Cluj-Napoca, 1 august 2014 

Țara arde și baba se piaptănă!

La noi, ca la nimenea: atunci când problemele țării sunt grave (vezi recentele inundații din sudul țării), în goana lui după creșterea notorietății, premierul Ponta, proaspăt „prezidențiabil” din partea social-democraților, ne anunță sentențios că 2015 va fi anul implementării „descentralizării”/„regionalizării”!

Citez din presa de la București din discursul prim-ministrului la Adunarea Generală a Municipiilor din România, găzduită de Craiova: „Să nu vă ştergeţi din minte această problemă a descentralizării şi să nu vă daţi bătuţi că eu nu mă dau bătut. Până în noiembrie o să fie mai greu, da, principiul e corect şi dacă mă întrebaţi pe mine în 2015 trebuie să o luăm de la capăt, cum a zis Curtea Constituţională. Nu toate o dată, dar în 2015 chiar trebuie să facem descentralizare pentru că administratori de la ministere din Bucureşti... dumneavoastră ştiţi foarte bine cu ce vă confruntaţi la Bucureşti, după semnături, după aprobări şi după toate celelalte”

Și drept „argument” Victor Ponta invocă „exemplul RADEF”, citez din nou: „Avem în România o regie care e mai tare şi decât Guvernul, şi decât Parlamentul, RADEF, sau cum se numeşte, aia cu cinematografele, nu a reuşit nimeni, nici guvernul Boc, nici guvernul Ungureanu, nici noi, acolo ei sunt ai lor. Aveţi toţi în oraşe cinematografe părăsite, săli, şobolani, cu tot felul de lucruri, de copii ai străzii, am schimbat consilii de administraţie, am încercat, am făcut legea... E un sigur exemplu, aveţi multe alte exemple, aveţi case ale sindicatelor care cad pe dumneavoastră. Am vrut să trecem palatele copiilor, ni s-a spus că e neconstituţional, dar Ministerul Educaţiei nu o să aibă niciodată banii necesari, aveţi comunităţile locale şi aveţi din fonduri europene, nu mai vorbesc stadioane, săli. Ideea e următoarea, trebuie, după ce scăpăm de nebunia asta electoralo-politică, să nu abandonăm ideea cu descentralizarea. Eu tot cred că cea mai bună soluţie e descentralizarea şi tot cred că primari, consilii locale, judeţene administrează mai bine decât o face un minister de la Bucureşti”.

La o primă privire lucrurile ar părea că sunt în regulă.

Numai că una este discuția despre soarta unei regii naționale (oricare ar fi aceasta) și alta e problema unei reforme administative de utilitate pentru mai-bunul mers al țării.

A face confuzii între aceste subiecte este greșit!

Desigur cei care susțin necesitatea „imediată” a „regionalizării” României vin cu un argument considerat de ei a fi unul „forte” și anume că „numai așa” se poate realiza eficientizarea dezvoltării economice a țării în contextul Uniunii Europene!

Adică, vezi Doamne, doar astfel ar putea fi accesate într-un cadru optim finanțările venite de la Bruxelles!

Desființarea județelor, forme tradiționale de organizare politico-administrativă și înființarea unor regiuni (experiment existent și în România anilor ҆50-҆60 ai secolului trecut, doar că după modelul sovietic și din rațiuni diferite) fără nici o legătură cu ideea de gestionare a problemelor unei administrații care să țină cont de specificul autohton poate bulversa în mod grav lucrurile!

Ceea ce mi se pare mie a fi caracteristica de bază a demersului de mai sus este diletantismul!

Și iată de ce afirm asta. Dacă ar fi adevărat că numai prin „regionalizare” s-ar putea accesa fondurile europene de o manieră eficientă atunci nu ar trebui decât să se valorifice actualele regiuni de dezvoltare înființate cu peste paisprezece ani în urmă dar rămase ca niște „forme fără fond”!

Pentru acest lucru ar fi suficientă modificarea legii referitoare la regiunile de dezvoltare, în sensul creșterii gradului de competență decizională!

Apoi aplicarea principiului subsidiarității, dovedit ca fiind eficient în Vest, ar optimiza la rândul său performanțele administrației locale fără a necesita modificarea hărții administrative a țării.

Iar celor de la Bruxelles poate nu ar strica să li se explice faptul că județele nu sunt altceva decât omoloagele regiunilor din țările occidentale (adică tot „regiuni” doar că având o denumire diferită!).

În sfârșit dacă tot se dorește o descentralizare reală atunci poate cea mai indicată cale ar fi aceea a acordării unei autonomii regionale pentru regiunile istorice ale țării (Moldova, Bucovina, Transilvania, Banat, Oltenia, Dobrogea)!

Aceasta măsură ar avea și un avantaj deloc de neglijat: omogenitatea culturală a regiunilor! Unii mai temători ar putea contrargumenta cu suspiciunile lor legate de pretențiilor maghiarilor la „autonomie teritorială”.

Desigur că un asemenea risc există dar el poate fi anulat dacă lucrurile sunt tratate cu profesionalism, calm și înțelepciune!

Ceea ce vedem pe harta reformei administrative avansate de actualii guvernanți poate fi comentat și într-un alt registru.

Personal, am reținut două aspecte nevralgice.

Primul este acela că „descentralizarea” gândită de ei nu respectă principiul tradiției istorice și al afinității culturale regionale! Preluând întrebarea unui opinent de pe Internet, spun la rândul meu: „- Ce au în comun județele Brăila și Galați cu Dobrogea în afara faptului că printre ele trece Dunărea?!”

Cel de-al doilea aspect, mai puțin vizibil dar sesizat de mulți, e acela că prin măsura respectivă „baronii” locali ai PSD-ului care și așa „s-au ajuns” peste măsură vor deveni de-a dreptul omnipotenți tocmai ca urmare a creșterii puterii lor din teritoriu!

Ei, și cu asta ajungem la dedesubturile „reformei administrative” pe care Ponta o dorește atât de urgentă, mai ales în eventualitatea câștigării fotoliului de la Cotroceni: recompensarea cât mai rapidă a „baronilor” locali pentru susținerea politică de care a beneficiat în proiectul social-democraților de cucerire a întregii puteri în stat (Președinție și Guvern)!

„Gurile rele” afirmă că aceasta ar fi adevărata explicație a arbitrariului decupării „regiunilor” din proiectul guvernanților!

Florin-Vasile ȘOMLEA

   - politolog -

Cluj-Napoca, 21 iulie 2014

Despre „ciocnirea civilizațiilor” azi

           „- Lumea va fi cu totul alta, de acum înainte!”.

Așa afirma cineva într-un moment de răscruce al politicii internaționale, cel al prăbușirii „Gemenilor” din New York și al atacului terorist asupra Pentagonului din 11 septembrie 2001, evenimente transmise live de către toată mass-media de pe glob și pe care le-am umărit și noi la televizor cu cea mai mare emoție și cu o imensă stupoare!

Și avea dreptate autorul acestei afirmații.

Se pare că acela a fost „momentul zero” al unei noi abordări a relațiilor dintre state iar direcția urmată a fost cea imprimată de către strategii politicii externe americane în cadrul lumii „multipolare” în care trăim azi, cu punctul ei „forte”, conservarea preeminenței Statelor Unite în politica mondială!

Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă astăzi în viața internațională poate că nu ar strica să facem o foarte scurtă incursiune în istoria postbelică.

La scurt timp după consumarea celui de-al doilea război mondial a avut loc trasarea sferelor de influență între cei doi „giganți” ai momentului respectiv, Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică urmată de constituirea celor două mari blocuri politico-economico-militare, cel capitalist și cel comunist, unul dominat de americani, celălalt, de către sovietici.

Perioada respectivă a durat decenii la rând și a fost denumită, din perspectiva luptei pentru hegemonia mondială, ca fiind una a lumii bipolare, a „Războiului Rece” sau „echilibrului terorii nucleare”.

Implozia comunismului și destrămarea URSS-ului au deschis o nouă perioadă, cea a unipolarismului, a hegemoniei americane în planul relațiilor internaționale, SUA adjudecându-și rolul de „jandarm” al ordinii mondiale și al stabilității relațiilor dintre state. Misiune grea și costisitoare din punct de vedere bugetar!

Acestea ar fi „datele problemei” de până la momentul producerii tragicului eveniment din 11 septembrie 2001.

Ceea ce a urmat este știut acum: americanii i-au „pedepsit” pe „autorii morali” ai „actelor teroriste” de la World Trade Center și Washington iar Asia Centrală și Orientul Mijlociu au cunoscut „războaiele împotriva terorismului” din Afganistan și Irak.

Aceasta ar fi versiunea oficială a Casei Albe, contestată însă chiar în Statele Unite și nu de puțini!

Mergând pe mâna „teoriei conspirației interne”, unii dintre aceștia, mai „inventivi”, au avansat chiar teza conform căreia totul ar fi fost planificat „minuțios” cu mult timp înainte și „înscenat” pentru a facilita implicarea militară americană în Asia Centrală, în ideea de a se putea accesa mai ușor bogatele resurse energetice ale țărilor menționate, ca expresie a politicii hegemonice a Washingtonului!

Raționamentul acestor critici s-a sprijinit, printre altele, chiar pe „materialul clientului”, adică pe opiniile unor specialiști ai geopoliticii de peste Ocean și colaboratori (unii dintre ei) ai administrațiilor care s-au succedat la Casa Albă, cu un statut respectabil în mediul universitar american.

Primul nume este cel al lui Zbigniew Brzezinski, fost consilier pe probleme de securitate națională al Casei Albe.

 Acum paisprezece ani acesta a publicat o lucrare intitulată „Marea tablă de șah: Supremația americană și imperativele sale geostrategice” în care oferă unele explicații pentru ceea ce s-a întâmplat și mai ales pentru ceea ce avea să se întâmple în viitorul apropiat în Orientul Mijlociu și Asia Centrală din perspectiva Statelor Unite!

Cu sinceritate, marcată și de o anumită undă de cinism, acesta formulează strategia americană pentru „Eurasia” în contextul mai amplu al teoriei conform căreia „îmbunătățirea lumii și stabilitatea acesteia depind de menținerea hegemoniei americane”, orice „putere concurentă” fiind văzută ca reprezentând „o amenințare la adresa stabilității globale”!

Samuel P. Huntington, un alt specialist al relațiilor internaționale, luat în calcul de către criticii amintiți, a devenit celebru mai ales după publicarea cărții sale „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”, mult „discutată” și mult comentată în anii ҆90 ai secolului trecut, în care susține o interesantă teorie a conflictelor de natură „culturală” între „marile civilizații” ale momentului (occidentală, ortodoxă, islamică, latino-americană, sinică, budistă etc.).

Spre deosebire de un alt american, Francis Fukuyama care, încântat, peste măsură, de prăbușirea comunismului, susținea la momentul anului 1992, în „Sfârșitul istoriei și ultimul om”, că „era ideologiilor a apus” și că democrația de tip occidental, sistemul capitalist și liberalismul au învins „definitiv”, Huntington afirma altceva și anume că, deși „epoca ideologiilor a apus” „nu va curge lapte și miere” întrucât „lumea s-a întors la o stare normală”, caracterizată prin conflicte culturale”, convingerea sa fiind aceea că principala cauză a războaielor viitoare va fi reprezentată de antagonismele de ordin cultural și religios (delimitând pe harta Terrei și „liniile de falie” majore).

*

Pornind de la prăbușirea Gemenilor și continuând cu războaiele din Afganistan și Irak, urmate de „primăvara arabă” din Siria, Egipt și Libia, ajungem, în timp, la ceea ce se întâmplă astăzi în teatrul de război din Siria și Irak, acolo unde se pare că se „lucrează” la instaurarea unui „stat islamic” după modelul primului Califat Arab, având „ca bază” instituțiile specifice și dreptul islamic (Sharia).

Vizavi de ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă azi în lumea islamică, dacă ținem cont de elementele care diferențiază cultura acesteia de cultura occidentală, cu alte cuvinte de deosebirile de ordin religios, juridic și social, aspecte care au determinat evoluția paralelă de-a lungul secolelor a Islamului și Occidentului, acest lucru nu ar trebui să mire.

Britanicul Roger Scruton, deloc „îngăduitor” cu Occidentul, pune sub semnul întrebării însuși procesul globalizării pe care îl face „răspunzător” pentru ascensiunea „terorismului islamic” acuzând „înțelegerea superficială” de către occidentali a lumii islamice, o lume dominată de cu totul „alte valori” decât cele existente și promovate de Vest.

Nesocotind realitățile, estimează acesta, conflictul dintre cele două lumi va deveni inevitabil!

Dar nu numai lumea islamică trebuie avută în vedere, aș spune eu!

În contextul internațional actual se produc „așezări” și „reașezări” pe „tabla de șah” a relațiilor dintre state care generează mutații importante la nivel general, cursa dintre puteri căpătând noi și multiple valențe.

China, India și Rusia prin potențialul lor uman, economic, politic și militar sunt doar câteva dintre țările care pot complica ecuația relațiilor internaționale și asta se întâmplă deja chiar acum, sub ochii noștri!

Dacă e să ținem seamă de teoria lui Huntington, observăm că nici una dintre aceste puteri nu aparține civilizației occidentale în accepțiunea ei „clasică” deși fiecare a împrumutat câte ceva din ceea ce înseamnă aceasta!

Până una-alta să sperăm totuși că „ciocnirea civilizațiilor” va rămâne doar un subiect de discuție și nu va deveni o realitate a geopoliticii!

     

Florin-Vasile ȘOMLEA

           - politolog -

Cluj-Napoca, 12 iulie 2014

Agenda politică și ultimele evaluări sociologice

După succesul facil și anticipat al lui Klaus Iohannis de la Congresul Partidului Național Liberal din 28 iunie 2014, desfășurat la București, agenda politicii autohtone merge mai departe având ca reper principal congresele „de fuziune” ale PNL-ului, respectiv PDL-ului, programate pentru 26 iulie anul curent.

Revenirea lui Crin Antonescu în ceea ce privește dorința sa de a candida la alegerile prezidențiale din noiembrie nu a schimbat prea mult „datele problemei”, ci doar a întârziat momentul anunțării de către național-liberali a propunerii lor oficiale pentru Palatul Cotroceni, noul lider Iohannis păstrând în continuare prima șansă în acest sens și rămânând cel mai bine plasat potențial candidat al „dreptei” (așa după cum o demonstrează și sondajul de opinie de mai jos).

Și asta în pofida faptului că Predoiu, aspirantul Partidului Democrat Liberal la calitatea de „prezidențiabil”, a „ieșit de la cutiuță” în ultima vreme încercând să seducă publicul prin câteva apariții pe micul ecran!

Ca să nu mai vorbim despre Mihai Răzvan Ungureanu, „premierul de trei luni”, care în lipsă de altceva mai bun a declanșat o dispută absolut fără sens cu Elena Udrea, fosta sa colegă de cabinet guvernamental, în speranța tardivă de a fi luat în calcul pentru aceeași candidatură!

La rândul ei, doamna Udrea, iritată probabil de neacceptarea de către PNL și PDL a partidului din care face parte la negocierile care au ca obiectiv unificarea „dreptei”, și-a reiterat în declarațiile de presă „scepticismul” în ceea ce privește reușita proiectului politic al lui Iohannis și Blaga.

Deh, ce să-i faci, frustarea naște (uneori) atitudini ciudate!

Toate acestea fac parte din peisajul unui an electoral cu care noi ne-am obișnuit și pe care nu are rost să le mai comentez!

*

Ceea ce ar fi însă de comentat este rezultatul ultimului sondaj de opinie al CSOP-ului din perioada 27 iunie-4 iulie a.c.. Deși efectuat la comanda democrat-liberalilor, fiind realizat cu respectarea normelor sociologice, el este de luat în calcul motiv pentru care mi-am propus trecerea lui în revistă.

La capitolul „încredere în politicieni”, sondajul în cauză ne prezintă un tablou în care pe primul loc se află Guvernatorul Băncii Naționale Mugur Isărescu, cu 29 la sută, pe locul al doilea, premierul Victor Ponta, cu 25 la sută iar pe locul trei, primarul-general al Capitalei Sorin Oprescu, cu 21 la sută.

Aceștia sunt urmați de Klaus Iohannis (20 la sută), Traian Băsescu (15 la sută), Cătălin Predoiu și Călin Popescu Tăriceanu (fiecare cu 14 la sută), Mihai Răzvan Ungureanu (13 la sută), Vasile Blaga și Emil Boc (cu 12 la sută fiecare), Monica Macovei și Mircea Geoană (cu 11 la sută fiecare), Corneliu Vadim Tudor (10 la sută), Elena Udrea (9 la sută), Cristian Diaconescu și Adriean Videanu (câte 7 la sută fiecare), Dan Diaconescu (6 la sută), Dan Voiculescu, Gabriel Oprea și Kelemen Hunor (fiecare cu 5 la sută).

La capitolul „partide”, dacă ar avea loc alegeri parlamentare acum (reamintesc, pragul electoral de accedere în legislativ fiind de 5 la sută), situația ar fi următoarea: USD (40 la sută), PNL (15 la sută), PDL (15 la sută), UDMR (6 la sută), PP-DD (4 la sută), PMP (4 la sută), PRM (4 la sută) și Forța Civică (3 la sută).

Și acum iată comentariile!

Primul ar fi acela că liderul social-democraților Victor Ponta, dincolo de faptul că e devansat de Mugur Isărescu (persoană apolitică), întrunește numai jumătate din opțiunea „încredere” a românilor (care, chiar dacă nu trebuie confundată cu intenția de vot, spune ceva!). Acest lucru ne arată că, dacă se va hotărâ să candideze la alegerile prezidențiale, premierul va avea de muncit serios pentru a reuși să câștige!

Coroborând „scorul” său cu cel al USD-ului (din care PSD-ul face parte) aflat la doar 40 la sută eforturile depuse de Ponta pentru „reinventarea” ca om politic a lui Tăriceanu capătă un cu totul alt înțeles! Așa după cum mulți și-au dat seama încă de la început, „reinventarea” lui Tăriceanu ține de speranța pesediștilor de a „rupe” acele câteva procente de la electoratul de „dreapta”, strict necesare pentru asigurarea victoriei de la toamnă. Mișcarea este inteligentă dar rămâne de văzut dacă va reuși!

Un al doilea comentariu ține de faptul că, raportat la precedentele cercetări sociologice, tendințele în cazul de față indică o scădere a cotei lui Traian Băsescu, o ușoară creștere pentru Mugur Isărescu și Victor Ponta în timp ce Klaus Iohannis se află în „staționare”, după o scădere destul de abruptă de la 24 la sută (cât avusese în febuarie 2014), fapt care trebuie să le dea de gândit celor de pe „dreapta”.

*

În încheiere aș dori să aduc câteva precizări legate de latura „tehnică” a cercetărilor sociologice.

Mai întâi ar fi faptul că, și dacă sunt realizate corect din punct de vedere profesional (adică includ folosirea chestionarului, eșantionarea reprezentativă la nivel național și marja de eroare între -3 și +3 la sută), acestea nu trebuie absolutizate, ci văzute doar ca niște „fotografii” ale momentului, „perisabile” odată cu trecerea timpului!

Pentru publicul mai puțin cunoscător ar fi de adăugat că în timp ce gradul de precizie al unui sondaj de opinie este direct proporţional cu numărul celor intervievaţi (mai exact cu cât numărul de persoane intervievate cuprins în eșantionul chestionat este mai mare, cu atât marja de eroare devine mai mică), gradul de credibilitate este invers proporţional cu marja de eroare!

Și ca un ultim detaliu, în sondajele de opinie de la toamnă va conta foarte mult un alt parametru tehnic și anume trendul candidaților (care poate fi ascendent, descendent sau staționar) în funcție de care se poate anticipa cu mai multă acuratețe rezultatul final al bătăliei pentru Cotroceni.

Florin-Vasile ȘOMLEA
- politolog -