Cluj-Napoca, 14 februarie 2018

Țopăiala guvernamentală(II)

            

             Nu, din păcate, electoratul nu este chiar atât de lipsit de responsabilitate pentru actuala situație politică a țării, cum le-ar plăcea să creadă unora!

            Dincolo de faptul că majoritatea alegătorilor care s-a „ostenit” ieșind la vot în 11 decembrie 2016 (însemnând doar vreo 39,5 la sută din total) a dat crezare unor promisiuni electorale cu slabe șanse de a deveni „realități” optând pentru actuala putere, cealaltă parte, mai consistentă, a preferat, din comoditate, „să stea acasă”.

            Din curiozitate, făcând un „recurs la istorie”, adică o trecere în revistă a datelor „seci” ale rezultatelor concrete ale coaliției de guvernare pe părțile ei componente (fără Minoritățile Naționale), vedem următoarea situație:

-          la Camera Deputaților: PSD  - 3 204 864 (44,14 la sută), UDMR - 435 969 (6,18 la sută), ALDE - 396 386 (5,46 la sută);

-          la Senat: PSD - 3 221 786 (45,68 la sută), UDMR - 440 409 (6,24 la sută), ALDE – 423 728 (6,01 la sută).

           „- Buuun”, ar putea spune unii, „Lucrurile sunt în regulă, care e problema din moment ce aceste cifre și procente sunt rezultatul votului exprimat de către cetățeni în democrațiile de pretutindeni?”.

             Eu le-aș putea răspunde acestora că, desigur, în principiu, au dreptatem doar că subiectul legat de aceste rezultate are și unele „nuanțe”.

             Astfel, dacă evaluăm datele concrete ale partidelor din arcul guvernamental prin raportare la totalul alegătorilor înscriși pe listele electorale (18 403 044) lucrurile se schimbă în sensul că, PSD-ul apare cu doar 17,4 la sută la Camera Deputaților și 17,5 la sută la Senat, UDMR-ul, cu 2,36 la sută și 2,39 la sută iar ALDE, cu 2,15 la sută și 2,3 la sută! Cumulate, procentele actualei majorități parlamentare ar fi 21,91 la sută la Camera Deputaților și 22,19 la sută la Senat! E ceva să poți accede la conducerea unei țări cu mai puțin de un sfert din votul cetățenilor ei, nu-i așa ?!

               Situația de mai sus oferă posibilitatea de a sublinia două aspecte importante.

               Primul îi privește pe cetățeni și ține de conceptul sociologic denumit „participarea la vot”! El ne arată, printre altele, că (auto)mobilizarea în ziua votării este foarte importantă fiind necesară, pentru câteva ore, lăsarea deoparte a oricăror alte preocupări, distracții etc.

              Democrația modernă a statuat un lucru pe care, din păcate, mulți îl nesocotesc (sau poate nu îl conștientizează suficient) și anume că puterea politică se exercită în urma exprimării votului și constă în „mandatarea” cuiva, prin ștampila aplicată pe actorul politic preferat înscris pe buletinul de vot. Odată făcut gestul respectiv, „puterea este transmisă” celui votat (partid sau persoană politică)! În concluzie, cetățeanul are „puterea în mâna sa” (mandatul) preț de doar câteva minute! Este un lucru foarte important de știut și, totodată, de reținut!

              Până când? Ei bine, până la viitoarele alegeri, care pot fi „la termen” sau anticipate (ceea ce la noi, din păcate, e cam greu de realizat)! În plus de asta, cei care nu participă la procesul electoral îi lasă să decidă și asupra vieții lor pe cei amintiți, ceea ce reprezintă o greșeală!

                Exploatând la maxim succesul înregistrat în urmă cu mai bine de un an, Dragnea&Tăriceanu și-au „făcut jocul” invocând tocmai rezultatele la urne, care (ne place sau nu) au respectat normele democratice!

                Așadar ceea ce a favorizat scorurile de mai sus a fost slaba participare la vot de la scrutinul legislativ din decembrie 2016!

                 Ce nu este însă în regulă în ceea ce îi privește pe cei doi politicieni (prin raportare la aceleași norme) e faptul de a desconsidera una dintre componentele sistemului democratic modern: societatea civilă! Dreptul cetățenilor de a protesta atunci când în actul exercitării puterii politice apar derapaje care pun în pericol statul de drept este unul fundamental!

               Iritați de protestele de stradă din perioada scursă de la alegeri și interpretând totul într-o cheie electoralistă proprie dusă la extrem, cei doi lideri politici au apreciat că pot face ce vor până la viitoarele alegeri. Adică, vorba aceea, „Ne-ați dat votul, n-avem ce discuta, ne vedem peste patru ani!”.

                Aici vedem reflexele de tip comunist ale actualei puteri, care, altcumva, se dorește a fi percepută ca fiind „democratică” (vezi pozițiile publice, în acest sens, ale unora dintre „vocile” PSD-ului, precum cea a Ecaterinei Andronescu, vădit iritate de eticheta „comunist” lipită de manifestanții de stradă pe cel mai important partid aflat la guvernare).

                 Am să închei cu cel de-al doilea aspect al discuției de față, și anume cu aroganța afișată de aceeași putere la adresa lui Klaus Iohannis amenințat de mai multe ori cu „suspendarea din funcție” pentru „piedicile puse actului de guvernare” (sic!).

                  Într-o joacă de-a „Cine-i mai legitim sub aspect democratic” făcând trimitere la succesul electoral din decembrie 2016 și la faptul că Iohannis „nu ar respecta” votul alegătorilor, Dragnea&Tăriceanu au scăpat din vedere faptul că (dacă ar fi să comparăm mere cu pere!), în timp ce arcul actualei majorități abia a reușit să treacă cu puțin de 4 milioane de voturi, șeful statului înregistra cu doi ani înainte (de unul singur) 6,288 milioane voturi, în contextul unei prezențe de 64,10 la sută (însemnând 11 719 344 de alegători).

                Așa că, ar fi normal ca aceste adevăruri să mai domolească tendințele autoritariste generatoare de „țopăieli” de tot felul (guvernamentale, penale, fiscale sau salariale) ale puterii, care dă senzația că se crede a fi eternă, deși recenta ofensivă începută cu așa-numita „reformă a legilor justiției” (în realitate o contrareformă în toată regula!) ca și amenințarea schimbării iminente a șefei DNA, Laura Codruța Kövesi, par a ne indica tocmai opusul.

               Revăzând în aceste zile un film documentar mai vechi intitulat „Dinastia PSD” (de prin toamna lui 2015) postat pe rețeaua YouTube mi-am întărit convingerea, încă o dată, că a vorbi despre democratizarea acestei formațiuni politice rămâne un fapt fără acoperire!

Florin-Vasile ȘOMLEA

– analist politic și geopolitic – 

Cluj-Napoca, 3 februarie 2018

„Țopăiala guvernamentală”

(I)

                          

                  Ceea ce trăiește România din decembrie 2016, adică de la câștigarea alegerilor parlamentare de către actuala majoritate PSD-ALDE-UDMR-Minorități Naționale (pentru că aceasta este formula completă a celor care asigură confortul votului în legislativ pentru Dragnea-Tăriceanu&Co) pare desprins dintr-un scenariu horror.

                  Niciodată, dar absolut niciodată, nu a existat în istoria acestei țări un an (necalendaristic) atât de penibil sub raport politic, în care să fie schimbate două executive ale unei majorități de către însăși majoritatea care le-a dat girul și să fie învestite cu încredere trei guverne (dacă îl luăm în calcul și pe recentul care tocmai a depus jurământul la Palatul Cotroceni), o adevărată „țopăială guvernamentală”!

                   Comentariile pe marginea a ceea ce s-a întâmplat au fost nenumărate și unghiurile analitice diferite. Au curs acuze de tot felul la adresa decidenților politici importanți (Dragnea, Tăriceanu etc.), mai nou, în colimatorul acestora intrând chiar șeful statului, care, chipurile, pentru a „avea liniște” ar fi cedat „prea ușor și fără luptă” în fața celor pomeniți mai sus.

                  Dacă ar fi doar atât lucrurile ar fi doar grave putându-se spera într-o „corectare” pe parcurs a situației. Din păcate e mult mai rău! De ce? Pentru că atunci când facem aprecieri cu privire la o situație, precum cea de față, trebuie să privim critic ansamblul care o definește și întreaga perioadă scursă din decembrie 1989 încoace iar analiza trebuie să includă nu doar actorii politici, ci și pe cei care le-au dat pe mână puterea, adică electoratul! 

               Dacă nu cuprindem „întregul” atunci nu suntem obiectivi iar analiza nu își atinge scopul, care ar trebui să fie unul folositor prin învățămintele desprinse.

                  Cu riscul de a mă repeta, întorcându-ne în timp la anul de grație 1990, vom observa că, încă de pe atunci, românii s-au lăsat ademeniți de „cântecele de sirenă” ale neocomuniștilor lui Iliescu, Roman, Brucan, Bârlădeanu și alții, adunați sub umbrela politică a unui Front al Salvării Naționale (unii, ironici, decriptau FSN-ul drept „front al salvării nomenclaturii”, și, așa cum aveau să o demonstreze faptele de mai târziu, nu au greșit deloc!) care promitea „lapte și miere” pentru toți cei care mâncaseră „salam cu soia”, categorie în care, evident, nu intrau regele Mihai și unii lideri ai partidelor istorice abia reînființate și puternic infiltrate, încă de la început, cu oameni ai „defunctei Securități”!

                   Așa se face că, asigurându-și, încă din start, o majoritate confortabilă, neocomuniștii au zburdat făcând „ce voiau mușchii lor” cu legile țării, statuând o Constituție de aparență democratică dar, în realitate, cu unele elemente inconsecvente!

                 Scenariul s-a repetat, cu ușoare modificări firești, în 1992, „căruța” rupându-se abia în 1996. Dar nu pentru mult timp, deoarece anul electoral 2000 avea să-i readucă „la butoane”, cu votul aceluiași electorat, pe cei care se considerau și atunci, ca și azi, ca fiind „zeii politicii românești”!

                Apariția, peste patru ani, a „președintelui-jucător”, originar tot din rândurile lor, dar cu un discurs și intenții inițiale diferite, nu a schimbat prea mult datele problemei, mai cu seamă dacă avem în vedere faptul că premierul de atunci, „vajnicul” Tăriceanu, s-a dovedit a fi tocmai „omul nepotrivit” la „momentul potrivit” pentru a se putea produce „schimbarea” dorită de mulți dintre noi.

              Anii au trecut și, de fiecare dată când au avut loc alte alegeri, locale sau parlamentare, urmașii lui Iliescu&Co și-au văzut conservate pozițiile de putere (cu mici „fluxuri” și „refluxuri”), în timp ce opoziția, indiferent de cine a fost reprezentată, nu s-a dovedit a fi capabilă să convingă mai mult de circa o treime din alegători, excepție făcând numai alegerile prezidențiale, pe care neocomuniștii nu le-au mai câștigat din anul 2000, adică de fix 18 ani!

        Și, uite așa, iată-ne ajunși în zilele noastre, când tocmai am asistat la învestirea Guvernului Dăncilă (denumit și „Guvernul Dragnea 3”), primul executiv din istoria României condus de o femeie!

              Oare !? Chiar așa să fie? Este Vasilica-Viorica Dăncilă, dincolo de ironiile de tot felul proferate la adresa ei, cu adevărat premierul acestei țări? Părerea celor mai mulți este că nu! Nu, pentru că adevăratul premier al acestui guvern, mai mult decât în cazul celor două anterioare, este frustratul „lider național” al PSD-ului, Liviu Dragnea, cel care, după cum am mai spus-o și altădată, din motivele binecunoscute, nu poate „accesa” Palatul Victoria ca șef al executivului de la București!

                  E o realitate ușor sesizabilă de către oricine! Nici nu s-a omologat bine acest guvern, apreciat de mulți ca fiind (poate) cel mai slab din istoria țării, că a reînceput lupta domnilor Dragnea&Tăriceanu cu „statul paralel” (o „invenție” bolnăvicioasă a acestor doi politicieni, dar eficientă, ca argument, în lupta pentru distrugerea statului de drept, în mintea oamenilor simpli și creduli!) că primul pas făcut de noul premier (urmat imediat de Tăriceanu, ca șef al Senatului) a fost acela de „renunțare” la serviciile SPP-ului (adică la cel care are menirea de a asigura paza și protecția demnitarilor, conform legii).

                    Motivul insinuat: „politizarea” SPP-ului (și a altor servicii secrete) de către „statul paralel”, chipurile, condus „din umbră” de președintele Iohannis!

                     Ce se ascunde, în realitate, în spatele acestor atitudini e cât se poate de simplu: asistăm la asaltul generalizat asupra tuturor pârghiilor de exercitare a puterii care nu sunt (încă) adjudecate de către Dragnea&Tăriceanu!

                      Văzând ce se întâmplă acum mi-am adus aminte de o frază, la modă prin anii '90, cu trimitere la Ion Iliescu („mentorul” celor doi de azi): „Cine-a stat cinci ani la ruși/ Nu poate gândi ca Bush!”. Ceea ce vreau să spun prin asta este faptul că oamenii aceștia nu pot să se împace cu ideea că nu controlează întreaga putere în stat! Asta este ceea ce îi „roade” pe ei, nu altceva.

                     Prizonieri ai unei mentalități nedemocratice, pentru Dragnea&Tăriceanu existența unei justiții neaservite lor și a unor servicii secrete în care conducerea nu aparține unor oameni loiali lor constituie lucruri de neacceptat!

                      Poate fi exonerată populația țării de ceea ce se întâmplă în politică? Dacă privim cu atenție rezultatele înregistrate din patru în patru ani de către cei care conduc România și ultimele sondaje de opinie care îi dau pe primul loc pe Dragnea și colegii săi, răspunsul este negativ! 

                  

-va urma-

Florin-Vasile ȘOMLEA

– analist politic și geopolitic –