Cluj-Napoca, 31 martie 2016

Cum „operează” Islamul ?!

               

   Edmund Burke:

 „Singura condiţie pentru triumful răului este pasivitatea oamenilor de bine.”

               

     În pofida a ceea ce susțin occidentalii, adepți ai „multiculturalismului” (definiți, de către incisiva mass-media care îi deservește a fi „politically correct”), promotori ai acceptării fără condiții a „refugiaților” musulmani în Europa, iată că tot din această parte a lumii, dar de peste Atlantic, ne parvin opinii cu totul diferite!                   

                  Ele îi aparțin americanului Peter Hammond care, în cartea sa intitulată „Sclavie, terorism și Islam. Rădăcini istorice și amenințări contemporane”, apărută în anul 2009 (deci înainte cu numai câțiva ani de „marele exod” musulman cu care se confruntă azi Uniunea Europeană), atrăgea atenția cu privire la „adevărata față a Islamului”, dezvăluind „obiectivele strategice” ale acestuia la nivel global.

                 Cu această lucrare, Hammond ține, parcă, să confirme prognoza englezului Roger Scruton referitoare la „confruntarea inevitabilă” dintre globalizare (promovată Occident) și Islamul globalizat, venind în plus cu detaliile strategiei expansiunii celui de-al doilea fenomen.

                   Ceea ce surpinde încă de la început în abordarea americanului e faptul că acesta definește Islamul ca fiind nu o religie sau un cult, ci „un stil de viaţă  complet” care conține „componente” religioase, juridice, politice, economice, sociale şi militare, cea religioasă servind drept „mască” pentru celelalte!

                  După Hammond, „islamizarea” demarează ca proces atunci când o ţară are suficient de mulţi musulmani încât aceştia să poată începe să pretindă „concesii de natură religioasă”.

                 Când „societăţile  deschise” spre diversitatea culturală şi spre toleranţă consimt la cererile de natură religioasă celelalte componente „vin de la sine” prin „infiltrare treptată”.

                Dar iată mai îndeaproape cum „funcţionează” strategia Islamului:

                -   Atât timp cât populaţia musulmană rămâne în jurul valorii de 2 la sută (sau mai puţin) aceasta va fi percepută de către cetăţeni ca fiind o „minoritate paşnică”, nu o ameninţare, acesta fiind cazul Italiei (musulmani 2,6 la sută), Spaniei (2,3 la sută), Australiei (2,25 la sută) sau Statelor Unite ale Americii (2 la sută).

                -  Între 2 la sută şi 5 la sută se recurge la conversia din cadrul celorlalte minorităţi etnice şi din grupurile marginalizate care începe prin recrutarea de deţinuţi în închisori şi de tineret din zona marginalizată a  bandelor de stradă. Așa se întâmplă în Germania (musulmani 5 la sută), Marea Britanie (4,6 la sută), Danemarca (4,1 la sută), Canada  (3 la sută) și Norvegia (3 la sută).

                -  Când ajung la 5 la sută, musulmanii au deja o influenţă excesivă în raport cu procentul lor din totalul populaţiei! Ei vor începe să facă presiuni pentru introducerea de produse alimentare „Halal” („curate”, conform standardelor islamice), asigurându-se  angajarea musulmanilor în prepararea lor. Acum sporește presiunea asupra lanţurilor comerciale de desfacere a alimentelor pentru a se obține introducerea produselor respective în vânzările lor, în caz contrar trecându-se la ameninţări cu represalii care pot conduce la falimentarea afacerilor.

               Așa este astăzi în Trinidad-Tobago (musulmani 7 la sută), Elveţia (5,7 la sută), Olanda (5,5 la sută), Suedia (4,9 la sută). Ajunşi în acest stadiu, musulmanii se infiltrează  treptat  în toate sferele de influenţă şi de aici vor acţiona pentru ca guvernele naționale să le permită să se administreze ei înşişi (în interiorul unor enclave de tip „ghetou”) în conformitate cu Sharia.

                  -   Când numărul musulmanilor se apropie de 10 la sută din populaţie, nerespectarea legilor țării respective se amplifică ajungându-se la provocări deschise pentru a forța acceptarea condiţiilor de viaţă conforme cu cultura şi credinţele lor.

                   La Paris, notează Hammond, vedem cu regularitate, incendieri de automobile în enclavele musulmane. Orice acţiune percepută ca „antimusulmană” are ca rezultat revolte şi ameninţări ale mulţimilor de musulmani, ca la Amsterdam, unde acestea s-au opus într-un mod violent desenelor animate cu Mahomed şi filmelor despre Islam (un caz oarecum asemănător fiind acțiunea teroristă de la „Charlie Hebdo”).

                 Tensiuni de felul acesta apar cu o frecvență zilnică în special în enclavele musulmane din Israel (musulmani 16 la sută), China (10 la sută), Filipine (10 la sută), Tailanda (10 la sută), Franţa (9,6 la sută), Guyana (7 la sută).

                  -  Când ajung la 20 la sută din populaţie, ţările receptoare se pot confrunta cu focare de violenţă declanşate chiar pentru probleme, să spunem „minore”, având drept consecințe formarea miliţiilor jihadiste, crime, incendierea de biserici creştine şi sinagogi ca în Kenya (musulmani 33 la sută), India (20 la sută) sau Rusia (19 la sută).

                 -  La, și peste 40 la sută, naţiunile gazdă vor „experimenta” pe propria piele masacre sporadice, atacuri teroriste repetate, incendieri de biserici creştine şi de sinagogi fără răgaz, așa cum se întâmplă în prezent în Ciad (musulmani 50 la sută) și Etiopia (50 la sută).

                -  De la 60 la sută naţiunile vor asista la persecuţia neîngrădită a cetăţenilor nemusulmani („necredincioşi”) aparţinând tuturor religiilor  (dar și musulmani care nu se conformează ideologiei „fundamentaliste”), purificarea etnică, utilizarea Sharia ca „armă de represiune” şi aplicarea „Jizya” (taxa asupra „necredincioşilor”) ca în Albania (musulmani 79,9 la sută), Qatar (77,5 la sută), Malaezia (60,4 la sută) și Bosnia (60 la sută).

               -  Dincolo de 80 la sută, intimidarea devine permanentă, opresiunea şi jihadul sunt violente şi agresive, epurarea etnică este „etatizată” mergând până la genocid. Fundamentaliştii persecută sau elimină toţi „necredincioşii” (neconvertiţii la Islam) deoarece, în viziunea lor, ţările pe care le ocupă trebuie să devină „sută la sută musulmane”, ca în Turcia (musulmani 99,8 la sută), Maroc (99 la sută), Iran (99 la sută), Liban (99 la sută), Palestina (98 la sută), Irak (97 la sută), Sudan (97 la sută), Pakistan (96,3 la sută), Egipt (95 la sută), Iordania (94 la sută), Bangladesh (90,4 la sută), Siria (90 la sută) sau Indonezia (88 la sută).

                 -   Când scopul final a fost atins şi populaţia a devenit „sută la sută musulmană”, s-ar putea presupune că asta va conduce la instaurarea „Casei Păcii” (Dar-es-Salaam) întrucât toţi locuitorii sunt musulmani, madrasele, singurele şcoli iar Coranul singurul „cuvânt” admis, aşa ca în Afganistan, Arabia Saudită, Somalia sau Yemen.

                  Ei bine, din păcate, susține Hammond, nu va fi așa pentru că în aceste ţări cei mai radicali vor exercita un control total, vor deţine puterea absolută şi îşi vor satisface „setea insaţiabilă de putere” ucigându-i pe coreligionarii lor care sunt „mai puţin radicali” decât ei!

                    Este foarte important să înţelegem că, în unele ţări cu populaţii musulmane mult sub 100 la sută (cum ar fi Franţa) oamenii trăiesc deja în enclave „sută la sută musulmane” după normele Sharia, poliţia naţională franceză neintrând în interiorul acestora, fapt sesizat de mulți observatori occidentali!

                 În aceste spații nu există nici jurisdicţie de stat, nici şcoli, nici facilităţi religioase nemusulmane, copiii frecventând doar madrasa și învaţând doar Coranul. În aceste adevărate „ghetouri” simplul fapt de a avea contacte cu „necredincioşii” poate atrage pedeapsa cu moartea, imamii şi extremiştii exercitând practic mai multă putere decât autorităţile alese ale statului şi decât forţele de poliţie!

                 În final autorul cărții abordând aspectul demografic atenționează că dacă astăzi musulmanii constituie doar 28 la sută din populaţia lumii, prin foarte crescuta rată a natalităţii lor, care o depăşeşte cu mult pe cea a creştinilor, hinduşilor, budiştilor sau evreilor, aceștia vor depăşi 50 la sută din populaţia lumii până la sfârşitul secolului actual!

  

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -

Cluj-Napoca, 15 martie 2016

Furtună într-un pahar cu apă?!

            

         La 4 martie 2016 magistraţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de la București au decis retragerea decoraţiei „Steaua României” acordată lui Laszlo Tokes de către Traian Băsescu în anul 2009, judecătorii confirmând astfel decizia luată de Consiliul Naţional al Ordinului Naţional „Steaua României” cu puțin timp înainte.

              Cu numai o zi mai devreme, preşedintele Klaus Iohannis anunțase, la rândul său, retragerea decoraţiei respective precizând că, decizia sa vine ca urmare a hotărârii instanţei de fond, Curtea de Apel Bucureşti, cea care respinsese la 20 iunie 2014 contestaţia lui Tokes privind cele decise de către Consiliul Naţional al Ordinului Naţional „Steaua României”.

              În justificarea poziției sale președintele aducea ca argumente faptul că, atunci când statul român acordă o distincţie, se au în vedere „răsplătirea celui distins şi recunoașterea unui merit anume”, subliniind în acelaşi timp că cel care primeşte decoraţia trebuie să recunoască România ca stat, Constituţia țării şi să manifeste loialitate față de valorile care stau la baza acesteia!

              În mare cam acestea ar fi faptele!

              Vădit deranjați de retragerea decorației, „împricinatul” și susținătorii acestuia au ripostat agresiv, într-un demers care urmărea afectarea internațională a imaginii celor care „își permiseseră” să îi aducă această „ofensă” „revoluționarului Tokes”.

              Cel care a replicat primul a fost chiar eurodeputatul care, afirmând că se simte „nedreptățit” de hotărârea luată, a etichetat-o ca fiind un „atentat la idealurile revoluției din 1989 de la Timișoara”(sic!)!

               Nimic nou sub soare în ceea ce îl privește pe Tokes care, la această oră, reprezintă FIDESZ-ul în Parlamentul de la Bruxelles și pentru care Trianonul este un „act antimaghiar”, Bucureștiul de după 1990 e promotorul „unei politici de genocid la adresa maghiarimii din Transilvania” și exemplele în acest sens ar putea continua la nesfârșit!

                A urmat articolul anti-Iohannis, apărut „întâmplător” în ediția online a titratei publicații germane „Der Spiegel” sub titlul „Diletantul”, semnat de un freelancer german, Keno Verseck, un „apropiat” al administrației Băsescu și un „specialist în problemele României și Ungariei” (sic!).

                Pe lângă unele aprecieri corecte legate de prestațiile „discutabile” ale actualului șef al statului român, articolul abundă în tendențiozități din care se pot desprinde ușor câteva concluzii edificatoare pentru oricine manifestă o minimă decență în materie de obiectivitate!

            Lecturându-i conținutul mi-a venit în minte un enunț din alte vremuri „Om să fie, că îi găsim noi defecte!”.

      Acest jurnalist „independent” pe care l-am regăsit pe Internet, printre altele, și în calitatea de moderator al conferinţei „Religie şi societate în România”, organizate de Institutul Cultural Român în noiembrie-decembrie 2007 cu ocazia „Zilelor româneşti” din capitala Germaniei (activitate derulată în colaborare cu Europäische Akademie Berlin), este totodată și deținătorul „Premiului Otto von Habsburg pentru Jurnalism” pe anul 2013.

   Distincția are o anumită semnificație care nu trebuie neglijată, întrucât cel care îi dă numele este principele Otto von Habsburg, descendent al familiei de Habsburg-Lothringen, ultimul prinț moștenitor al Austro-Ungariei până la 1918 și al Regatului Ungariei (al cărui „regent” a fost „amiralul fără flotă” Horty Miklos) până la 1946 și susținător al federalizării Uniunii Europene!

                  Concluziile le trage fiecare!

              Tot în contextul discuției depre Laszlo Tokes și retragerea decorației se înscrie și intervenția de presă a unuia dintre cei mai cunoscuți politologi români ai momentului, Cristian Pârvulescu.

             Nemulțumit de ceea ce i s-a întâmplat acestuia, domnul Pârvulescu l-a admonestat public pe președintele Iohannis afirmând: „Și punctul meu de vedere în acest caz este că a fost o gravă eroare de analiză. Tokes a declanșat evenimentul din decembrie ´89 și i-a fost retrasă decorația pentru declarații care nu au avut legătură cu evenimentul”(sic!)!

                 După care a conchis sec: „Traian Băsescu a avut inteligența să deschidă un proces dar să nu-l încheie iar Klaus Iohannis a căzut într-o capcană și a gestionat nefericit acest caz”. 

                Conform viziunii lui Pârvulescu președintele ar fi avut o „poziție nefericită” și în chestiunea migranților musulmani, citez: „Nu a reușit de la înălțimea funcției să sprijine anumite direcții. Sunt mirat că a abandonat politica deschisă a Angelei Merkel” (de acceptare a „cotelor de refugiați”!).

              Văzând cele întâmplate, mi-am pus întrebarea referitoare la resorturile ascunse ale ostilității cu care a fost înconjurat Iohannis în aceste zile? La o privire superficială am putea crede că acestea l-ar avea ca „numitor comun” pe Traian Băsescu, lăudat pentru „democratismul” său din perioada exercitării funcției prezidențiale.

                  Dacă privim mai atent lucrurile însă, observăm că nu e vorba de așa ceva.

                 De ce este apărat Tokes de către opinenții de mai sus? Pentru că prin declarațiile sale agresive (aparent naționaliste maghiare) și prin pozițiile sale publice el a lovit și lovește în mod constant în statul național, ca „idee”, ceea ce nu poate fi decât pe placul „federaliștilor” europeni!

            Tocmai de aceea s-ar putea ca ceea ce i s-a întâmplat acum președintelui României, prin asta înțelegându-se campania mediatică de denigrare la care a fost supus, să nu fie doar o „furtună într-un pahar cu apă”, cum ar putea crede unii, ci să aibă și alte conotații. 

                                           

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -

Cluj-Napoca, 5 martie 2016

 

România și „cotele obligatorii”

               Vineri 2 martie 2016, în faţa Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, un tânăr l-a admonestat pe premierul Dacian Cioloș pentru faptul de a fi fost de acord cu acceptarea primirii unor migranți în România, în virtutea cotelor stabilite la Bruxelles.

             Răspunsul premierului a fost unul devenit „clasic” în ultima vreme pentru politicienii de la București și anume că „România face parte din Uniunea Europeană” motiv pentru care „trebuie să accepte cotele de refugiaţi”, citez: „- Autorităţile române au luat o decizie împreună cu statele membre UE, de unde România primeşte bani şi unde românii pot să meargă la muncă. România are drepturi, dar şi obligaţii. Toate statele au decis să primească un anumit număr de migranţi.”

               „În oglindă” la ceea ce se întâmpla la Cluj, dincolo de frontiera de vest a țării, la Budapesta, omologul lui Cioloș premierul ungar Viktor Orban, consecvent poziției avute pe toată durata anului trecut, reacţionând la criticile adresate de preşedintele Parlamentului European socialistul Martin Schulz ca urmare a iniţiativei sale de a organiza în această toamnă un referendum pe tema acceptări sau neacceptării „cotelor de refugiați”, declara: „- Schulz se preface că nu ştie că Ungaria a depus deja o plângere la Curtea Europeană de Justiţie împotriva măsurii de distribuire a 120 000 de imigranţi!”.

             După care a adăugat: „- Nu am semnat şi nu voi semna nimic care implică o cotă obligatorie de imigranţi!”.

              Avem așadar două atitudini izvorâte din două „filosofii” de înțelegere a relaționării cu propriul popor și cu instituțiile europene.

                 În cazul nostru, din păcate, indiferent de cei care au condus sau conduc, a fost preferată mai tot timpul atitudinea concesivă față de ceea ce vine dinafară, bune sau mai puțin bune, „soluțiile” comunitare fiind acceptate aproape fără comentarii.

               Recent, premierul român s-a aflat într-o „vizită de lucru” la Paris și la Bruxelles. Deloc transparent acesta nu a dat nici un fel de detaliu presei despre cele discutate în spatele ușilor închise și aceasta nu e bine!

                Actualul executiv, venit la conducerea țării conjunctural, ca urmare a masivelor proteste de stradă din noiembrie 2015, care au urmat tragediei de la „Club Colectiv” din București, nu are căderea de a angaja destinul României pe chestiuni atât de serioase precum cea a acceptării „cotelor obligatorii”, fiind unul interimar și cu atribuții limitate, doar de gestiune curentă a treburilor țării, un guvern de „tehnocrați” care nu reprezintă o opțiune politică a cetățenilor rezultată dintr-un proces  electoral, singurul care poate da legitimitate decizională în democrație.

            Ca și în cazul așa-zisei „reforme” a Educației, unde se vine cu propuneri legislative prin care este afectată pregătirea tineretului pe termen lung (vezi diminuarea, comasarea sau eliminarea unor discipline precum Limba și literatura română, Istoria românilor sau Limba latină) acest guvern pare în ultima vreme înclinat tot mai mult spre abordări situate dincolo de mandatul său interimar.

              Deși nemulțumiți de cele întâmplate românii, la rândul lor, procedează greșit rămânând pasivi după ce în anii din urmă își manifestaseră nemulțumirea în situațiile generate de subiecte precum Roșia Montană, susținerea votului concetățenilor din diaspora sau tragedia de la „Club Colectiv”.

               Desigur faptul că la ora actuală, conform unui recent sondaj de opinie, circa 34 la sută dintre români nu au vreo opțiune electoral-politică în perspectiva alegerilor care vin, locale și parlamentare, reprezintă o formă de exprimare a dezacordului cu privire la ceea ce se întâmplă, dar, parcă, este, totuși, cam prea puțin, după părerea mea! 

                                       

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -