Cluj-Napoca, 14 decembrie 2016
Alegerile parlamentare
sau încă o victorie a populismului
A trecut și ziua de 11 decembrie
2016. Alegerile parlamentare au rămas în urmă iar la
ora de față se poartă discuții aprinse pe marginea unui subiect care a făcut să
crească tensiunea tuturor, cel al numelui viitorului premier.
Înainte de a
intra în „fondul problemei” însă vreau să revin asupra unui aspect pe care l-am
mai menționat imediat după consumarea alegerilor
locale din iunie anul curent.
Este vorba despre felul în care
au fost întocmite și de data asta listele
cu alegători sau, mai precis, cât au fost de corecte prin raportare la
numărul real de votanți pe care îi
avem astăzi.
Concret, în pofida faptului că
populația României este cifrată
actualmente undeva la 19 700 000 de locuitori, numărul alegătorilor înscriși pe liste a fost, ca și la „locale”,
de circa 18 000 000 (!?!).
Prima întrebare care îți vine în
minte este cum e posibil așa ceva, în condițiile în care, din totalul
populației țării, ar trebui scăzută categoria celor cu vârsta sub 18 ani (circa 3 500 000 de
persoane!) care, evident, nu pot participa vot!
De-a lungul timpului acest
subiect a fost ocolit sau trecut într-o zonă a derizoriului așa că cine ar avea
interesul ca această problemă importantă să nu se rezolve rămâne o întrebare
fără răspuns (cel puțin deocamdată).
Revenind la subiect, cum spuneam,
alegerile parlamentare s-au încheiat
și nu oricum, ci cu niște rezultate care i-au „oripilat” pe unii și i-au
extaziat pe alții (pe fiecare, funcție de orientarea
politică și de interese). Cauza
acestor atitudini contrarii a fost victoria zdrobitoare a „stângii” (a se citi
a PSD-ului) în confruntarea cu rivalii,
mai mult sau mai puțin „tradiționali”!
Aruncând o privire retrospectivă asupra sfertului de secol scurs de la revenirea
democrației pe plaiurile mioritice, putem spune că aceasta este cea mai categorică, dacă o exceptăm pe
cea din 20 mai 1990!
Cum se explică ea (diferența
dintre PSD și PNL, clasat pe locul al doilea, fiind de nu mai puțin 25 de procente!) este și va mai fi
subiect de dezbatere și de controverse o bună bucată de timp de
acum înainte.
Din multitudinea celor de până
acum ar fi de reținut două, una anticipativă
(pentru că a fost enunțată anterior
zilei alegerilor) iar a doua constatativă,
apărând după consumarea scrutinului.
Astfel, într-o apariție televizată produsă cu puțin timp
înaintea datei de 11 decembrie, Victor
Ponta afirma cum că plecarea sa de la guvernare nu ar fi fost cauzată de
manifestațiile masive de stradă care au urmat tragicului accident de la Club
„Colectiv” din toamna lui 2015, ci de punerea în aplicare a unui „plan” bine
ticluit având ca țintă finală crearea condițiilor pentru posibilitatea
revenirii PSD-ului în fruntea bucatelor după „parlamentarele” din acest an, ca
urmare a „spargerii castanelor” în capul celui care i-a succedat la Palatul Victoria, adică a lui Dacian Cioloș.
Ulterior acestei „dezvăluiri”,
oarecum ciudate, în aceste zile de după alegeri am auzit o explicație a
succesului pesedist, oarecum mai apropiată de adevăr, și care, într-un fel, ar
avea o legătură cu cele spuse de Ponta, chiar dacă pe un alt „palier” (fără ca
prin asta să scuzăm „dreapta” pentru catastrofala înfrângere suferită!).
Explicația pornește de la o
realitate a perioadei postcomuniste și anume de la faptul că, de regulă, ca
urmare a uzurii cauzate de guvernare, după un ciclu de patru ani, electoratul
„s-a răsucit pe călcâie” votând pentru cei aflați în opoziție, generând astfel
așa-numita „alternativă la putere”.
Ei, acest lucru nu a mai fost
posibil de astă dată, ciclul de guvernare de patru ani al PSD-ului fiind
„fracturat” de demisia lui Ponta și de venirea la putere a „tehnocraților”,
aspect care a făcut, așa cum spuneam, ca „decontul final” să cadă pe umerii
acestora, nu ai pesediștilor (așa cum
ar fi fost firesc!).
Combinat cu „gafele” săvârșite de
(încă) actualii guvernanți (speculate
cu promptitudine populistă de către
„social-democrați” în campania electorală), aceasta ar fi generat „nostalgia”
unei bune părți a populației după „binefacerile” (bugetare și de asistență
socială) ale „perioadei Ponta” și ar fi cauzat marea basculare a voturilor
spre PSD, „înroșind” harta României din
nou (și nu oricum, ci mai consistent decât s-ar fi așteptat cineva!).
Dincolo de cele de mai sus,
cred că deasupra tuturor se află o explicație
mult mai simplă.
În esență eu zic că victoria
„social-democraților” rezidă în populismul
agresiv al acestui partid care, așa după cum am mai spus-o și cu alte
ocazii, departe de a fi unul de „stânga” (cum s-ar părea că e în virtutea
apartenenței „cu acte în regulă” la structurile internaționale ale „stângii”)
se comportă mai degrabă ca o formațiune
politică de tipul „catch all”, dar cu clare conotații populiste!
Populismul politic, pentru că despre acesta e vorba în cazul de
față, reprezintă o formulă politică ce presupune „apelul la popor” (referendumul fiind o metodă frecvent
uzitată!), o atitudine social-politică, cel
mai adesea conjuncturală sau/și demagogică, urmărind în mod direct câștigarea simpatiei publice,
îndreptată atât împotriva elitei intelectuale (antiintelectualism), cât și a celor aflați la marginea societății.
O caracteristică a
tuturor populiștilor, indiferent de
partidul de care țin, este aceea că pot face apel la sentimente de o astfel de
factură atunci când ele le convin și să le denunțe cu mare lejeritate atunci
când nu le mai găsesc utilitatea!
Este ceea ce am putut
vedea deîndată ce s-au încheiat „parlamentarele” și PSD-ul „s-a văzut cu sacii
în căruță”.
Dincolo de promisiunile de tot felul, care mai de care mai atractive (și nerealiste!), la doar o zi distanță de
ziua alegerilor, „el lider maximo” Liviu
Dragnea, cel care se arăta în campania
electorală ca fiind un „distrugător de taxe și impozite” (aspect cu care
i-a „sedus” pe mulți români!) îl soma pe premierul
Cioloș „să amâne cu un an” reducerea TVA-ului la 19 la sută, anularea taxei
pe stâlp și a supraacizei la combustibil!
Quod erat demonstrandum!
Florin-Vasile ȘOMLEA
- politolog -
