Cluj-Napoca, 19 februarie 2019
Relațiile internaționale și provocările momentului(I)
Dinamică, pe alocuri
imprevizibilă, politica internațională
își urmează cursul ei după o logică anume, influențată decisiv de jocurile și
interesele marilor puteri. Așa a fost dintotdeauna și nu se întâmplă altcumva nici acum, în acest
început de an 2019!
Asistăm la consolidarea unor
tendințe apărute în ultimii ani, între care la revenirea statului-națiune ca actor
major al scenei internaționale, la perisabilizarea
organismelor internaționale care au „făcut legea” în deceniile postbelice, la
ascensiunea unor state mari, precum China și Federația Rusă, mișcare dublată de criza pe multiple planuri a Uniunii Europene, negată de oficialii
acesteia, dar vizibilă cu ochiul liber!
Legat de primul aspect, și anume de
consacrarea revenirii statului-națiune
pe poziția de actor important al scenei internaționale, meritul principal în
acest sens îi revine actualei administrații
americane republicane conduse de Donald
Trump.
Privită cu scepticism și presărată
cu ironii de tot soiul, politica externă a acesteia a ajuns, o dată cu trecerea
timpului, nu numai să definească modul de lucru al Statelor Unite, ci, mai mult
decât atât, să fie urmată de tot mai mulți actori politici internaționali.
Desigur nu sunt puțini cei care
deplâng fenomenul și care regretă lunga perioadă de liberalism (idealism) în relațiile internaționale, dar ceea ce
vedem azi se înscrie, firesc, în ciclicitatea
vieții de pe glob, care presupune alternanța liberalismului și realismului.
Avându-l „părinte fondator” pe Hans Morgenthau (urmat, printre alții,
de George Frost Kennan, Robert Gilpin sau Kenneth Waltz, ca să dau doar câteva nume mai importante), realismul relațiilor internaționale (indiferent
că e vorba despre cel „clasic” sau cel „neoclasic”) excelează, printre altele,
prin accentul pus pe ideea că sistemul
internațional este anarhic și că elementul
central al politicii internaționale îl reprezintă interesul puterii, iar pentru a-și impune autoritatea puterile trebuie să obțină hegemonia asupra celorlalți actori statali,
fapt realizabil prin deținerea armelor
strategice (nucleare), deținerea hegemoniei reprezentând garanția supraviețuirii statale și a descurajării
adversarilor, statele fiind actori
raționali care caută să realizeze echilibrarea
balanțelor puterii în favoarea lor într-o
lume nesigură.
După cum spuneam, influența
americană s-a dovedit a fi decisivă, având în vedere poziția de lider mondial a
Statelor Unite, dar începutul acestui
parcurs a fost anunțat puțin mai devreme de „aspiranții” la dominație globală
China și Rusia.
Chiar dacă poate părea curios pentru
unii afirmația legată de China, trebuie observat că importanța globală crescândă
a acesteia este demonstrată în acest moment chiar de penetrarea spațiului
european, cu accent pe zona central-estică a Uniunii, o realitate a ultimilor
ani!
Aflată la o distanță geografică
apreciabilă de bătrânul continent, China a acționat consecvent în această
direcție găsind în zona amintită loc de manevră, fenomen înlesnit de „scăpările”
Bruxellesului și de slabul interes al Adminsitrației
Obama, mai preocupată de Orientul Apropiat și Mijlociu (războiul din Siria)
decât de Europa de Est!
Ceea ce se întâmplă de la
venirea la Casa Albă a lui Trump reprezintă a schimbare de registru tactic,
actuala conducere americană văzând în China „principalul adversar” (fără a considera
că Rusia ar fi de neglijat!)!
Traducerea în fapte a acestei
schimbări de paradigmă a fost reprezentată de ultimele mutații în materie de strategie americană care vizează
întărirea „flancului estic” al NATO prin noile componente ale colaborării SUA
cu Polonia și România.
Așa trebuie văzute intențiile
de achiziții în materie de tehnică militară americană de ultimă oră de către
Varșovia și București, precum și amabilitățile reciproce ale oficialilor părților
menționate.
În acest context al competiției strategice dintre americani,
ruși și chinezi s-au înscris și lucrările Conferinței
de Securitate de la München din 15-17 februarie 2019, onorate de participarea
a peste o sută de șefi de state și guverne de pe glob, Statele Unite fiind reprezentate de vicepreședintele Mike Pence, Rusia
de către ministrul de externe Serghei
Lavrov iar China de Yang Jiechi, directorul pentru politici
externe al Partidului Comunist Chinez.
Concluzia Conferinței din
capitala Bavariei a fost sintetizată în declarația președintelui acesteia,
fostul ambasador german la Washington, Wolfgang
Ischinger, care a ținut să sublinieze „regruparea pieselor de bază ale
ordinii internaționale”, după care a adăugat, citez: „O nouă eră a competiției
marilor puteri se desfășoară între Statele Unite, China și Rusia, acompaniată
de un vid de conducere în ceea ce a devenit cunoscută sub numele de ordinea
internațională liberală. Deși nimeni nu poate preconiza cum va arăta viitoarea
ordine, devine evident că sunt necesare noi instrumente de gestionare.”.
Prezența americană la Conferința de Securitate de la München a
fost precedată de un „voiaj diplomatic” efectuat la Budapesta, Bratislava,
Varșovia, Bruxelles și Reijkjavik, ocazie cu care a fost consolidat „mesajul politic
al forței de disuasiune (descurajare)
a NATO” și „problema influenței maligne a Chinei”, totul pe fondul autosuspendării
recente a obligațiilor Statelor Unite care decurgeau din Tratatul privind Forțele
Nucleare Intermediare (INF), o măsură adoptată în urma constatării
nerespectării acestuia de către partea rusă de la venirea la putere a lui Vladimir Putin.
Prezent recent la Cluj-Napoca, Iulian Fota, directorul Colegiului
Național de Informații „Mihai Viteazul” și fost consilier prezidențial pe
probleme de securitate națională, menționa, în cadrul unei dezbateri restrânse,
importanța pentru România a prezenței militare americane masive în „flancul
estic” al NATO, subliniind faptul că, dincolo de diferitele speculații din
mass-media română, atât Ungaria cât și Turcia își respectă angajamentele
asumate, ceea ce este bine!
Recurgând la instrumentări care
țin de registrul așa-numitului „război hibrid”, Moscova a încercat, și, într-o
anumită măsură a reușit, să disemineze sentimente contradictorii legate de politica
occidentală, militară și civilă, în zona în care ne aflăm, fapt care, sublinia
Fota, face necesară o îmbunătățire substanțială a comunicării publice pe toate subiectele de interes național!
Și pentru că menționam „războiul
hibrid” iată o definire a acestuia așa cu o vede Dan Dungaciu, directorul Institutului Român de Științe Politice și
Relații Internaționale al Academiei Române (ISPRI).
Conform acestuia „războiul hibrid” nu are o
definiție acceptată unanim și, până de curând, el nu exista în dicționarul
geostrategic. Totuși, în esență, termenul acesta face trimitere la războiul nedeclarat de către state,
reprezentând confruntarea în care componenta militară nu este asumată explicit
și nici nu este singulară. În acest tip de război, esențiale nu sunt
slăbiciunile militare, ci mai cu seamă cele societale, nemilitare, pe care
agresiunea se străduie să le valorifice: tensiunile
etnice sau religioase, instituțiile slabe sau corupte, dependența economică sau energetică
ș.a.
Pornind de aici se ajunge la
activități diverse, de la terorism la
propagandă mediatică, trecând prin acțiuni militare neregulate și neasumate, ținta predilectă fiind un stat slab.
Prin „stat slab” se înțelege orice stat
fără instituții puternice, cu cetățeni dezangajați față de acesta (fără
sentimente patriotice) sau chiar ostili lui, un stat dependent economic de
inamicul potențial, măcinat în interior de corupție, prin urmare ușor de „virusat”,
cazul „de manual” menționat de Dungaciu fiind cel al Ucrainei pe relația cu
Federația Rusă, din urmă cu câțiva ani!
În tot acest context mass-media
joacă un rol important, dar nu decisiv! În opinia acestuia, în momentul actual
pentru NATO este important a găsi „răspunsuri hibride” la „războiul hibrid”,
fenomen preocupant la nivelul conducerii Alianței.
-va urma-
Florin-Vasile ȘOMLEA
–politolog și analist geopolitic–
