Cluj-Napoca, 29 noiembrie 2018

Centenarul Marii Uniri

                   Peste doar o zi România va aniversa un secol de la ceea ce istoria a consemnat a fi Marea Unire de la 1918!

                 Proces început în martie cu Basarabia, continuat în noiembrie cu Bucovina și finalizat la 1 decembrie 1918 cu Transilvania, Marea Unire a românilor în hotarele aceluiași stat a constat în alipirea provinciilor locuite de aceștia aflate de secole sub dominația marilor imperii vecine, Rus, respectiv Austro-Ungar, într-un context internațional mai amplu al părții finale a primului război mondial favorizant și al afirmării principiului „audeterminării popoarelor” inițiat de către președintele american Woodrow Wilson.

                 Unificarea tuturor românilor a fost o acțiune politică „de jos în sus”, consecință a voinței liber exprimate, nu un joc al întâmplării sau un rezultat al negocierilor unor elite politice sub patronajul vreunei puteri străine!

                Ca un paradox, după ce la 7 mai 1918 România (redusă teritorial la Moldova și Basarabia recent unită cu țara) fusese constrânsă să semneze umilitorul Tratat de la București acceptând condițiile grele impuse de Puterile Centrale pentru o perioadă de 90 de ani (act ratificat de Parlament în 28 iunie, dar nepromulgat de către regele Ferdinand!), la sfârșitul toamnei aceluiași an ea își vedea împlinit un vis imposibil de imaginat la un moment dat.

              Trebuie repetat, mai ales pentru „amnezicii” de azi de orice „nuanță” ar fi ei, că aceasta a fost posibil numai după doi ani grei de război presărați cu peste 880 mii de morți (la o populație a României, în 1915, de 7,9 milioane de locuitori) și cu multe traume de tot felul!

                Desigur că Marea Unire avea nevoie de o recunoaștere internațională, fapt realizat prin Tratatele de Pace de la Paris, contestate de către unii vecini (excepție făcând Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia) care le-au considerat „dictàte” ale puterilor Antantei sau „abuzuri” ale noii ordini internaționale de după consumarea primului război mondial!

                 Afirmam că Marea Unire de la 1918 a fost opera celor mulți (desigur după decenii de pregătire în acest sens de către intelectualitatea română de pe ambii versanți ai Carpaților) care și-au exprimat public susținerea demersului unionist, fără ca, prin aceasta, să fie prejudiciate meritele incontestabile ale elitelor țării în frunte cu regele Ferdinand și regina Maria, Ionel Brătianu, Take Ionescu sau Alexandru Vaida-Voevod (ca să dau doar câteva exemple!).

                   Că lucrurile stau așa o afirmă și istoricul Florin Constantiniu care, prezentând în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român” particularitățile discuțiilor având ca subiect semnarea păcii de către țara noastră, menționa faptul că „(...) România Mare nu este creația artificială a tratatelor de pace din anii 1919-1920, o «plăsmuire monstruoasă» a Versaillesului și a Trianonului, așa cum a repetat în perioada interbelică (dar și mai târziu) propaganda revizionistă ungară și sovietică. Desăvârșirea unității naționale a românilor s-a înfăptuit înainte de Conferința de pace prin actele de unire de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, toate în 1918, în timp ce tratatele de pace, care le-au dat consacrarea internațională, au fost semnate în anii 1919-1920 (...)”.

              Pentru oricine se apleacă mai atent asupra contextului european central-răsăritean este evident că nici nu se putea să fie altfel având în vedere faptul că ideea națională își trăgea seva din conceptul herderian cu privire la naționalism, care este unul axat pe comuniunea de limbă și cultură!

            Conceptul a fost inițiat de către lingvistul Johann Gottfried Herder și dezvoltat de filosoful Johann Gottlieb Fichte la debutul secolului al XIX-lea, ambii afectați de înfrângerile suferite de Prusia în 1806 în fața lui Napoleon, după ce inițial luaseră apărarea Revoluției de la 1789 și salutaseră victoriile napoleoniene împotriva monarhilor absoluți și, implicit, ideile naționaliste răspândite de francezi cu această ocazie.

             Prezentat într-o notă antiiluministă conceptul reliefa importanța limbii și culturii comune locuitorilor aceluiași spațiu geografic, afirmând că, fără a considera că trebuie delimitată de granițe statale, „împlinirea deplină a fiecăruia” nu se poate realiza decât „în” și „prin” națiune.

              Ideile celor doi au fost preluate și dezvoltate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în sensul configurării statale a comunității cultural-lingvistice, de către Giuseppe Mazzini, unificatorul Italiei, și de cancelarul german Otto von Bismarck, dându-se astfel concretețe politică naționalismului herderian, îmbrățișat de cvasitotalitatea popoarelor central-răsăritene ale Europei.

              Revenind la Marea Unire de la 1918 este de observat că ea a avut loc în continuarea operei bazate pe viziunea clasei politice pașoptiste (amprentată de ideile mazziniene) transmisă generației următoare, fapt perpetuat până astăzi!

              Aș încheia în nota politologului francez Guy Hermet care, făcând trimitere la Europa zilelor noastre, sublinia faptul formele diferite ale filozofiei statale din cele două extreme ale bătrânului continent (având explicații obiective de ordin istoric politico-economico-cultural) trebuie acceptate ca un „dat firesc” care nu constituie un impediment pentru consolidarea Uniunii Europene. O realitate de care ar trebui să țină seama toți cei interesați!

           

Florin-Vasile ȘOMLEA

–politolog și analist geopolitic– 

Cluj-Napoca, 16 noiembrie 2018

  

La Centenarul încheierii primului război mondial

  

            11 septembrie 2018 reprezintă o dată importantă: împlinirea unui secol de la încheierea Armistițiului dintre Antantă și Puterile Centrale.

            Semnat în Pădurea Compiègne, într-un vagon de tren aparținător mareșalului fracez Foch, Armistițiul dintre beligeranții primului război mondial avea să fie urmat de Tratatele de pace de la Paris, lăsând în urmă, conform datelor oficiale, un bilanț trist, care cuprinde milioane de morți, de răniți și de dispăruți, în contul ambelor tabere!

            Tratatele de pace, prin modul dur al abordării lor, mai ales din partea Franței, aplicat învinșilor, în speță Germaniei, au reprezentat fundamentul revanșismului interbelic, care avea să ducă, peste doar două decenii, la izbucnirea celei de-a doua conflagrații mondiale.

            La împlinirea Centenarului acestui moment istoric al semnării Armistițiului, Parisul a găzduit festivitățile care au punctat momentul adunându-i laolaltă pe urmașii învingătorilor și ai învinșilor de atunci.

Discursurile oficialilor prezenți au subliniat importanța păcii internaționale și eforturile care se cer a fi depuse în acest sens. Dar, dincolo de toate acestea, realitatea crudă ne dezvăluie, ca și în urmă cu o sută de ani, că lumea, în pofida multiplelor schimbări (multe dintre ele, în bine!), a rămas una plină de antagonisme, de interese divergente, de ambiții și de orgolii mai mult sau mai puțin justificate!

Pentru a ne convinge de aceste adevăruri este sufiecient să aruncăm o privire sumară asupra ultimei luni scurse, presărată cu evenimente care dau concretețe celor afirmate.

Luând lucrurile într-o ordine necronologică și dând Cezarului ce-i al Cezarului, aș începe cu Statele Unite ale Americii, care și-au reconfirmat noua lor linie în politica internațională de sub Administrația Trump prin aplicarea primelor măsuri vizând stoparea migrației și consolidarea frontierelor, în paralel cu retragerea din Acordul referitor la migrație al Națiunilor Unite.

Recentele alegeri parlamentare parțiale de peste Ocean au dat rezultate care, în pofida succesului înregistrat de democrați în Camera Reprezentanților, păstrează neschimbate datele problemei în politica externă, în condițiile în care Partidul Republican și-a păstrat majoritatea în Senat, adică în Camera care deține decizia în materie de abordări internaționale.

Obiectivele, în acest sens, ale Washingtonului, precum și cele de natură geostrategică, rămân neschimbate, ceea ce pentru România, ca partener NATO (ca și pentru Polonia), nu sună deloc rău, dacă este să avem în vedere parcursul ultimului an și cele convenite în acest interval de timp.

În Europa, mai precis în zona decizională informală a Uniunii, lucrurile cunosc însă, să-i spunem, o ușoară modificare, în sensul că erodarea poziției cancelarului Angela Merkel, ca urmare a creșterii impopularității ei în Germania (generate de susținerea temei migrației) a forțat-o la anunțarea retragerii sale din poziția de lider al Uniunii Creștin Democrate (CDU), cu amendamentul notabil al dorinței de păstrare a celei de șef al executivului de la Berlin până în anul 2021.

Faptul în sine l-a stimulat pe ocupantul fotoliului de la Palatul Élysée, mai tânărul Emmanuel Macron (cu toate că și el se confruntă cu o prăbușire a imaginii în rândurile electoratului francez) să facă publice veleitățile sale de lider (informal) al Uniunii Europene.

Într-un exces de zel declarativ, președintele Franței perora, cu câteva zile în urmă, dorința sa (clamată și de alți politicieni occidentali cu alte ocazii) de constituire a unei „armate europene” „capabile să apere Uniunea împotriva unor eventuale agresiuni din partea Chinei, a Rusiei sau... a Statelor Unite (!?!)”, uitând (asemenea altora) că, de la dorință la putință este o cale lungă!

Asta pe de o parte! Pe de altă parte ar fi de observat faptul că linia „conservatoare” inițiată de către Donald Trump în politica internă americană pare a se afla într-o ascensiune constantă atât în Uniunea Europeană, cât și în alte părți de pe mapamond.

Mai exact, în timp ce noul pretendent cu șanse reale la funcția de președinte al Comisiei Europene, creștin-socialul bavarez Manfred Weber (46 ani), obținea sprijinul PPE la recenta reuniune de la Helsinki a „popularilor”, anunțându-și intenția de sprijinire a unei politici comunitare bazate pe principiile („uitate” în ultimele decenii!) ale părinților fondatori Robert Schuman și Konrad Adenauer, în care să se regăsească valorile iudeo-creștine (mandatul lui Jean-Claude Juncker expirând în 2019), în America de Sud, în Brazilia, alegerile prezidențiale au fost câștigate de către Jair Bolsonaro, etichetat de către adversarii săi „progresiști” ca „politician ultraconservator”, „de dreapta”, „antidemocrat”, un fost militar de carieră și un admirator al lui Donald Trump.

Victoria lui Bolsonaro (63 ani) în cea mai mare și mai populată țară din America Latină (peste 200 milioane locuitori) are o importanță covârșitoare care nu poate fi subestimată, impactul politic asupra vecinilor resimțindu-se cât de curând, cu atât mai mult cu cât „progresismul” experimentat acolo de mai multă vreme nu a adus decât recul economic și social, violențe publice și corupție câtă încape.

Ea vine după ce fostul șef de stat brazilian din perioada 2003–2011, „stângistul” Luis Inacio Lula da Silva, a a fost încarcerat în aprilie 2018 pentru acte de corupție dovedite în instanță.

Ca o concluzie, dacă Europa pare a se reîntoarce la valorile (iudeo-creștine) care i-au consacrat începuturile comunitare și statutul de factor de echilibru și moderație pe scena internațională, restul planetei, urmând exemplul american, s-ar putea dovedi receptiv la o altfel de abordare în planul politicii interne „reinventând” lucruri cunoscute, dar neglijate din cauza ofensivei de decenii a globalizării.

Florin-Vasile ȘOMLEA

–politolog și analist geopolitic–