Cluj-Napoca, 28 iulie 2018
După Summitul NATO de la Bruxelles
Către mijlocul lunii
lui Cuptor Alianța Nord-Atlantică a
punctat o nouă întâlnire la vârf anuală
găzduită de astă dată de Bruxelles, sediul Uniunii Europene, întâlnire
prezidată de Secretarul-General, norvegianul Jens Stoltenberg.
„Mărul discordiei” Summitului l-a constituit și de data asta
solicitarea americană de alocare pentru Apărare, de către fiecare stat-membru,
a 2 la sută din Produsul Intern Brut (PIB) național.
O solicitare constantă
de la venirea la Casa Albă a republicanului Donald
Trump!
Deranjați și, pe
alocuri, chiar iritați de solicitarea americană, aliații europeni au replicat
că Statele Unite „pun prea mult accent” pe aspectele de „ordin material” (banii)
trecând în plan secund un lucru „mult mai important” (în viziunea lor) și anume
faptul că NATO a apărut ca „un club” alcătuit din parteneri care împărtășesc „o
filosofie de viață comună” fundamentată pe „nobilele idealuri ale libertății și
democrației”!
Evident că „argumentele” de
ordin sentimental respective nu l-au impresionat deloc pe președintele american
care, pragmatic cum îl știm, itera, anterior Summitului, că „Statele Unite nu mai doresc să facă pe polițistul
mondial pe gratis”, așa cum erau până de curând, ci numai în contextul în care
„aliații tradiționali” (aici intrând nu doar partenerii din NATO, ci și cei din
Asia, precum Japonia sau Coreea de Sud) vor contribui financiar
la susținerea efortului de asigurare a securității proprii.
Ținta principală a
atacurilor lui Trump de dinaintea
întâlnirii de la Bruxelles a fost din nou Germania care, din punct de vedere economic „stă bine”, dar care la
capitolul „cotribuții” este „departe de așteptări”.
Desigur americanii au
dreptate în solicitarea lor, Statele Unite fiind singurele care pot
juca rolul de „polițist mondial”, asta dacă privim obiectiv excepționalele
capabilități militare de care dispun (bugetul alocat Apărării de către
Washington fiind de 610 miliarde dolari în 2017, la mare distanță de ocupantul
locului al doilea la nivel global, China, cu doar 175 miliarde dolari în 2018!).
Pentru a ne forma o
imagine cu privire la ceea ce înseamnă asta este suficient a prezenta din
raportul SIPRI (Institutul Internațional
de Studii pentru Pace) faptul că în anul 2017 bugetul american pentru Apărare se situa peste suma bugetelor similare ale Chinei, Rusiei, Indiei, Franței, Marii
Britanii și Germaniei!
Desigur, dincolo de aceste
evaluări, mai trebuie spus și un alt adevăr că tot Statele Unite sunt și principalul beneficiar al stabilității
la nivel internațional!
În cadrul internațional anarhic, consacrat după prăbușirea
comunismului, care a pus capăt deceniilor de echilibru bipolar americano-sovietic de după cel de-al doilea
război mondial, Washingtonul și-a consolidat statutul de hiperputere o dată cu trecerea timpului ceea ce a prevalat pentru
el în plan extern fiind perpetuarea acestui statut.
Este motivul principal pentru
care Statele Unite nu se arată nici acum impresionate de declarațiile aliaților
fapt care i-a determinat pe aceștia să afirme, la startul Summitului, că liderul de
la Casa Albă este „iresponsabil” și „nerezonabil” dând mâna cu „dictatori”
precum Putin sau Kim Jong Un, desconsirându-i pe cei cu care „se aseamănă”!
Pentru ca circul să fie
complet și a nu le rămâne dator unora dintre ei (în speță Angelei Merkel), Trump a ripostat imediat acuzând faptul că
„Germania este prizoniera Rusiei”, aluzie la dependența Berlinului de sursele
de energie rusești (circa 60 la sută din necesarul național!).
Referitor la contribuția
amintită trebuie spus că, din totalul de 29 de membri ai NATO, numai 4 își
achitaseră cei 2 la sută din PIB până în ziua Summitului, România, în pofida afirmațiilor anterioare ale
oficialilor de la București, nefăcând parte dintre aceștia, cota acoperită
situându-se la doar 1,81 la sută!
Declarațiile contondente
ale lui Donald Trump la adresa
Germaniei, chiar dacă sună dur, sunt corecte, Berlinul fiind duplicitar în
discursul său, având în vedere relația cu Rusia: pe de o parte sancțiuni
economice aplicate acesteia, pe de altă parte solicitarea repetată, făcută
prin ministrul de Externe, de ridicare a lor!
Invitați la Summitul de la Bruxelles, atât Donald Tusk, președintele Consilului
European, cât și Jean Claude Juncker,
președintele Comisiei Europene, nu au scăpat nici ei prilejul de a-l ataca pe
Trump, fluturând „la modul cel mai serios” mai vechea „amenințare” cu „iminenta”
constituire a „armatei europene”, lucru de tot hazul dacă luăm în calcul
tabloul de ansamblu de azi al Uniunii Europene și multiplele „fisuri” ale
acestuia!
Că place, că nu place,
fără armata americană dislocată în Europa apărarea UE nu ar fi posibilă aceasta
rămânând „descoperită” în fața unui potențial agresor.
Dincolo de „înțepăturile”
reciproce partea bună rămâne aceea că America nu și-a luat mâna de pe bătrânul
continent și asta e dovedit chiar de adoptarea de către SUA în 7 iunie 2018 a
așa-numitului „Plan 30-30-30-30” (NATO
Readiness Initiative) devenit document
oficial al Alianței la Summit.
„Planul 30-30-30-30”
constă în statuarea unei forțe militare
NATO care să cuprindă 30 de batalioane mecanizate, 30 de escadrile de avioane,
30 de nave de război, o forță militară cu 40 000 de oameni (din care 20 000
constituiți într-o formulă „de reacție rapidă”) capabile să răspundă în 30 de
zile unei agresiuni rusești de tipul celei din Estul Ucrainei.
Destinația expresă a
acestui plan strategic o constituie „flancul estic” al Alianței, cu Ucraina și
Georgia, România fiind ascultată de
astă dată cu propunerea ei legată de includerea Mării Negre în proiect!
Elementele importante
legate de țara noastră, acceptate de Alianță la propunerea lui Klaus Iohannis, au fost „Sesiunea
dedicată Mării Negre” în care s-au discutat și aprobat constituirea pe
teritoriul nostru a unui „Centru Operațional de Comandă” „de trei stele”
alcătuit din 400 de ofițeri de stat-major din țările NATO și „îmbunătățirea
Brigăzii Internaționale”.
Finalul Summitului a adus o potolire a
spiritelor în toate taberele, partenerii europeni căzând de acord cu privire la
necesitatea contribuției de 2 la sută din PIB-ul lor, cotă pe care Trump o vede
majorată la 4 la sută într-un viitor apropiat.
Mai conciliant, același
Trump a ținut să-și arate „considerația” față de Germania, țara în care s-a
născut bunicul său, deplângând anexarea
Crimeii de către Rusia, eveniment pentru care l-a arătat cu degetul pe Barack Obama.
Întrebat despre percepția
pe care o are despre Vladimir Putin, cu
care s-a întâlnit ulterior la Helsinki, președintele american a afirmat că nu
vede în el altceva decât un „competitor” al scenei internaționale în disputa
pentru întâietate.
În mare, acestea ar fi
elementele definitorii ale Summitului din
11-12 iulie curent din care România a ieșit cu o poziție consolidată!
Florin-Vasile ȘOMLEA
–politolog și analist geopolitic–
