Cluj-Napoca, 19 mai 2015

Nesimțirea în politica românescă

De-a lungul perioadei care s-a scurs de la căderea comunismului am putut constata cu toții multele lacune ale politicii românești.

Unele dintre acestea au făcut obiectul discuțiilor de pe la televiziuni, altele al analizelor unora dintre intelectualii noștri de marcă devenind subiecte de carte.

Andrei Pleșu cu „Obscenitatea publică”, Dan Pavel  cu „Leviathanul bizantin” sau Daniel Barbu cu „Republica absentă” și „Politica pentru barbari” ar fi doar câteva dintre numele din cea de-a doua categorie.

O atitudine păguboasă de care pare a se fi molipsit lumea de la vârful politicii este nesimțirea întâlnită în ultima vreme tot mai des! „A fi nesimțit” a devenit chiar „o modă” pentru politicieni, forma cea mai frecventă fiind aceea a interpretării „după ureche” a ceea ce li se întâmplă multora dintre ei.

Spre exemplu de la Dan Voiculescu la Adrian Năstase, de la Radu Mazăre la Elena Udrea problemele cu justiția avute de aceștia au fost etichetate în fel și chip dar cel mai adesea ca fiind „persecuție politică” (sic!).

Mai nou, Liviu Dragnea, condamnatul la un an de închisoare cu suspendare pentru acțiunile de fraudare a votului din județul Teleorman la referendumul din 2012, vizând suspendarea din funcția de președinte a lui Traian Băsescu, nu s-a sfiit să afirme că decizia instanței ar reprezenta nici mai mult, nici mai puțin decât, citez „un atentat la democrație”!

Dincolo de faptul de a nu fi părut convins de justețea condamnării sale, ceea ce probează o crasă lipsă de obiectivitate, poziția acestuia este incorectă pentru că nu are bărbăția de a-și asuma vinovăția pentru pentru încălcarea legii (fapt demonstrat de instanță!) și apoi pentru că în aroganța sa el crede că poate prosti o lume întreagă!

În plus, a pune semnul egalității între persoana publică Dragnea și democrație reprezintă o exagerare caraghioasă dacă avem în vedere desconsiderarea regulilelor democrației de către  politicianul în cauză!

Desigur cazul de mai sus nu este unul singular și nici ultimul, putem fi siguri de asta, ci doar cel mai recent!

Atitudinea sfidătoare a multora dintre actorii politici postdecembriști vine în continuarea conduitei „elitei” comuniste de dinainte de 1989 atunci când „partidul” „tăia și spânzura” după bunul plac al unui sistem politic caracterizat de abuz și arbitrar.

Am menționat la începutul acestui articol, printre altele, și numele lui Daniel Barbu.

Am făcut-o deloc întâmplător, ci pentru că deși de formație filologică acesta a demonstrat reale calități de analist politic realizeazând o excelentă radiografie a partitocrației românești.

„Republica absentă. Politică și societate în România postomunistă” scrisă de el reprezintă o capodoperă în materie, în ea găsindu-se explicațiile multor neajunsuri ale politicii autohtone între care cele legate de asemănările dintre defunctul PCR și partidele perioadei post-totalitare sub multiplele lor aspecte.

 Concluzia de final a lui Daniel Barbu este aceea că partidul-stat s-a „spart” după 1989 în mai multe „pecereuri” fapt care explică multe din cele văzute de noi în anii scurși de atunci!

Dincolo de comportamentul politic al fostului ministru al Culturii, marcat de inconsecvență, valoarea afirmațiilor sale nu poate fi pusă la îndoială, cartea meritând efortul de a fi citită pentru că oferă multe răspunsuri la întrebările referitoare la ceea ce se întâmplă în lumea de azi.

Nu doar partidele se comportă însă după tipicul defunctului PCR, ci și politicienii, mulți dintre aceștia considerând, probabil, că lor li se poate permite orice (inclusiv încălcarea legii!). Această mentalitate de vătaf este cea care ne face să asistăm la afirmații de genul celor enunțate de Voiculescu, Năstase sau, mai nou, de Dragnea!

Având la dispoziție televiziuni și publicații, acești jalnici actori ai democrației autohtone amintiți (și alții ca ei) nu prididesc în a-și clama „nevinovăția” și „persecuția politică” la care, chipurile, ar fi fost supuși în ultimii ani,  cu o înveșunare demnă de o cauză mai bună!

Și fac asta tocmai în ultimii ani, adică în perioada în care România, de bine, de rău, a primit aprecieri dinafară pentru eforturile depuse în consolidarea statului de drept!

                                          Florin-Vasile ȘOMLEA

                                                   - politolog -