Cluj-Napoca, 28 decembrie 2015

 „Regaliști” versus „monarhiști” ?!

           Ne apropiem cu pași repezi de sfârșitul unui an frământat și presărat cu evenimente care au bulversat viața politică internă, aspect de care nu a scăpat nici zona spațiului public preocupată de subiectul „monarhia constituțională”!

            Dacă prima parte a anului a fost una liniștită pentru adepții acesteia, cea de-a doua s-a dovedit a fi agitată, având în vedere excluderea principelui Nicolae din Casa Regală și demisiile unor membri importanți ai ANRM-ului, din rândul cărora am reținut numele jurnalistei Marilena Rotaru, copreședinta acestei structuri monarhiste!

              Drept urmare, ideea monarhică a avut de pierdut, studiile de piață reliefând scăderea interesului public pentru acest subiect și a audienței Casei Regale în preferințele românilor!

              De-a lungul timpului, în  peisajul militanților monarhiști a putut fi remarcată existența a două viziuni, a două strategii legate de obiectivul revenirii țării la regimul monarhic.

              Prima viziune, majoritară încă de la început, a fost reprezentată de partizanii restaurației monarhice, a repunerii  în drepturi a regelui Mihai prin anularea actului abdicării forțate!

               Pentru adepții acestei viziuni, pe care mulți îi numesc „regaliști”, restaurația reprezintă „calea corectă” pentru revenirea României la monarhia constituțională și singura, orice altă variantă fiind exclusă și considerată imorală!

                Convingerea intimă a „regaliștilor” a fost și este și azi aceea că suveranul „nu poate greși” iar atitudinea lor publică s-a remarcat întotdeauna printr-o adeziune necondiționată la orice gest sau declarație a regelui, ultima dovadă în acest sens fiind acceptarea fără vreun comentariu a excluderii lui Nicolae!

              A doua categorie, mai puțin numeroasă, a fost și este reprezentată de adepții monarhiei care, în afara restaurației, au luat în calcul și aspectele de ordin constituțional-instituțional pentru revenirea la monarhie, importantă fiind atingerea obiectivului final!

             Denumiți de către unii observatori „monarhiști”, aceștia sunt astăzi mai puțin interesați de aspectele de ordin succesoral stabilite de Casa Regală care o au în vedere pe principesa Margareta (contestând chiar unele persoane din interiorul acesteia, precum principele Radu) și, deși ca „soluție la tron” îl agrează în primul rând pe tânărul Nicolae, iau în calcul și alte „variante” așa cum ar fi, spre exemplu, prințul Charles al Marii Britanii, personaj public cu o prezență pozitivă în ultimii ani în România. 

                Destul de „critici” prin comparație cu cealaltă tabără, „monarhiștii” apreciază că regele Mihai a comis și „unele greșeli” după 1990, așa cum este văzută recenta eliminare a nepotului său din linia succesorală, și se arătă preocupați ca monarhia să poată asigura, într-un eventual viitor favorabil ei, stabilitatea statală, „liniștirea” politicului și prosperitatea economică și socială a țării!

              Desigur că, pentru majoritatea republicană „zbaterile” adepților monarhiei constituționale pot părea a fi doar „o furtună într-un pahar cu apă”.

               Nu este exclus însă ca, odată cu trecerea timpului, situația să se schimbe și opțiunea monarhică să devină cu adevărat o soluție instituțională demnă de luat în calcul.

            Pentru că, nu de puține ori în istorie, viața ne-a demonstrat, așa cum au făcut-o și protestele de stradă din noiembrie 2015 care au generat căderea guvernului, că „nu aduce anul ce aduce ceasul”!     

                                  

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -

Cluj-Napoca, 16 decembrie 2015

Mintea (europeanului) cea de pe urmă!?

              Mai zilele trecute, cancelarul Germaniei Angela Merkel declara, citez: „Multiculturalismul este o deziluzie. Cei ce vor să se refugieze în țara noastră sa învețe germana și să ne respecte legile și tradițiile. Multiculturalismul duce la societăți paralele, așa că multiculturalismul rămâne o mare deziluzie.”!

               După care, în fața auditoriului propriei formațiuni politice (CDU), reunit la Karlsruhe (landul Baden-Wurttemberg), adăuga că fluxul de refugiați „se va reduce de o maniera vizibilă” refuzând însă o închidere a granițelor și invocând în acest sens un așa-numit „imperativ umanitar”.

               „Vrem, și o vom face, să reducem în mod perceptibil numărul refugiaților”, spunea Merkel în aplauzele celor circa 1 000 de delegați creștin-democrați.

               „Germania trebuie să fie o țară deschisă, curioasă, tolerantă și chiar incitantă” iar „CDU trebuie să-și demonstreze rădăcinile creștine” concluziona ea, comparând angajamentul actual al țării sale cu cele asumate de predecesorii ei Konrad Adenauer și Helmut Kohl, în vremuri „la fel de tulburi”.

              „- Măi să fie, dar ce s-o fi întâmplat oare?”, mi-am zis eu, mirat!

              Declarațiile, oarecum neașteptate, ale liderului de la Berlin, vin după o perioadă „mai agitată” în partea occidentală a Uniunii Europene (vezi atentatele teroriste islamice recente de la Paris și protestele de stradă ale unei bune părți a opiniei publice occidentale, alertată de cele întâmplate).

              Reactivarea și potențarea extremei-drepte din Vest nu a scăpat nici ea observațiilor de ansamblu ale creștin-democraților europeni, dominați, la nivel continental, de puternicul CDU al doamnei Merkel!

              Veștile, în ceea ce privește popularitatea Uniunii Creștin-Democrate în rândurile publicului german, nu sunt însă dintre cele mai bune! Un sondaj de opinie recent, efectuat de Emnid și publicat la 13 decembrie 2015, indica, pentru aceasta și aliatul ei bavarez CSU, o scădere a sprijinului la doar 37 la sută (comparativ cu 43 la sută la mijlocul lunii august 2015!).

              Și asta, în primul rând, ca urmare a „crizei refugiaților”, fapt care e de natură a spori și mai mult îngrijorarea creștin-democraților în perspectiva viitoarelor alegeri din Germania!

             Trecând la Franța, vecinul „de peste Rin”, trebuie spus că, nici aici, lucrurile nu stau prea bine, democrației „trecându-i glonțul pe la ureche”!

              Și asta în pofida faptului că în turul al doilea al alegerilor regionale parțiale, „dreapta tradițională” (reprezentată de republicani și aliații lor), respectiv „stânga” (Partidul Socialist), au reușit să-și asigure peste tot victoria în confruntarea cu naționalistul, euroscepticul și populistul Front Național al lui Marine Le Pen!

            Creșterea de popularitate a FN-ului este însă mare și ea demonstrează că oamenii vor „altceva”: mai multă protecție socială, mai multă grijă pentru siguranța persoanei și pentru cultura națională, mai puțină minciună politică și mai puțină corupție!

               Ori, asemenea promisiuni (chiar dacă demagogice) le găsesc la formațiuni politice de tipul Frontului Național!

               Parcă sună cunoscut, nu-i așa? Și în Vest, ca și la noi, se cere de către publicul larg, „o altfel de politică”! Fapt care denotă că Europa „are o problemă” legată de politică și de cei care o practică.

               Desigur, cauzele pentru care s-a ajuns aici sunt diferite în cele două extreme geografice ale Uniunii dar ceea ce trebuie reținut e concluzia, care este una și aceeași.

                Nereformarea clasei politice „proeuropene” din Uniune poate duce la creșterea curentului anti-Bruxelles și aspectul a fost sesizat foarte bine de către Merkel, Hollande & Co.!

                Aceasta ar putea fi motivația reală a metamorfozării discursului politic al cancelarului german care, după unii, este cel mai puternic om politic din Europa momentului!

*

                În continuare, mi-am zis că nu ar strica o scurtă „discuție” despre mult-vehiculatul „multiculturalism”.

                Termen consacrat în perioada postbelică și mai cu seamă în ultimele trei decenii, multiculturalismul are interpretări diverse, într-o definire simplistă putând însemna coexistența unor culturi diferite (etnice, religioase) în sânul aceluiași ansamblu (o țară, o regiune etc.).

                În esență,  multiculturalismul (ca teorie politică) reprezintă prezența pe teritoriul unui stat a mai mult de o comunitate culturală (etnică, națională, religioasă), ansamblu care are ca obiectiv protejarea identității, valorilor și practicilor pe care le împărtășeșc membrii ei.

                Multiculturalismul poate desemna, totodată, diferite politici voluntare, precum cele antidiscriminatorii (care vizează asigurarea unui statut social egal membrilor diverselor culturi dintr-un areal dat), identitare (care au în obiectiv favorizarea exprimării particularităților diferitelor culturi) sau comunitare (care să permită existența statutelor - legale, administrative - specifice membrilor unor comunități culturale).

                  La nivel internațional, cel mai notoriu nume în materie de teoretizare a multiculturalismului rămâne cel al lui Will Kymlicka, un adept al ideii conform căreia statele naționale au obligația de a asigura minorităților toate condițiile pentru buna conservare a specificității lor culturale, elementele respective fiind cuprinse (alături de altele) în lucrarea sa  „Multicultural citizenship: a liberal theory of minority rights”, apărută în 1995.

                 În spațiul publicistic românesc, „omologul” lui Kymlicka este universitarul clujean Levente Salat, care și-a promovat opiniile în cartea „Multiculturalismul liberal”, publicată în anul 2001.

                 Ce ne spune teoria acestui domeniu?

                 În primul rând că, într-o „societate interculturală”, imigranții (sau descendenții acestora) participă la ansamblul activităților societății care i-a primit pentru a se ajunge la integrarea culturală.

               O integrare culturală reușită presupune totodată abandonarea unei părți a culturii de origine și anume a aceleia care nu este compatibilă cu valorile societății de adopție!

               După cum e ușor de sesizat, la acest din urmă aspect apare „problema” cu migranții musulmani de azi din Europa! Aceștia nu numai că nu vor să accepte ideea de a renunța la o parte din specificul cultural propriu pentru a se „integra” în societatea de adopție, ci, mai mult decât atât, doresc ca ei să-i impună acesteia propria cultură!

                Lucru pe care l-am subliniat și cu alte prilejuri și de care, mai de voie, mai de nevoie, par a-și da seama acum Merkel, Hollande & Co. Dar e bine și mai târziu decât niciodată!

               Vorba aceea din străbuni, adaptată contextului de azi: „Dă-i, Doamne (europeanului), mintea de pe urmă!”.

              

   Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog - 

              

Cluj-Napoca, 9 decembrie 2015

Franța, între pericolul islamic și extrema dreaptă

               Dacă pentru unii, ceea ce s-a întâmplat în week-end-ul trecut, când Frontul Național (FN) al lui Le Pen, formațiune politică de extremă dreapta, a devansat partidele „tradiționale” din Franța în primul tur al alegerile regionale parțiale (anunțând un tur doi în 13 decembrie mai puțin plăcut pentru socialiștii lui Hollande și pentru republicanii lui Sarkozy), reprezintă o „surpriză”, pentru alții aceste rezultate se înscriu în nota de „normalitate” avându-se în vedere evaluările anterioare ale sociologilor.

             Dar să vedem ce s-a întâmplat la acest scrutin mai îndeaproape!

             Din totalul de 13 regiuni metropolitane Frontul Naţional s-a clasat pe locul întâi în șase: Nord-Pas-de-Calais-Picardie, Provence-Alpes-Côte d'Azur, Alsace-Lorraine-Champagne-Ardenne, Centre, Languedoc-Roussillon-Midi-Pyrénées şi Bourgogne-Franche-Comté.

             În timp ce republicanii şi aliaţii lor de centru conduc în patru regiuni, Île-de-France, Normandie, Pays de la Loire şi Auvergne-Rhône-Alpes, „stânga”, reprezentată de socialişti şi aliaţii acestora, s-a situat pe prima poziţie în doar trei: Bretagne, Aquitaine-Limousin-Poitou-Charentes și Corsica.

             Frontul Naţional s-a clasat înaintea opoziţiei de dreapta şi a socialiştilor aflați la putere în trei regiuni-cheie: în nord (Nord-Pas-de-Calais-Picardie), unde a candidat Marine Le Pen (fiica președintelui fondator Jean-Marie Le Pen), actualul lider al formațiunii, în sud-est (Provence-Alpes-Côte d'Azur) unde este nepoata acesteia Marion Maréchal Le Pen, şi în est (Alsace-Champagne-Ardennes-Lorraine), unde se găsește „strategul” partidului, Florian Philippot.

              Ca măsuri strategic-electorale de contracarare a posibilului succes al extremei drepte, socialiştii şi-au anunţat retragerea în cel puţin două regiuni, Nord-Pas-de-Calais-Picardie şi Provence-Alpes-Côte d'Azur, motivul invocat fiind acela că există riscul ca pe 13 decembrie 2015 Frontul Naţional să nu poată fi devansat, nici de „stânga”, nici de „dreapta”!

             Asta nu anulează ceea ce se vede de la distanță și anume faptul că francezii și-au pierdut cam de multișor încrederea în politicienii care s-au tot „rotit” la putere în ultimele decenii (de „stânga” sau de „dreapta”, asta nici nu mai contează pentru ei!), atentatele teroriștilor islamici din urmă cu trei săptămâni consolidând în rândurile publicului pozițiile eurosceptice, naționalist-populiste și antimigraționiste exprimate în mod constant de Frontul Național, care a crescut de la un ciclu electoral la altul!

             Măsurile prinse în programul FN-ului (pe care, din curiozitate, l-am lecturat pe site-ul acestuia), care fac trimitere fie spre zona economic-socială, fie spre mult discutata chestiune a „discriminării pozitive” de care beneficiază consistenta comunitate musulmană din Hexagon (circa 8 milioane de persoane), abordare pe care formațiunea lui Marine Le Pen își propune să o elimine prin lege (între care stoparea construcției de noi moschei), pare a fi pe placul tot mai multor francezi!

             În acest cadru, lucrurile o pot lua pe orice drum așa că în 2017, când vor avea loc alegerile prezidențiale, dacă tendința publicului francez se menține pe prognozele de astăzi, anunțatul candidat al Frontului Național, Marine Le Pen, are șanse serioase să câștige!

             Complet lipsiți de clarviziunea și de obiectivitatea necesare, susținătorii din mass-media ai partidelor „tradiționale” au acuzat cu prea multă ușurință creșterea popularității extremei drepte punând-o ba pe seama „speculării situației economice și sociale dificile” cu care se confruntă țara, ba pe seama „ajutorului financiar subteran” primit de către Frontul Național de la Moscova (speculând declarațiile pro-Putin, făcute de-a lungul anilor de către Marine Le Pen, bunele oficii dintre tatăl acesteia și liderul extremist rus Vladimir Jirinovki sau „bezelele” trimise mai tot timpul înspre FN de către diverși oficiali de la Kremlin).

              Desigur că și acestea au contat într-un anume procent, numai că ceea ce le „scapă” multora din vedere e faptul că tsunami-ul migraționist musulman din acest an venit către Europa dinspre Orientul Mijlociu și Africa de Nord încurajat de cei mai importanți lideri europeni, între care se numără și președintele François Hollande, au reprezentat „cireașa de pe tort” a greșelilor politice majore!

              Este curată ipocrizie să-i acuzi pe alții de consecințele propriilor tale greșeli!

              Aproape peste noapte, am putea spune, Franța, în particular, și Europa Occidentală, într-un cadru mai larg, s-au trezit strânse ca între două fălci de menghină între presiunea migraționistă (cu adaosul ei indirect, creșterea pericolului terorist) și ascensiunea extremei drepte autohtone, ostilă Bruxelles-ului prin însăși natura ei!

              Cei care au potențat decisiv creșterea de popularitate a extremei drepte (și prin urmare și a Frontului Național) ar trebui să își asume asta, sunt chiar apologeții migraționismului islamic din acest an.

              Pe un scenariu ușor de anticipat acum, dacă extrema dreaptă va ajunge la putere în cei doi „piloni” de bază ai Uniunii Europene, Franța și Germania, sau măcar într-unul dintre aceștia (cel mai probabil în Franța, după cum o indică sondajele de opinie), atunci se poate presupune că prin decizia pe care ar putea-o lua, ușor de anticipat, de scoatere a țării respective din UE am asista cu adevărat la sfârșitul construcției europene și la revenirea la o Europă a națiunilor concurente și adversative.

                Atunci se va putea afirma, privind în urmă, că cei care au „îngropat” Uniunea Europeană au fost tocmai aceia care aveau, ca misiune principală, să acționeze pentru consolidarea ei!

               Ar fi însă păcat să se ajungă la un asemenea deznodământ având în vedere eforturile depuse zeci de ani de către vizionarii acestui proiect, gândit să consolideze pacea națiunilor de pe bătrânul continent și prosperitatea cetățenilor lor.

              Să sperăm că, în cele din urmă, acest „drum înfundat” va putea fi evitat!

                        

                                                               Florin-Vasile ȘOMLEA

     - politolog -

Cluj-Napoca, 5 decembrie 2015

Atentatele teroriste de la Paris, ciocnirea civilizațiilor și noua (Dez)ordine Mondială

                

               Ceea ce s-a întâmplat în „Vinerea Neagră” de 13 noiembrie 2015 în capitala Franței ne arată că lucrurile au scăpat de sub control de-a binelea!

               Amploarea acțiunii teroriste din însăși „inima” Uniunii Europene, revendicată în mod oficial de către Statul Islamic, numărul mare al victimelor (130 de morți și peste 230 de răniți!) au pus pentru prima dată într-o imensă dificultate discursul promigraționist al celor doi lideri politici de marcă Hollande și Merkel!

                   Alertat la maxim, Occidentul pare a-și fi dat seama abia acum că „nu este de joacă” și, pentru prima oară, prin măsurile de securitate adoptate (apreciate ca fiind „fără precedent”) probează că vrea cu adevărat să stopeze dezvoltarea acestui flagel.

                   Vizitele imediate făcute de președintele francez la Washington și Moscova s-au dorit a fi semnale clare în sensul celor afirmate mai sus.

                    Ele au fost completate de bombardamentele masive ale avioanelor franceze asupra Statului Islamic, vizate fiind mai ales țintele legate de extracția și de comerțul ilegal cu petrol al jihadiștilor.

                    Dincolo de cele întâmplate la Paris, ar fi de reținut faptul că în Orientul Mijlociu lucrurile au luat o turnură neplăcută, chiar gravă, în condițiile în care Turcia a doborât un avion militar rusesc aflat în misiune de recunoaștere în zona de frontieră siriano-turcă!

                  Dacă Ankara a justificat gestul său acuzând Moscova de „încălcarea spațiului aerian”, Rusia a amenințat că lucrurile „nu vor rămâne nepedepsite” prezentând „probe vizuale” luate din satelit ale colaborării dintre turci și fundamentaliști și acuzând familia Erdogan de „afaceri ascunse” cu demnitarii Statului Islamic!

                    Pe de altă parte executarea de către ISIS a unui ostatic chinez a înfuriat la culme Pekinul care, pentru prima oară, și-a anunțat intenția de a-și face mai mult simțită prezența în această parte a lumii, arătându-se tot mai „preocupat” de ceea ce petrece în Siria și Irak!

                    Iată, așadar, cât de complexă, de încâlcită și totodată de periculoasă a devenit situația din Orientul Mijlociu! 

             Ca urmare a situației generate de toate aceste lucruri, două părți ale lumii se „resimt” în mod deosebit.

             Prima este Uniunea Europeană.

             Construită meticulos și în etape la scara unei jumătăți de veac, aceasta se vede confruntată azi cu cea mai gravă situație ca urmare a „crizei refugiaților” și  a consecințelor care decurg de aici!

              Având la bază ideile generoase ale libertății, toleranței, multiculturalismului și interculturalității, Europa a „uitat” să-și pună la punct mecanismele fără de care o asemenea construcție politică nu poate și nu are cum să răzbată mai departe.

             În aceste ultime luni ea și-a dovedit din plin vulnerabilitățile, liderii de la Bruxelles recunoscând că granițele acesteia nu sunt impenetrabile așa cum se credea și că numai frontierele naționale ale statelor componente pot înfrâna în acest moment tendința invaziei din partea unor „nedoriți”!  

               Pe fondul situației respective, discursul antieuropean din țările membre (susținut de extremiști și de alți „eurosceptici”) a crescut în intensitate, fapt valorificat cu mare abilitate de către Rusia care, prinsă în „clinciul ucrainean” și sancționată de către Bruxelles pentru asta cu un embargo economic care îi pune mari probleme, s-a bucurat că îl poate susține mediatic, el constituind un adevărat „colac de salvare” pentru justificarea politicii sale externe actuale.

               „Nuca tare” a politicii externe a Kremlinului o reprezintă însă NATO și Statele Unite ale Americii care își urmează cu consecvență consolidarea „flancului estic” al Alianței indiferent de evenimentele, să le spunem „conjuncurale” (în acest context înscriindu-se și anunțata inaugurare operațională din 18 decembrie 2015 a Bazei antirachetă de la Deveselu).

                 Revenirea la o politică a relațiilor internaționale axată pe neorealism, în detrimentul idealismului, nu favorizează defel Rusia care, în afara „controverselor” cu Vestul, mai are de înfruntat în viitorul apropiat, după cum bine observa Zbigniew Brzezinski, un rival „imprevizibil”, China!

               Cu populația sa de peste 1,3 miliarde de locuitori și cu dezvoltarea economică accelerată din ultimele decenii prin care a devansat Rusia, colosul chinez se uită „cu jind” spre întinsul și prea puțin populatul spațiu siberian administrat de Moscova.

               Revenind la Uniunea Europeană, este evident că sunt multe de făcut pentru corectarea parcursului și evitarea capcanelor care îi stau în cale, ultima dintre acestea fiind eventuala acceptare a aderării Turciei, un actor politic incomod și imprevizibil!

              Jocul incorect făcut de Ankara, în ceea ce privește relația cu Statul Islami, o dovedește cu prisosință!

*

               Cea de-a doua zonă geografică „afectată” de mersul evenimentelor „de ultimă oră” o constituie chiar Orientul Mijlociu.

              Punct de inteferență al intereselor puterilor, mai mari sau mai mici (Statele Unite în primul rând, apoi Rusia, Turcia, Iranul, monarhiile sunnite din Golf și mai nou China), această parte a lumii atrage ca un magnet datorită marilor resurse energetice de care dispune (petrol și gaze naturale), dar și datorită poziției geostrategice foarte importante pe care o are pentru spațiul Eurasiei.

                Un nume însă lipsește din lista țărilor interesate de ceea ce se întâmplă aici: Israelul.

                Într-un recent dialog avut cu un jurnalist al unei televiziuni de la București, ambasadoarea acestei țări în România, doamna Tamar Samash, după ce reafirma foarte bunele relații ale țării sale cu Statele Unite și recunoștea „formidabila complicație” a situației din această parte a lumii, sublinia un lucru care ar trebui să îl pună pe gânduri pe orice lider de țară și anume că, așa cum s-a întâmplat și altădată, Israelul nu se bazează pe nimeni, ci doar pe propriile sale forțe și resurse de apărare!

               Această subliniere ne arată că, dincolo de alianțele militare, fiecare țară este datoare în actualul context anarhic al relațiilor internaționale, să pună un accent mult mai mare pe sporirea propriilor capacități de apărare, vremea reducerilor cheltuielilor militare fiind una depășită.

                Altfel spus, anii în care organismele internaționale, precum ONU, garantau securitatea frontierelor par a fi apus (cel puțin deocamdată) și se cere reconsiderarea relațiilor internaționale de pe poziții care includ și existența forței de descurajare militară.

                 Iar accelerarea fenomenului terorist islamic conferă o nesiguranță sporită vieții celor care se revendică de la cultura occidentală, atentatele de la Paris de dată recentă dovedind acest lucru cu prisosință.

                În concluzie, departe de a se ivi zorii unei mereu clamate Noi Ordini Mondiale s-ar părea că se prefigurează mai degrabă cei ai unei Dezordini Mondiale, deloc lipsite de pericole, ci dimpotrivă!

*

                 În mod ciudat, unele „voci” „trag de urechi” Washingtonul pentru fapul că nu au intervenit „mai ferm” pentru curmarea unor focare de război, așa cum este cel din Orientul Mijlociu și pentru „stârpirea terorismului islamic”!

                Ceea ce nu iau în calcul criticii respectivi este că americanii se străduiesc de multă vreme să impună o ordine a relațiilor internaționale dominată de o concepție „a lor” având la bază ideile și principiile democrației occidentale și că, de bine, de rău, acestea s-au dovedit a fi singurele, până acum, care au garantat o lume cât de cât stabilă.

                Numai ca urmare a existenței acestui cadru a fost posibil să înregistrăm atâtea decenii de pace, câte au trecut de la ultima mare conflagrație mondială, factorul decisiv de descurajare a agresorilor fiind de fiecare dată „scutul american”!

                Dacă prin absurd, mâine, Statele Unite nu ar mai exista, locul lor ar fi luat în mod automat de către o altă țară cu potențial similar, fie Rusia, fie China (sau o alta, de ce nu?) pentru că, prin însăși natura lor, relațiile dintre state se bazează pe principiul raporturilor de putere.

               Desigur, americanii sunt interesați de consolidarea Uniunii Europene și au susținut dintotdeauna procesul unificării bătrânului continent dar, din rațiuni care țin de situația din Europa, au fost și sunt încă nevoiți să asigure ei securitatea acesteia prin „umbrela” NATO.

                 Dorința mărturisită a Washingtonului e însă aceea ca, la scara timpului, să se ajungă la o „maturizare” a Uniunii astfel încât aceasta să fie capabilă să-și apere granițele prin forțe proprii.

                 Din păcate, însă, vremea aceea pare a fi, încă, destul de departe!

                

    Florin-Vasile ȘOMLEA

 - politolog -

Cluj-Napoca, 12 noiembrie 2015

Tragedia de la Club „Colectiv” și resetarea politicii românești

Incendiul care a devastat Club „Colectiv” din Capitală, produs în seara zilei de 30 octombrie 2015 din cauze încă neelucidate la aceasă oră, a mistuit în decurs de doar câteva minute interiorul supraaglomerat al acestui local, luând până acum viețile a 54 de tineri și trimițând în spitale, grav rănite, alte peste o sută de persoane!

Revoltată de cele întâmplate, opinia publică a reacționat deîndată, zeci de mii de oameni ieșind în stradă la București și în orașele mari ale țării pentru a cere socoteală politicului pentru cele întâmplate, considerat vinovat pentru această catastrofă!

Speriată de manifestații clasa politică a cedat, premierul Ponta demisionând împreună cu întregul său guvern! Și uite așa, ceea ce nu reușise opoziția timp de un an a obținut „vocea străzii” în doar câteva zile!

Dincolo de tragedia la care am asistat cu toții, putem spune că ceea ce a urmat poate fi asemuit unui adevărat cutremur la nivelul societății românești, aspectul cel mai important constând în revigorarea civismului!

Deși începutul, în acest sens, a fost făcut acum doi ani cu marile manifestații pentru protejarea Roșiei Montana și a continuat anul trecut cu demonstrațiile pentru apărarea dreptului de vot al românilor din diaspora, se poate spune că revigorarea civismului a ajuns la apogeu abia acum, prin acțiunile de stradă din ultima săptămână care au avut ca obiectiv contestarea politicului! 

Dar ce este civismul și prin ce se caracterizează el, s-ar putea întreba unii?

Pe scurt, civismul este un fenomen al societății democratice și reprezintă unul dintre aspectele fundamentale ale acesteia.

Îl regăsim aproape pretutindeni în lumea occidentală, la baza sa aflându-se cultura civică.

În ceea ce privește cultura civică ar fi de menționat faptul că elementele ce o definesc pe aceasta au fost analizate riguros de către americanii Sidney Verba și Gabriel Almond care i-au dat contur într-o lucrare devenită „clasică”, intitulată ca atare.

Fără a intra în profunzimea cărții respective, ar fi de subliniat doar că, în conformitate cu opinia celor doi autori, caracteristicile unei democrații stabile presupun câteva elemente fundamentale precum, o participare cetățenească activă la treburile civice, un nivel înalt al informației privind treburile publice, un răspândit simț al responsabilității civice și condiții economice și sociale favorabile.

Revenind la ceea ce s-a întâmplat în aceste zile în România putem afirma că am asistat la o creștere a anjamentului civic care s-a manifestat mai cu seamă la nivelul unei anumite categorii a populației țării și anume al celei tinere din marile orașe, cu o bună condiție profesională și existențială care, vorba unui analist politic, „nu stă cu mâna întinsă la stat pentru a primi ceva”.

Nemulțumită de abuzurile politicului și de endemicul fenomen al corupției (vezi sloganul „Corupția ucide!”) această categorie de cetățeni a găsit potrivit să își exprime public ostilitatea față de politicul autohton („Toate partidele, aceeași mizerie!”), profitând oarecum de producerea tragicului eveniment amintit la început.

Definitorie pentru ansamblul protestelor de stradă, la care am asistat prin intermediul mass-media, a fost antipolitica, tradusă prin solicitarea ultimativă de reformare profundă a politicii!

Alături de demisiile demnitarilor guvernamentali și a primarului Cristian Popescu, protestatarii au mai solicitat măsuri precum cele legate de formarea unui guvern „apolitic” format din „tehnocrați”, modificarea Constituției, legislativ unicameral cu maxim 300 de parlamentari, maxim două mandate pentru toți aleșii (indiferent de nivelul lor), reactivarea „Punctului 8 de la Timișoara”, o lege a lustrației, confiscarea averilor nejustificate, pedepsirea celor vinovați de victimele „Revoluției din decembrie 1989” și „mineriadelor”, unele dintre solicitări purtând marca imposibilității concretizării lor iar altele frizând absurdul!

Cu toate aceste lipsuri, aducerea lor în discuție reprezintă un semnal de alarmă serios pentru  clasa politică, în cvasitotalitatea ei!

Dar nu numai clasa politică a fost afectată de contestațiile străzii! 

Pe fondul unor abordări mai puțin inspirate față de cele întâmplate la Club „Colectiv”, Biserica Ortodoxă a stârnit la rândul ei ostilitatea manifestanților, care au ajuns să solicite un lucru irealizabil, „confundând” planurile politic și religios: demisia din funcție a Patriarhului Daniel!

Desigur că ulterior lucrurile s-au detensionat, dar o parte a mass-media a rămas conectată la o atitudine să-i spunem „neamicală” față de Biserică.

În lanțul nemulțumirilor protestatarilor a intrat și „preferatul străzii” de acum un an, președintele Iohannis, care, deși, după opinia unora, a „reacționat bine” pe durata acestor zile dificile, a fost acuzat de „insuficientă angajare” față de ceea ce promisese în noiembrie 2014!

Dincolo de toate astea (și de altele care nu au fost puse în discuție), se desprinde o concluzie importantă și anume că în această perioadă, prin reacția societății civile, s-au pus bazele „resetării” politicii românești!

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -

Cluj-Napoca, 24 octombrie 2015

Cinismul unui sistem

În aceste zile, ca urmare a demersurilor făcute de CEDO, se discută despre redeschiderea dosarelor a două evenimente dureroase rămase în istoria recentă a României ca două răni deschise: „Revoluția din decembrie 1989” și „Mineriada din iunie 1990”.

Subiectul a făcut ceva vâlvă, mass-media asaltându-i cu întrebări incomode pe cei chemați „la raport” cu acest prilej.

Văzând reacțiile unora dintre responsabilii direcți ai evenimentelor menționate, mi-a revenit în minte afirmația lui Max Weber conform căreia „politica este domeniul diavolului”.

Și, întrucât între caracteristicile acestuia se numără răutatea și cinismul, „contaminarea” celor aflați în politică cu „însușirile” respective, poate, nu ar trebui să ne mai mire!

Și totuși, parcă e prea mult ceea ce am văzut în aceste zile!

Așa cum era de așteptat, cel mai asaltat de jurnaliști a fost Ion Iliescu, „personajul-cheie” al acelui decembrie 1989 și al perioadei imediat următoare.

 „Tras pe linie moartă” la începutul anilor ´70 de către Ceaușescu, într-o vreme în care ar fi putut să urce în ierarhia statului comunist până la cea mai înaltă treaptă a puterii politice, dar înzestrat cu o fire răbdătoare, acesta a așteptat liniștit „momentul potrivit” care avea să se ivească odată cu „fuga” dictatorului.

 Atunci, fără a face prea mare lucru, el avea să fie „chemat” să preia frâiele puterii de către Victor Atanasie Stănculescu, generalul „cu piciorul în gips”.

Stănculescu, crescut, educat și format și el la școala comunistă nu avea cum să procedeze altfel din două motive: pentru că nu avea încredere decât  în oamenii defunctului sistem și pentru că  Armata, care trăsese în populația revoltată la Timișoara și la București înainte de căderea lui Ceaușescu, avea o imagine „pătată” ce trebuia „albită”!

Or, asta nu o putea face decât unul ca Iliescu, după principiul „o mână spală pe alta și amândouă obrazul!”. 

Iliescu, venit atât de târziu la putere și într-un moment în care lucrurile nu mai funcționau după regula „nimeni nu mișcă în front” (atât de dragă lui!), s-a simțit extrem de „deranjat” de contestările timidei societăți civile și, după ce mai avea pe conștiință niște „păcate” din zilele „revoluției” (a se citi victimele inutile ale „teroriștilor” care „trăgeau din orice poziție”), a dorit să le dea o lecție „golanilor” care protestau împotriva lui de „să-i usture”, orchestrând „mineriada” din iunie 1990.

Ei bine, niciodată de atunci încoace, și cu atât mai puțin în zilele din urmă, nu am văzut la el vreo remușcare sau regret pentru cele întâmplate sau vreo recunoaștere, fie și parțială, a abuzurilor de pe urma cărora au avut de suferit oameni (unii dintre aceștia trecuți în lumea celor drepți!).

Am văzut în schimb cinism, foarte mult cinism și foarte multe justificări, care de care mai bine „argumentate”!

Un alt personaj important al acelei perioade, căutat de oamenii de presă, a fost „secondantul” lui Iliescu, junele premier (pe atunci) Petre Roman, cel atât de iubit de „femeile de la Apaca”, „speranța politică” a viitorului fesenist al României.

De profesie inginer și cadru universitar, fiul lui Valter Roman avusese unele „tangențe” cu familia dictatorului și nu s-ar fi putut spune că ar fi avut motive deosebite de nemulțumire față de regimul comunist, în afară, poate, de ranchiuna generată de „marginalizarea” tatălui său de către Ceaușescu la conducerea Editurii Politice. 

Evenimentele din decembrie 1989 i-au deschis lui „don Pedro” (cum era alintat de presă în 1990) apetitul pentru putere și uite așa „s-a trezit” în cercul noilor-vechi potentați politici Iliescu, Brucan, Bârlădeanu și alții, ajungând ditamai șeful Guvernului Provizoriu iar după alegerile din mai 1990, premier „cu acte în regulă”.

Istoria parcursului său politic ulterior a fost presărată „cu de toate”, într-un final poposind în PNL, acolo unde se găsește și azi.

Recenta clasare, de către procurorii Sectiei Militare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a „Dosarului Revoluției Române” i-a dat avânt lui Petre Roman în a scoate pe gură o „perlă”, citez : „Clasarea e un început bun pentru repunerea Revoluției în locul meritat”!

După care a adăugat cu cinism: „Pe mine singurul lucru care mă interesează şi mă preocupă este ca Revoluţia Română să fie pusă la locul pe care îl indică chiar textul constituţional”(sic!).

Prin urmare, ce mai contează că au murit oameni nevinovați după „fuga” dictatorului, important este doar ca „revoluția” (a se citi mascarada de după 22 decembrie 1989) să fie pusă la locul „pe care îl indică chiar textul constituţional”!

Orice comentariu e de prisos!

În sfârșit iată-ne ajunși la ultimul personaj vizat de ziariști, Virgil Măgureanu, fost ofițer de Securitate și șef al SRI-ului între 1990-1997.

Întrebat de aceștia dacă apare în calitatea de „acuzat” de „infracţiuni contra umanităţii” în „Dosarul Mineriadei” (asemenea lui Iliescu), vădit iritat, el a răspuns cu aroganță: „- Asta este o întrebare de-a dreptul neroadă”!

 „- Chiar așa, câtă nesimțire, domnule!”. Să îi pună tocmai lui ziariștii o asemenea întrebare?! Lui, care, în calitatea de persoană care știa tot ce „mișcă” în țara asta în anii aceia când conducea Serviciul Român de Informații, nu avusese (nu-i așa?) nici o implicare în derularea „mineriadei” din iunie 1990, întrucât minerii veniseră la București, așa „de plăcere”, numai „ca să planteze flori” în fața Teatrului Național din inima Capitalei!

Și asta, după ce „golanii ăia” făcuseră „atâta mizerie” iar unii dintre ei mai și refuzaseră să mănânce recurgând la o „inutilă” grevă a foamei (spre „deliciul” altui cinic, plecat între timp la cele veșnice, „gurul” postcomunist și vechi aparatcik, Silviu Brucan).

Și totul, numai și numai pentru a „impresiona străinătatea” și a o face ostilă „noii puteri democratice” a FSN-ului, validată de alegerile din Duminica Orbului.

Din cele de mai sus, unii ar putea spune că toate astea țin de felul de a gândi și a acționa al unor oameni, fără vreo legătură cu altceva.

Din păcate nu e așa, ci e vorba despre atitudini și comportamente care vin în succesiunea timpului istoric și țin de un sistem politic bazat pe aroganța nomenclaturii, categorie privilegiată obișnuită să nu dea socoteală nimănui, poziționată mai presus de lege și de orice atitudine critică!

     

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -