stradă anti-Ponta!

Astfel, ultima zi a campaniei electorale a prins zeci de mii de oameni în stradă la București, Cluj-Napoca, Timișoara, Oradea, Arad, Sibiu, Brașov, Galați și Craiova ocazie cu care au fost lansate îndemnuri la o cât mai bună participare la vot din partea românilor din țară și din străinătate și s-a protestat împotriva guvernului și a felului în care acesta a gândit organizarea secțiilor de votare din străinătate!

În replică, la Galați, Craiova și București au fost organizate contramanifestații ale susținătorilor lui fără a se înregistra însă vreun eveniment neplăcut.

Și ca un „corolar” al ultimei zile de campanie, parcă pentru a nu se dezminți, președintele Traian Băsescu și premierul Victor Ponta s-au contrat din nou în declarații publice acide de pe pozițiile lor de demnitari!

                                               Florin-Vasile ȘOMLEA

                                                       - politolog -

Cluj-Napoca, 10 noiembrie 2014

Între cele două tururi de scrutin

S-a lăsat cortina peste turul întâi al alegerilor prezidențiale! Așa după cum era anticipat, în „finală” au intrat, în ordinea procentelor obținute, Victor Ponta  și Klaus Iohannis.

Pe locurile următoare dar la mare distanță de locul al doilea s-au situat Călin Popescu Tăriceanu, Elena Udrea și Monica Macovei, aflați la doar un procent unul de altul.

Referitor la scrutin, două au fost evenimentele care au marcat ziua de 2 noiembrie 2014: precaritatea exercitării dreptului la vot al românilor din diaspora (ca urmare a organizării defectuoase și a insuficienței secțiilor de votare), respectiv amploarea turismului electoral și a listelor suplimentare din țară!

Ambele au influențat rezultatul în favoarea primului clasat, așa după cum au demonstrat majoritatea observatorilor.

Să ne oprim în cele ce urmează asupra acestor două aspecte.

Referitor la votul românilor din diaspora, semnalele de dinaintea scrutinului indicau o creștere substanțială a intenției de participare la procesul electoral, fapt transmis de către unii ambasadori ai țării noastre către guvernul de la București.

Drept urmare, Ministerul Afacerilor Externe ar fi trebuit să treacă la luarea unor măsuri menite a înlesni defășurarea acestuia, între care înființarea de noi secții de votare, dar nu a făcut-o!

Având în vedere că în Occident trăiesc azi peste trei milioane de cetățeni români cu drept de vot, cozile la secțiile de votare au atins dimensiuni imense, ceea ce a făcut ca, într-un final, mii de oameni să nu își poată exprima dreptul constituțional de a alege!

Ca o consecință a acestei situații, spiritele s-au inflamat și între cele două tururi ale alegerilor prezidențiale au avut loc mișcări de protest în toată țara la care au participat zeci de mii de persoane al căror impact a generat demisia din funcție a ministrului de Externe, Titus Corlățean.

 Un gest rămas fără vreun efect pozitiv asupra celor aflați în diaspora în condițiile în care guvernul și-a menținut refuzul de a înființa alte secții de votare!

În ceea ce privește votul pe listele suplimentare și turismul electoral, acestea au proliferat în județele recunoscute ca fiind „roșii” din sudul țării (Giurgiu, Teleorman, Olt, Mehedinți etc.) atingând în unele dintre acestea procente greu de imaginat, de 13-15 la sută din total însumând, nu mai puțin de circa 1 264 000 voturi!

Asta în contextul în care în alte țări arareori depășește 1,5 la sută!

Deși sesizată din timp cu privire la caracterul exagerat al fenomenului în cauză Curtea Constituțională nu a reacționat pe măsura așteptărilor și a validat rezultatele scrutinului prezidențial din primul tur!

Pe provincii istorice și de data asta Transilvania (mai puțin județele Hunedoara și Caraș-Severin) a votat cu „dreapta” (Covasna și Harghita fiind adjudecate firesc de UDMR) în timp ce „Vechiul Regat” s-a orientat mai mult sau mai puțin masiv spre „stânga”, fapt care a dat naștere celor mai năstrușnice și exagerate interpretări din partea PSD-ului între care aceea că prin votul dat de ardeleni s-ar prefigura „secesiunea Transilvaniei față de România”!?

O temă care a mai fost folosită cu succes de Ion Iliescu în campania pentru alegerile generale din 1992!

Abuzarea de funcția publică în lupta electorală de la acest prim tur al alegerilor prezidențiale m-a făcut să mă gândesc dacă nu ar fi cumva necesare unele amendamente la lege prin care să se impună persoanelor care candidează la funcția de șef al statului să renunțe la prerogativele lor publice (de președinte, de prim-ministru sau de șef al uneia din camerele Parlamentului) măcar cu o lună înaintea startului campaniei electorale!

Totodată mi-am zis că poate nu ar strica să se interzică, tot prin lege, ca șefii serviciilor secrete să se poată implica în viața politică mai devreme de cel puțin 5 (cinci) ani de la încetarea mandatului lor!

Ar fi două măsuri care ar statua o cursă mai echitabilă între candidați!

Acum, la începutul unei săptămâni decisive pentru desemnarea noului locatar de la Cotroceni, să sperăm că vom avea parte de o altfel de întrecere între cei doi candidați rămași în cursă, mai onestă și axată pe programe și nu pe elemente de scandal.

 Și că vom beneficia de cel puțin o confruntare televizată!

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -

Cluj-Napoca, 31 octombrie 2014

                             Alegerile prezidențiale 2014 (II).                                                        Înaintea primului tur de scrutin

      Iată-ne așadar la sfârșitul primei părți a campaniei pentru alegerile prezidențiale din noiembrie 2014.

Dacă e să facem o apreciere generală a ceea ce a atras atenția asupra acesteia este faptul că ea a fost dominată de elemente nonelectorale, precum acțiunile justiției de sancționare a corupției, mesajele și disputele electorale ale candidaților trecând în plan secund!

„Impulsionată” și de demersurile venite de peste Atlantic („Dosarele Microsoft și EADS”) aceasta și-a văzut de treaba ei și nu a ținut cont de agenda electorală a clasei politice.

Așa se face că s-a ajuns la arestări de răsunet care au vizat toate partidele (vezi cazurile Hrebenciuc, Gabriel Sandu, Gheorghe Ștefan „Pinalti”, Dinu Pescariu, Dorin Cocoș etc.) și la deschiderea unor dosare de urmărire penală a căror rezolvare se va produce în timp.

Revenind la campania electorală a „prezidențiabililor” să vedem ce ne-a adus aceasta nou în a doua ei parte. Și întrucât în lupta pentru Palatul Cotroceni, în afara lui Victor Ponta și a lui Klaus Iohannis, singurii care contează este grupul „urmăritorilor” celor doi, alcătuit din Monica Macovei, Elena Udrea și Călin Popescu Tăriceanu, am să încerc o „radiografiere”doar a prestației acestora.

Așa cum e firesc, o să încep cu Victor Ponta, primul clasat de pe lista estimărilor sociologice.

Candidatul Uniunii PSD-PC-UNPR, consiliat de un staff electoral profesionist și având la dispoziție specialiști în PR și comunicare politică, s-a axat foarte mult pe promovarea „imaginii de premier” care „lucrează în folosul națiunii” și s-a arătat mai puțin interesat de a intra în „pielea” candidatului „clasic” care luptă cu adversarii săi.

Ca pârghii de acțiune electorală, Ponta a folosit la maximum resursele de imagine oferite de funcția sa publică și a exploatat (până la limita abuzului!) resursele bugetare (mita electorală având ca țintă categorii de votanți siguri precum pensionarii și asistații sociali sau potențiali sprijinitori ai campaniei sale electorale precum Biserica) nedându-se însă înapoi nici de la „instrumentările” din gama „diversiune electorală” (vezi „sperietoarea” cu tăierea pensiilor de către Iohannis!).

Ghidându-se după principiul „în politică totul este permis”, el a recurs frecvent la „loviturile sub centură”, ținta sa predilectă fiind evident Iohannis, acuzat direct sau indirect, prin oamenii din partid (vezi „Cazul Gabriela Firea”), de tot felul de lucruri greu de probat!

Sloganul „Mândru că sunt român!”, demagogic și populist, a completat felul în care a înțeles să acționeze în această campanie electorală.

În concluzie, candidatul social-democrat a practicat o campanie ofensivă, agresivă, presărată cu multe elemente de manipulare și de diversiune.

Deși creditat cu peste 40 la sută din intențiile de vot la început, în ultimele zile scorul său a scăzut sub această cotă! Care ar putea fi cauza?

O explicație ar putea fi legată de faptul că pe durata campaniei electorale acesta a fost ținta a două „atacuri”: unul venit din partea actualului șef al statului, Traian Băsescu (acuza cum că ar avut calitatea de „agent acoperit” al SIE în perioada 1997-2002, pe când îndeplinea funcția de procuror) iar cel de-al doilea a fost reprezentat de asocierea sa cu fenomenul corupției de partid („Dosarul Microsoft”, „Cazul Hrebenciuc” ș.a.).

Dacă primul nu a avut un prea mare efect, se pare că cel de-al doilea i-a afectat credibilitatea contribuind la „avarierea” scorului său electoral din ultima săptămână!

Klaus Iohannis, candidatul Alianței Creștin-Liberale, a avut o campanie electorală începută modest și marcată pe parcurs de un crescendo care l-a condus la o poziție cu puțin peste 30%.

Și el a beneficiat de un staff electoral profesionist care i-a stabilit coordonatele abordării competiționale. Prestația sa a fost de la început una pozitivă (dar ezitantă și, într-o anumită măsură, defensivă) mult prea justificativă la atacurile venite din partea adversarilor electorali, aspecte care au contribuit la stagnarea multă vreme a scorului său electoral.

Prins „la mijloc”, între Băsescu (susținătorul Elenei Udrea) și Victor Ponta, candidatul ACL-ului s-a simțit obligat să demonteze afirmațiile fiecăruia din cei doi cum că ar fi „omul celuilalt” (?!).

Temele de bază ale campaniei sale electorale au constat în promovarea ideii de reașezare a lucrurilor în politica românească în sensul „seriozității” și a „lucrului bine făcut” (slogan electoral). Pe ansamblul prestația sa a fost una „moale” și mai puțin convingătoare!

Monica Macovei, independentă, a jucat rolul interpretat la „europarlamentare” de Mircea Diaconu și și-a jucat foarte eficient rolul „candidatului antisistem”!

Deși lipsită de un staff electoral profesionist ea a desfășurat o campanie ofensivă axată pe temele luptei anticorupție și consolidării statului de drept, interpretate în stilul propriu, atât de binecunoscut, ținta sa predilectă fiind desigur actuala guvernare.

Macovei a cunoscut o creștere electorală importantă în ultima săptămână, după consumarea episodului arestărilor din „Dosarul Microsoft”.

Elena Udrea, candidata Partidului Mișcarea Populară, a început foarte ofensiv (am putea spune de-a dreptul agresiv) această campanie electorală!

Susținută public de actualul șef al statului, autodeclarata „continuatoare” a reformelor acestuia și-a mai domolit pe parcurs agresivitatea, una din cauze fiind problemele de imagine generate de implicarea fostului soț Dorin Cocoș în „Afacerea Microsoft”, scorul ei electoral coborând în ultima săptămână.

Ținta principală a atacurilor lui Udrea a fost Klaus Iohannis, ocupantul locului doi în toate sondajele de opinie, dorința ei, exprimată ca atare, fiind aceea de a obține retragerea acestuia din cursa prezidențială, lucru evident nereușit.

Călin Popescu Tăriceanu a eșuat în tentativa sa de înregistrare a adjudecatului Partid Național al Mediului, sub numele de Partid Liberal Reformator, fapt care l-a obligat să se înscrie în cursa electorală ca independent.

Și în cazul acestuia ținta principală a fost tot Klaus Iohannis, strategia adoptată de Tăriceanu bazându-se pe ideea decredibilizării candidatului ACL sub aspectul „reprezentativității liberale” a acestuia, șeful Senatului acuzând fuziunea PNL-PDL în speranța păcălirii electoratului vechilor liberali, operațiune eșuată, dacă avem în vedere ceea ce ne spun estimările sociologice. 

Așteptată cu interes, ultima săptămâna a campaniei electorale prezidențiale nu a oferit publicului nici o confruntare televizată a concurenților importanți, unii dintre aceștia, precum Victor Ponta, ferindu-se de așa ceva „ca dracul de tămâie” și optând pentru formula monologului în fața moderatorului de televiziune, singurii care s-au întrunit într-un context de dezbatere în platou fiind doar candidații „de pluton”! 

 Florin-Vasile ȘOMLEA

             - politolog -