Cluj-Napoca, 15 martie 2019

Relațiile internaționale și provocările momentului(II)

  

          Al doilea subiect de actualitate ar fi cel legat de criza pe multiple planuri a Uniunii Europene, negată de oficialii ei de azi, dar vizibilă cu ochiul liber!

          O criză care se cere a fi rezolvată „din mers”, în condițiile revenirii Realpolitik-ului în sfera internațională și a Brexitului, a cărui scadență va avea loc în 29 martie 2019.

           Dacă privim dintr-o perspectivă istorică actuala Uniune Europeană constatăm că, din păcate, aceasta s-a îndepărtat de elementele ei constitutive de la început, unele abordări fiind înlocuite cu altele, asemănătoare ca formă, dar diferite în conținut.

             Aș putea da un exemplu, oarecum banal, și anume cel legat de așa-numitul concept al „multiculturalismului” care, dintr-un termen care, acum patru decenii definea ideea de acceptare a diferențelor culturale ale popoarelor europene care alcătuiau Comunitatea Europeană (în respectul profund al tradițiilor și spiritualității acestora) a ajuns să însemne azi cu totul altceva, și anume obligativitatea de a fi acceptate avantaje în beneficiul unor minorități diverse (totul, sub imperiul „discriminării pozitive”), fapt exploatat și valorizat electoral de noile mișcări politice „eurosceptice” sau cu iz „populist” (de dreapta sau de stânga)!

            Într-o lucrare de profil a universitarului Adrian Liviu Ivan intitulată sugestiv Sub zodia „Statelor Unite ale Europei” (2006) se regăsesc multe aspecte legate de ideea unificării europene de-a lungul diferitelor etape istorice, precum și elementele care au stat la baza a ceea ce este azi Uniunea Europeană.

              Un alt autor, geopolitologul francez Charles Zorgbibe, analizând „construcția europeană”, redă în paginile uneia dintre cărțile sale purtând acest titlu (apărută în 1993), prima versiune a „Planului Fouchet” (datată 19 octombrie 1961), care făcea trimitere la faptul că noua organizare a Europei, „respectă diversitatea (și) va permite civilizației lor (a statelor membre) să înflorească și mai mult de acum înainte, va proteja patrimoniul lor spiritual comun împotriva amenințărilor cărora le-ar putea face  obiectul”.

               Ei bine, astfel de fraze generoase pot fi întâlnite în multe abordări teoretice care au ca obiect de studiu fundamentarea Uniunii Europene, abandonate pe măsura trecerii timpului sau folosite mai degrabă ca elemente ale unei retorici comunitare goale de conținut.

               Desigur nu poate fi contestat faptul că, sub aspectul construcției instituționale și a atingerii unora dintre punctele importante ale „calendarului” Uniunii nu s-ar fi înregistrat progrese! Dar, din păcate, toate acestea nu au fost însoțite și de înfăptuirea altora, de o însemnătate la fel de mare, care au reprezentat la vremea lor tot atâtea puncte atractive pentru cei care și-au dorit o Europă democratică, prosperă, pașnică, aducătoare de bunăstare și de bună înțelegere!

             Suntem într-un moment de răscruce iar alegerile parlamentare europene din acest an ar putea reprezenta  momentul relansării Uniunii pe coordonatele stabilite de către fondatorii ei.

                  De ce afirm că ne aflăm într-un moment de răscruce al Uniunii Europene?!

              Din mai multe motive. Mai întâi pentru că acum, când au loc schimbări profunde în relațiile interstatale,  Europa Unită, văzută decenii la rândul mai degrabă ca un „paradis economic și de bunăstare socială”, se găsește „descoperită” la capitolul „forță militară”, securitatea ei bazându-se pe existența Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), unde „vioarea întâi” (sub toate aspectele) rămân Statele Unite ale Americii.

              Ieșirea Marii Britanii (putere nucleară) din UE (imprevizibilă în urmă cu câțiva ani) face ca sarcina „rezolvării situației” pe această dimensiune să cadă exclusiv pe umerii tandemului franco-german.

              Bun, vor zice unii, este în regulă! Este, dar nu întru totul, deoarece, la acest nivel, în pofida unor declarații oficiale liniștitoare ale Parisului și Berlinului, lucrurile nu sunt chiar limpezi. Cele mai multe opinii realiste (la care subscriu) converg spre ideea că, multă vreme de acum înainte, NATO rămâne unica soluție de securitate europeană, neputând fi înlocuită de vreo alternativă!

              Or, acest fapt va face ca Uniunea Europeană să rămână un „actor secundar” al scenei internaționale, „vocea Bruxelles-ului” necontând mai deloc la „masa bogaților” (SUA, China, Rusia) în luarea deciziilor majore ale planetei.

                 S-a ajuns aici întrucât nimeni nu avea cum să prevadă în urmă cu ceva timp că lunga perioadă a liberalismului (idealismului) relațiilor internaționale se va încheia (oarecum subit) și că forța militară a actorilor statali va redeveni un argument important al arenei mondiale!

                 Apoi, cine este de vină că UE a fost „neatentă la detalii” care țin de viitorul ei? Renunțarea la multe din principiile ei fondatoare și schimbările conjuncturale contraproductive (ca să mă exprim eufemistic) au făcut ca să se ajungă la situația critică de azi (cei care cunosc în profunzime datele „construcției europene” știu la ce mă refer!).

                 Ceea i ce se cere azi Bruxelles-ului este o reformare consistentă a tuturor datelor care țin de competența lui, o democratizare reală (nu doar declarativă!) a mecanismelor lui decizionale, o clarificare de ordin constituțional (ce va să fie UE, o federație sau o confederație?!), o reapropiere de cetățean la modul real, o eliminare a suficienței și arbitrariului unei birocrații comunitare rupte de agenda europeanului de rând și multe, multe altele!

                  Au apărut deja semnale că situația nu mai poate continua așa, în această direcție înscriindu-se și manifestul recent al unor intelectuali europeni de marcă intitulat „Declarația de la Paris – O Europă în care putem crede”, care poartă, printre altele, semnăturile lui Roger Scruton (Marea Britanie), Pierre Manent și Chantal Delsol (Franța), Ryszard Legutsko (Polonia), Dalmacio Negro Pavón (Spania), Robert Spämann (Germania), Bart Jan Spruyt (Olanda), Lánczi András (Ungaria). Trist este faptul că printre semnatarii acestuia  nu se regăsește nici un român!

               Documentul conține teme de un interes imediat, precum „Europa ne aparține și noi aparținem Europei” sau „Adevărata Europă așteaptă și încurajează participarea activă la proiectul comun de viață politică și culturală” (ca să dau doar două exemple).

                 De nuanță „conservatoare”, manifestul ne arată că oamenii nu dorm, ci sunt atenți la ceea ce se întâmplă în jurul lor iar acest fapt este îmbucurător, pentru că, până la urmă, Europa aparține tuturor celor care o locuiesc, nu doar unora (dacă tot vorbim despre „participarea politică și comportamentul democratic”!).

                 În încheiere trebuie spus răspicat că Europa Unită este, așa cum afirma fostul consilier prezidențial Iulian Fota, unica soluție pentru România, cu toate neajunsurile ei de tot felul!

                Destrămarea Uniunii Europene (scenariu avansat de adversarii ei interni și externi) ar conduce la o revenire a politicii de forță în relațiile de pe bătrânul continent în avantajul unor țări „mari”, precum Germania sau Franța (dar și Federația Rusă), în opinia aceluiași Fota, Germaniei, ca mare putere economică și dezvoltată demografic, fiindu-i la îndemână (ne mai fiind încorsetată de restricții) să  își dezvolte capabilități militare clasice și nucleare prin care să își poată impune supremația continentală!

                În plus, existența însăși a Tratatului Atlanticului de Nord ar fi pusă sub semnul întrebării odată cu o eventuală destructurare a Uniunii Europene iar existența actualelor frontiere naționale (inclusiv cele ale României!) ar ajunge obiect de dispută al orgoliilor de tot felul, „scenariul iugoslav” devenind o realitate de nedorit extinsă, de astă dată, la scară continentală.

                                

                Florin-Vasile ȘOMLEA

               –politolog și analist geopolitic– 

Cluj-Napoca, 19 februarie 2019

Relațiile internaționale și provocările momentului(I)

             Dinamică, pe alocuri imprevizibilă, politica internațională își urmează cursul ei după o logică anume, influențată decisiv de jocurile și interesele marilor puteri. Așa a fost dintotdeauna și  nu se întâmplă altcumva nici acum, în acest început de an 2019!

             Asistăm la consolidarea unor tendințe apărute în ultimii ani, între care la revenirea statului-națiune ca actor major al scenei internaționale, la perisabilizarea organismelor internaționale care au „făcut legea” în deceniile postbelice, la ascensiunea unor state mari, precum China și Federația Rusă, mișcare dublată de criza pe multiple planuri a Uniunii Europene, negată de oficialii acesteia, dar vizibilă cu ochiul liber!

            Legat de primul aspect, și anume de consacrarea revenirii statului-națiune pe poziția de actor important al scenei internaționale, meritul principal în acest sens îi revine actualei administrații americane republicane conduse de Donald Trump.

             Privită cu scepticism și presărată cu ironii de tot soiul, politica externă a acesteia a ajuns, o dată cu trecerea timpului, nu numai să definească modul de lucru al Statelor Unite, ci, mai mult decât atât, să fie urmată de tot mai mulți actori politici internaționali.

             Desigur nu sunt puțini cei care deplâng fenomenul și care regretă lunga perioadă de liberalism (idealism) în relațiile internaționale, dar ceea ce vedem azi se înscrie, firesc, în ciclicitatea vieții de pe glob, care presupune alternanța liberalismului și realismului.

              Avându-l „părinte fondator” pe Hans Morgenthau (urmat, printre alții, de George Frost Kennan, Robert Gilpin sau Kenneth Waltz, ca să dau doar câteva nume mai importante), realismul relațiilor internaționale (indiferent că e vorba despre cel „clasic” sau cel „neoclasic”) excelează, printre altele, prin accentul pus pe ideea că sistemul internațional este anarhic și că elementul central al politicii internaționale îl reprezintă interesul puterii, iar pentru a-și impune autoritatea puterile trebuie să obțină hegemonia asupra celorlalți actori statali, fapt realizabil prin deținerea armelor strategice (nucleare), deținerea hegemoniei reprezentând garanția supraviețuirii statale și a descurajării adversarilor, statele fiind actori raționali care caută să realizeze echilibrarea balanțelor puterii în favoarea lor într-o lume nesigură.

              După cum spuneam, influența americană s-a dovedit a fi decisivă, având în vedere poziția de lider mondial a Statelor Unite, dar începutul acestui parcurs a fost anunțat puțin mai devreme de „aspiranții” la dominație globală China și Rusia.

              Chiar dacă poate părea curios pentru unii afirmația legată de China, trebuie observat că importanța globală crescândă a acesteia este demonstrată în acest moment chiar de penetrarea spațiului european, cu accent pe zona central-estică a Uniunii, o realitate a ultimilor ani!

             Aflată la o distanță geografică apreciabilă de bătrânul continent, China a acționat consecvent în această direcție găsind în zona amintită loc de manevră, fenomen înlesnit de „scăpările” Bruxellesului și de slabul interes al Adminsitrației Obama, mai preocupată de Orientul Apropiat și Mijlociu (războiul din Siria) decât de Europa de Est!

               Ceea ce se întâmplă de la venirea la Casa Albă a lui Trump reprezintă a schimbare de registru tactic, actuala conducere americană văzând în China „principalul adversar” (fără a considera că Rusia ar fi de neglijat!)!

                Traducerea în fapte a acestei schimbări de paradigmă a fost reprezentată de ultimele mutații în materie de strategie americană care vizează întărirea „flancului estic” al NATO prin noile componente ale colaborării SUA cu Polonia și România.

                 Așa trebuie văzute intențiile de achiziții în materie de tehnică militară americană de ultimă oră de către Varșovia și București, precum și amabilitățile reciproce ale oficialilor părților menționate.

                În acest context al competiției strategice dintre americani, ruși și chinezi s-au înscris și lucrările Conferinței de Securitate de la München din 15-17 februarie 2019, onorate de participarea a peste o sută de șefi de state și guverne de pe glob, Statele Unite fiind reprezentate de vicepreședintele Mike Pence,  Rusia de către ministrul de externe Serghei Lavrov iar China de Yang Jiechi, directorul pentru politici externe al Partidului Comunist Chinez.

              Concluzia Conferinței din capitala Bavariei a fost sintetizată în declarația președintelui acesteia, fostul ambasador german la Washington, Wolfgang Ischinger, care a ținut să sublinieze „regruparea pieselor de bază ale ordinii internaționale”, după care a adăugat, citez: „O nouă eră a competiției marilor puteri se desfășoară între Statele Unite, China și Rusia, acompaniată de un vid de conducere în ceea ce a devenit cunoscută sub numele de ordinea internațională liberală. Deși nimeni nu poate preconiza cum va arăta viitoarea ordine, devine evident că sunt necesare noi instrumente de gestionare.”.

               Prezența americană la Conferința de Securitate de la München a fost precedată de un „voiaj diplomatic” efectuat la Budapesta, Bratislava, Varșovia, Bruxelles și Reijkjavik, ocazie cu care a fost consolidat „mesajul politic al forței de disuasiune (descurajare) a NATO” și „problema influenței maligne a Chinei”, totul pe fondul autosuspendării recente a obligațiilor Statelor Unite care decurgeau din Tratatul privind Forțele Nucleare Intermediare (INF), o măsură adoptată în urma constatării nerespectării acestuia de către partea rusă de la venirea la putere a lui Vladimir Putin.

               Prezent recent la Cluj-Napoca, Iulian Fota, directorul Colegiului Național de Informații „Mihai Viteazul” și fost consilier prezidențial pe probleme de securitate națională, menționa, în cadrul unei dezbateri restrânse, importanța pentru România a prezenței militare americane masive în „flancul estic” al NATO, subliniind faptul că, dincolo de diferitele speculații din mass-media română, atât Ungaria cât și Turcia își respectă angajamentele asumate, ceea ce este bine!

             Recurgând la instrumentări care țin de registrul așa-numitului „război hibrid”, Moscova a încercat, și, într-o anumită măsură a reușit, să disemineze sentimente contradictorii legate de politica occidentală, militară și civilă, în zona în care ne aflăm, fapt care, sublinia Fota, face necesară o îmbunătățire substanțială a comunicării publice pe toate subiectele de interes național!

             Și pentru că menționam „războiul hibrid” iată o definire a acestuia așa cu o vede Dan Dungaciu, directorul Institutului Român de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române (ISPRI).

              Conform acestuia „războiul hibrid” nu are o definiție acceptată unanim și, până de curând, el nu exista în dicționarul geostrategic. Totuși, în esență, termenul acesta face trimitere la războiul nedeclarat de către state, reprezentând confruntarea în care componenta militară nu este asumată explicit și nici nu este singulară. În acest tip de război, esențiale nu sunt slăbiciunile militare, ci mai cu seamă cele societale, nemilitare, pe care agresiunea se străduie să le valorifice: tensiunile etnice sau religioase, instituțiile slabe sau corupte, dependența economică sau energetică ș.a.

              Pornind de aici se ajunge la activități diverse, de la terorism la propagandă mediatică, trecând prin acțiuni militare neregulate și neasumate, ținta predilectă fiind un stat slab.

             Prin „stat slab” se înțelege orice stat fără instituții puternice, cu cetățeni dezangajați față de acesta (fără sentimente patriotice) sau chiar ostili lui, un stat dependent economic de inamicul potențial, măcinat în interior de corupție, prin urmare ușor de „virusat”, cazul „de manual” menționat de Dungaciu fiind cel al Ucrainei pe relația cu Federația Rusă, din urmă cu câțiva ani!

              În tot acest context mass-media joacă un rol important, dar nu decisiv! În opinia acestuia, în momentul actual pentru NATO este important a găsi „răspunsuri hibride” la „războiul hibrid”, fenomen preocupant la nivelul conducerii Alianței.

-va urma-

Florin-Vasile ȘOMLEA

–politolog și analist geopolitic– 

Cluj-Napoca, 31 ianuarie 2019

Început de an agitat

                 Ianuarie 2019 a adus cu sine câteva evenimente care merită a fi trecute în revistă.

                În plan internațional pentru România cel mai important este reprezentat de preluarea  Președinției Consiliului Uniunii Europene de la Austria. Cu un mandat de șase luni (ianuarie-iunie 2019) aceasta presupune, printre altele, gestionarea unor chestiuni politice deosebite, precum Brexit-ul și alegerile parlamentare europene.

                Înființat în 1992, prin adoptarea Tratatului de la Maastricht, Consiliul Uniunii Europene (denumit și Consiliul de Miniștri) este, alături de Parlamentul European, „cealaltă parte” a legislativului comunitar, fiind alcătuit din 28 de miniștri naționali (câte unul din partea fiecărui stat membru), sediile acestuia fiind la Bruxelles și Strasbourg.

               „Continuitatea” politică este asigurată de un acord între trei președinții consecutive („triumviratul prezidențial”), Consiliul fiind administrat de un Secretariat General iar deciziile fiind luate cu majoritate calificată în cele mai multe domenii și cu unanimitate în altele.

               Trebuie menționat că Președinția Consiliului nu se exercită de către o persoană (premierul), ci de către guvernul țării respective.

               De obicei, în cazul situațiilor în care este necesară adoptarea cu unanimitate, se impune consultarea Parlamentului European. În majoritatea domeniilor se aplică procedura legislativă ordinară, aceasta însemnând că Parlamentul European și Consiliul își împart în mod egal puterile legislative și bugetare (așa-numita codecizie), ambele trebuind să-și dea acordul pentru ca o propunere să fie adoptată. În anumite domenii (limitate) Consiliul poate iniția legislație europeană și de unul singur.

                Acestea ar fi, în rezumat, datele care definesc importantul organism comunitar european.

                Preluarea Președinției Consiliului de către țara noastră s-a desfășurat, nu fără mici tensiuni, la București, în clădirea Ateneului Român, în prezența înalților reprezentanți ai Uniunii: Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, Antonio Tajani, președintele Parlamentului European și Donald Tusk, președintele Consiliului Europei (a nu se confunda cu Consiliul Uniunii Europene despre care fac vorbire!).

               Desigur, nu au lipsit nici cei mai importanți demnitari autohtoni în frunte cu Klaus Iohannis și Viorica Dăncilă, excepția notabilă fiind Liviu Dragnea, „plecat în concediu” și înlocuit de Florin Iordache, vicepreședintele Camerei Deputaților.

               Dacă discursurile demnitarilor europeni au lăsat o impresie bună, Donald Tusk detașându-se prin profunzime și prin exprimarea în limba română, cele ale omologilor români au „strălucit” fie prin etalarea unui limbaj de lemn, devenit specific peisajului autohton, fie prin repetarea exasperantă a unor clișee care țin de agenda politică a formațiunilor lor politice.

               În cadrul părții de protocol oficial a surprins (neplăcut) omiterea interpretării de către corul prezent pe scenă a ultimei strofe din Imnul Național „Deșteaptă-te Române”, acolo unde se regăsesc trimiterile la tradiția creștină și la națiune, probabil dintr-o intenție de menajare a anumitor „sensibilități” ale oficialilor de la Bruxelles!

               Actualul prim-ministru Viorica Dăncilă, persoana de care este legată cel mai mult gestionarea Președinției Consiliului în aceste șase luni, s-a prezentat în nota sa obișnuită, marcată de mediocritate discursivă.

               În timp ce înăuntrul Ateneului Român se desfășura această festivitate, în fața clădirii câteva sute de manifestanți antiguvernamentali își exprimau vocal susținerea parcursului european al României și dezacordul față de actuala putere.

              La puțin timp după consumarea evenimentului, aflată la Bruxelles, Dăncilă recidiva în materie de gafe prin exprimări de genul „În luna martie 2019, vom organiza un eveniment care-și propune să contribuie la sprijinirea combaterii negaționalismului (?!?) și a Holocaustului, prin reuniunea la București a reprezentanților celor mai relevante muzee guvernamentale din Europa și nu numai, în domeniul istoriei Holocaustului.”!

               Nici în plan intern lucrurile nu s-au prezentat cu mult mai bine în acest debut de an, ba dimpotrivă!

              Primul aspect care a sărit în ochi, dincolo de constanta preocupare pentru modificarea legilor justiției prin care se dorește să îi facă scăpați pe marii corupți ai țării (activitate cu care s-a obișnuit toată lumea din decembrie 2016 încoace), este recenta campanie de presă declanșată de PSD pentru înlocuirea Guvernatorului Băncii Naționale, Mugur Isărescu, cel mai longeviv demnitar al perioadei postcomuniste și cel mai longeviv guvernator de bancă centrală din lume, al cărui mandat actual de cinci ani expiră în luna mai!

              Acum, nu că ar fi neapărat ceva rău ca acesta să părăsească un fotoliu în care s-a „învechit”, dar, dacă este să privim mai îndeaproape cum stau lucrurile, se poate observa că motivul intenției afișate este unul dictat tot de interesele subiective ale actualei puteri: dorința de subordonare a Băncii Naționale politicii guvernamentale!

             Mai concret, prin reprezentanții lor din Parlament, guvernanții acuză „neimplicarea Băncii Naționale” în politicile instrumentate de Cabinetul Dăncilă și perseverarea într-o atitudine „contemplativă”, „de agent constatator”.

               De ce, și de ce tocmai acum? Pentru că, strâns cu ușa de consecințele mai puțin plăcute ale mult clamatei și falsei „creșteri economice”, puterea nu mai face față presiunilor bugetare de tot felul și, aflată în căutarea unor soluții care să o scoată din impas, are nevoie de politizarea Băncii Naționale (așa cum se întâmpla în perioada comunistă!). Iar Isărescu nu prea este de acord cu așa ceva și atunci se impune înlocuirea lui! La acest capitol ar fi de adăugat însă că independența băncilor centrale pe relația cu politicul este o condiție sine qua non oricărei democrații!

                Unul din „clasicii” domeniului respectiv, politologul americano-olandez Arend Lijphart, cu o activitate universitară de decenii în Statele Unite, dedică un capitol întreg acestui aspect în volumul Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări (1999, Yale University). Se pare însă că pe cei aflați la butoane nu îi interesează respectarea normelor democrației, singura lor preocupare fiind propria chivernisire.

               În sfârșit, recentul scandal din PSD soldat cu părăsirea acestuia de către fostul premier Mihai Tudose și dezvăluirile viceprimarului general al Bucureștiului, Aurelian Bădulescu, cu privire la faptul că a mințit în instanță în relatarea despre dedesubturile represiunii Jandarmeriei din 10 august 2018 din Piața Victoriei, dedesubturi care cuprind, printre altele, implicarea directă a lui Liviu Dragnea în evenimentul respectiv, să fie dintre acele momente cu totul aparte ale anului abia început!

              Anunțata „revenire” a lui Bădulescu cu declarații complete în fața instanței aruncă în aer lucrurile în partidul majoritar iar situația liderului acestuia devine cu adevărat gravă, fapt care confirmă încă o dată, că și în politică nu aduce anul ce aduce ceasul!

Florin-Vasile ȘOMLEA

–politolog și analist geopolitic–