Cluj-Napoca, 26 iulie 2016

La răscruce de drumuri...

               Viața politică internațională ne-a adus recent în prim-plan noi evenimente care demonstrează dinamismul formidabil care o caracterizează, evenimente care pot marca evoluții ulterioare interesante, fapt care i-a făcut pe unii să afirme că ne-am afla la o adevărată răscruce de drumuri. O fi sau nu o fi așa rămâne de văzut!

              Primul dintre acestea, de o importanță cu totul aparte prin consecințele sale, este Brexit-ul. Anunțat „cu surle și trâmbițe” de mai multă vreme, referendumul din Marea Britanie a dat câștig de cauză partizanilor părăsirii Uniunii Europene, în pofida campaniei susținute a mass-mediei insulare ostilă demersului respectiv.  

              Ceea ce rămâne de acum încolo este punerea în practică în perioada următoare a rezultatelor acestuia, o misiune deloc ușoară care revine legislativului și executivului de pe malurile Tamisei.

             Înfrânt la referendum, premierul conservator David Cameron (adept al rămânerii țării sale în Uniune) și cabinetul condus de el au fost nevoiți să plece, locul lor fiind luat de Theresa Mary May și noua echipă guvernamentală.

               Criticată de mulți, opțiunea electoratului britanic de părăsire a Ununii (chiar dacă, pe „secțiuni”, numai englezii și galezii au fost favorabili Brexit-ului, scoțienii și nord-irlandezii optând pentru rămânere !) trebuie respectată și e de văzut modul în care se va concretiza ea, adică dacă nu cumva vom asista la vreo „manevră” a politicului de la Londra care să anuleze ceea ce s-a stabilit la urne (zic unii puși pe „șotii”)!  

                Ceea ce, dați-mi voie să o spun, nu prea cred că se va întâmpla!

              Până a ajunge acolo însă poate ar fi mai bine să vedem cum de s-a ajuns aici și dacă nu cumva pentru asta are vreo vină și Bruxelles-ul! Și iată de ce spun asta.

               Pornită de pe poziția unei abordări având în centrul ei principiile consacrate ale democrației, „construcția europeană” s-a „poticnit” în ultimul deceniu tot mai mult în „instrumentări” decizionale care exced tocmai acestui cadru, altcumva invocat destul de des!

               Având la conducere o elită „atotștiutoare” și autosuficientă, în frunte chiar cu președintele Junker, Uniunea Europeană a ajuns (urmând principiul „lasă că știm noi mai bine ce e de făcut!”) să ocolească consultarea democratică, singura care, așa după cum spuneam și cu alte ocazii, poate da legitimitate oricărei decizii.

               Ei, de aici până la „ruptura” dintre „vârf” și „bază”, dintre „centru” și „teritoriu”, nu a mai fost decât un pas! Dacă, în ceea ce privește țările mai „mici” această practică păguboasă a mai mers, în cazul Marii Britanii nu a funcționat, și nici nu avea cum să funcționeze!

              Deși motivele ar fi mai multe, cel mai important rămâne acela că această țară, sinteză de tradiție și modernitate instituțională, fondatoare a democrației moderne, nu putea asista pasivă la nesfârșit la „dictatul” Bruxelles-lui.

              Așadar, dincolo de vorbăria provocată de mass-media, Brexit-ul ne arată un lucru grav și anume că Uniunea a „picat” la examenul de engleză! Partea și mai gravă însă de abia acum vine întrucât, dacă aroganța birocrației de la Bruxelles nu va dispărea, atunci, urmând exemplul britanic, s-ar putea ca și alte țări să facă gesturi asemănătoare, lucru desigur de nedorit!

                Dincoace de Canalul Mânecii am asistat la noi provocări teroriste ale celor care tulbură tot mai serios liniștea spațiului public occidental, „fundamentaliștii” islamici.

                Prima s-a petrecut în Franța, la Nisa, chiar de ziua națională a acesteia iar a doua în Germania. Dacă francezii par a se fi obișnuit deja cu astfel de „ieșiri” ale teroriștilor (a câta ?!), pentru nemți fenomenul respectiv reprezintă o „premieră”, aceștia fiind scutiți, până acum, de așa ceva!

             Actul terorist din Franța s-a produs la foarte puțin timp de la momentul încheierii turneului final al Campionatului European de Fotbal, găzduit de această țară, și s-a soldat cu foarte multe victime iar cel de dincolo de Rin a lovit acolo unde nu se aștepta nimeni, la München, în inima Bavariei, bilanțul victimelor fiind unul la fel de tragic!

              Cercetările poliției din Hexagon, întreprinse pe marginea a ceea ce s-a întâmplat, au arătat caracterul premeditat al acțiunii precum și existența unei rețele care a lucrat în acest sens.

               Fără a insista asupra detaliilor evenimentelor respective, trebuie spus lucrurilor pe nume: aceste noi acțiuni teroriste arată tuturor (dacă mai era nevoie) fragilitatea securității spațiului public european precum și faptul că au trecut anii în care teritoriul Uniunii însemna „liniște, pace și armonie”, continuarea terorismului de coloratură islamică punând din nou într-o „lumină proastă” Bruxelles-ul!

               În partea cealaltă a bătrânului continent, în Turcia „sultanului” Erdogan, am asistat la jumătatea lunii iulie la o „lovitură militară de stat” cu totul ieșită din tiparele obișnuite, motiv pentru care a și eșuat „înainte de a începe”!

              Ca să fiu puțin ironic, probabil că dacă cei implicați în acțiunea de forță ar fi citit, înainte de a trece la fapte, cartea lui Curzio Malaparte „Tehnica loviturii de stat”, poate ar fi putut evita eșecul! Așa însă s-au acoperit de un penibil rar, vecin cu ridicolul, fiind învinși „fără drept de apel” de fidelii regimului de la Ankara.

                După unii, „vulpoiul” Erdogan ar fi știut de pericol mai demult și i-ar fi lăsat premeditat pe puciști să acționeze pentru a avea motive să facă noi epurări din armată și din justiție, în intenția de a trece la o etapă „superioară” a consolidării puterii personale pe drumul a cărui țintă finală este transformarea Turciei într-un stat islamic!

               De-a lungul istoriei sale, Republica Turcia a avut la temelia ei ideea laicității statale, consacrată de „părintele fondator” Mustafa Kemal „Atatürk”, un naționalist convins care a eliminat din viața politică toate aspectele care făceau trimitere la spiritul otoman statuând la nivel de societate, ideile republicanismului, naționalismului, secularismului, populismului, etatismului și revoluției, baza programului său politic fiind reprezentată de planul de secularizare și modernizare a țării.

             Iată că, după mai bine de 90 de ani de la momentul fondării sale, Turcia urmează un drum în sens invers, actualul șef al statului afișându-și deschis dorința de anulare a laicității și înlocuire a acesteia cu islamismul otoman de altădată.

              În toată perioada scursă de atunci, armata, ancorată în ideile „kemalismului”, a fost garantul păstrării acestei laicități. Eșecul recentei „lovituri de stat” pare a pune însă capăt etapei respective. Cel puțin asta e concluzia desprinsă din ceea ce am văzut că se întâmplă acum.

             Alții sunt însă de altă părere, apreciind că lupta abia acum începe, raportul dintre cele două tabere fiind estimat a fi egal, chiar dacă, pentru moment, tabăra islamiștilor este pe „cai mari”!

             O primă dovadă în acest sens, cred aceștia, o reprezintă recenta manifestație publică de proporții care a avut loc la Istanbul organizată de opoziția socialistă turcă, participanții reclamând alunecarea țării spre dictatură, îndepărtarea de Europa și islamizarea instituțiilor statului.

               Intenția lui Erdogan de a reintroduce pedeapsa capitală a inflamat relația Ankarei cu Bruxelles-ul, fapt care face nesigure angajamentele Turciei în privința stopării migrației musulmane spre Europa!

              Dincolo de opiniile de mai sus situația din această țară nu poate fi evaluată corect fără a se ține cont de interesul Statelor Unite pentru geopolitica din zona Mării Negre și pentru soarta democrațiilor de aici.

             Or, cu toate declarațiile „neutre” ale Casei Albe, este greu de crezut că americanii vor sta cu „brațele încrucișate” în ceea ce privește evoluțiile interne ale celui mai important și vechi aliat militar din flancul sud-estic al NATO!

                       

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -