Cluj-Napoca, 28 septembrie 2015

Războiul din Orientul Mijlociu și „criza refugiaților”

(II)

În continuare, să vedem care sunt elementele care definesc Statul Islamic din Irak și Siria, ajuns la această oră principalul actor al luptelor din Orientul Mijlociu, locul unde se desfășoară această ciudată și atipică confruntare armată.

Din multitudinea evaluărilor referitoare la subiect m-am oprit asupra celei a ziaristului polonez de investigații Witold Gadowski, apărute în publicația online „fronda.pl”, un specialist în probleme de securitate, expert în problematica activității serviciilor secrete, în general, și autor al unor lucrări despre activitățile serviciilor secrete ruse pe teritoriul polonez, în particular.  

Gadowski este, totodată, realizator al unor filme documentare despre terorism, crima organizată, corupție și vechile structuri comuniste.

Conform acestuia, Statul Islamic este o „creatură foarte interesantă” care nu ar fi existat dacă nu s-ar fi produs o „coincidență a mai multor factori”, despre care are rezerve că ar fi fost cu totul „întâmplătoare”!

Făcând o apreciere în ceea ce privește creșterea potențialului uman și de luptă al ISIS-ului, Gadowski crede că acest lucru s-a realizat pe mai multe căi.

Una dintre ele ar fi aceea a „îngroșării” rândurilor luptătorilor fundamentaliști cu mii de persoane eliberate din închisorile iraniene și mai ales din cele siriene, care ispășeau pedepse pentru terorism și jafuri!

A doua cale a fost reprezentată de foștii ofițeri superiori ai armatei irakiene a lui Saddam Hussein care, dați afară după anul 2003 de către administratorul american din Irak, Lewis Paul Bremer, și de prim-ministrul Nuri al-Maliki, și-au găsit „un rost” în armata Statului Islamic, metamorfozându-se din socialiști în islamiști fundamentaliști.

Aceștia alcătuiesc astăzi Statul Major militar al ISIS-ului.

Ca o mențiune suplimentară, conform lui Gadowski, Statul Islamic este condus în acest moment de oameni proveniți din Irak, nu din Siria.

Pentru a completa tabloul, trebuie spus că inclusiv Abu Bakr al-Bagdadi, conducătorul Statului Islamic, supranumit „Califul Ibrahim”, este sunnit irakian și că premierul irakian al-Maliki se află în fruntea unui guvern șiit care nu s-a dat înapoi în a declanșa o persecuție de anvergură împotriva sunniților din Irak, fapt care a potențat susținerea cauzei islamice a autoproclamatului „Calif Ibrahim” (reamintesc că în această țară șiiții sunt majoritari, reprezentând 65 la sută iar sunniții se găsesc în minoritate, cu doar circa 30 la sută - restul de 5 la sută fiind creștini).

O altă decizie administrativă greșită a premierului al-Maliki, apreciază ziaristul polonez, a constat în dizolvarea miliției sunnite care lupta împotriva extremiștilor, în contextul în care acolo își desfășurau activitatea circa 100 000 oameni!

Consecința a fost aceea că majoritatea acestora a ajuns în rândurile ISIS-ului. Bine instruiți și înarmați și foarte experimentați militarii respectivi constituie astăzi cadrele Statului Islamic! Lor li s-au adăugat și alți nou-veniți, cum ar fi un important grup de ceceni, foarte apreciați în rândurile fundamentaliștilor.

Dar majoritatea celor sosiți provine din Arabia Saudită, Qatar, Yemen și Emiratele Arabe Unite, afirmă Gadowski, din primele două țări venind și bani de la sponsori informali ascunși.  

Toate aceste lucruri descrise mai sus explică de ce Statul Islamic este în creștere.

*

Ca organizare statală, ISIS beneficiază de propria structură politică, fiind condus, după cum spuneam, de Abu Bakr al-Baghdadi, care are doi prim-miniștri în subordine, unul pentru  Siria și altul pentru Irak. Ca un detaliu, cei trei folosesc pseudonime de război, nu numele lor reale!

Pentru comunicarea internă, fundamentaliștii nu utilizează comunicațiile telefonice sau prin satelit, ci curieratul, dispunând pentru asta de un  un excelent departament care a fost extins într-atât încât orice informație este transmisă prin ștafete din „gură în gură” în câteva ore, în întreaga țară!

Strategia militară a Statului Islamic este una care are la bază „învățămintele” desprinse din  înfrângerera talibanilor în Afganistan!

Un prim aspect, în acest sens, este acela că, Statul Islamic nu alcătuiește formațiuni militare de mari dimensiuni, trupele sale fiind plasate printre civili, ceea ce face să fie ineficiente atacurile din aer și imposibilă câștigarea războiului doar prin bombardamentele aviației.

De altfel, bine condus și înarmat, el își crează, în permanență, noi variante strategice de acțiune!

În ceea ce privește dotarea cu logistică de luptă, Statul Islamic are cele mai noi echipamente americane, rezultat al unei mari capturi din luna iunie 2014 operate la Mosul.

Incluzând blindate și artilerie, captura respectivă făcea parte din dotarea tehnică a trei divizii de luptători prooccidentali care părăsiseră orașul în grabă, abandonând tot parcul de mașini și armamentul avute.

În opinia lui Gadowski cu toate că e evident pentru oricine cunoaște lucrurile de mai sus că războiul cu fundamentaliștii nu poate fi câștigat decât „pe teren”, prin dislocarea de trupe la sol, până acum nimeni nu a făcut asta, cu excepția notabilă a kurzilor și șiiților!

Dar nici șiiții din sudul Irakului (dintre care, mai mult de 120 000 fac parte din miliții) și cu atât mai puțin kurzii, nu sunt înarmați de către Statele Unite și de aliații occidentali.

Astfel, kurzii, cei care au meritul de a fi oprit ofensiva fundamentaliștilor în nordul Irakului, folosesc arme din epoca sovietică sau capturate de la jihadiști.

Raidurile aeriene de bombardament occidentale s-au dovedit a fi complet ineficiente, fiind executate, în principal, asupra rafinăriilor de petrol, în ideea afectării filonului financiar al Statului Islamic.

Sunt ineficiente pentru că imediat după consumarea lor apar specialiști în materie, afirmă Gadowski, care, în contrapartidă cu sume uriașe de bani, reconstruiesc de fiecare dată instalațiile distruse! În plus, ISIS deține instalații portabile „în miniatură” pentru prelucrarea petrolului care pot înlocui rafinăriile „clasice”.

Capacitatea de exploatare din terenurile capturate este evaluată la 120 000 de barili pe zi, producția reală fiind de aproximativ 60000 de barili, ceea ce înseamnă un venit de peste 3 milioane de dolari pe zi numai din această activitate!

În sfârșit, Statul Islamic practică intens traficul cu obiecte de artă și cu obiecte arheologice! În opinia jurnalistului, nu ar fi adevărat că monumentele antice ar fi fost distruse, ci ele au fost vândute aducând alte venituri „frumoase” la bugetul fundamentaliștilor. 

          

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -

            (va urma)

Cluj-Napoca, 24 septembrie 2015

Războiul din Orientul Mijlociu și „criza refugiaților”

(I)

În ultima vreme, agenda presei internaționale a fost ocupată de ceea ce se întâmplă în Siria și Irak și de masivul exod al locuitorilor de acolo către Europa.

Surprins de fenomenul migraționist și, mai ales, de dimensiunea neașteptată a acestuia (ca și de complicațiile cărora le-a dat naștere), Bruxelles-ul a reacționat „pompieristic”, căutând soluții prin care speră să poată face față unei provocări care îi depășește orice anticipare!

Înainte de a discuta strategia acestuia pentru rezolvarea „crizei refugiaților”, să trecem în revistă ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani în Orientul Mijlociu și felul în care sunt „aranjate” „piesele de șah” ale „jocului conflictual” de acolo.

Totul a început în urmă cu patru ani în Siria, atunci când puterile occidentale, Statele Unite, Franța și Marea Britanie, au „apreciat” că trebuie pus capăt dictaturii lui Bashar al Assad (fiul lui Hafez al Assad, cel care condusese țara între 1970 și 2000). Așa s-a ajuns la implementarea „primăverii arabe” (denumire sub care a fost prezentată trecerea „revoluționară” de la dictatură la democrație în lumea arabă).

Momentul declanșării violențelor din Siria, care au degenerat mai târziu într-un adevărat război civil cu implicare internațională, l-a constituit reprimarea dură de către autorități a protestelor în masă din martie 2011, izbucnite ca urmare a prelungitei crize economice a țării, soldate cu grave consecințe sociale.

La scurt timp după acestea, s-a produs și implicarea unor puteri străine, prima, și cea mai importantă, fiind Statele Unite, care au avut un rol important în „punerea în operă” a conflictului militar de mai târziu. Dorința americanilor de a înlătura regimul de la Damasc a avut la bază orientarea promoscovită a acestuia și interesele Washingtonului într-o zonă în care existau doi aliați importanți, Turcia și Israelul!

La momentul debutului ostilităților, forțele politice interne implicate erau regimul al Assad (susținut de Rusia și China), Coaliția Națională Siriană anti-Assad (susținută de SUA, Franța și Marea Britanie), Gruparea radicală, devenită mai târziu Statul Islamic, alcătuită din diverse fracțiuni islamice fundamentaliste sunnite (susținute inițial de Arabia Saudită și Qatar iar mai apoi și de Emiratele Arabe Unite, Kuweit și chiar Turcia) și musulmanii șiiți (susținuți de Iran).

Acestora li s-au adăugat kurzii, care, după cum este știut, nu au un stat al lor, dar care își doresc de multă vreme asta, ei populând o suprafață care include zona de convergență a frontierelor a patru țări: Turcia, Siria, Irak și Iran.

Ce voia fiecare dintre aceste părți aflate în conflict? Administrația al Assad, al cărei lider Bashar al Assad aparține comunității șiite alawite, dorea conservarea pozițiilor sale de „putere legală”, Coaliția Națională Siriană urmărea „democratizarea” după model occidental, fracțiunile fundamentaliste sunnite își propuneau „refacerea Califatului Arab”, musulmanii șiiți, conservarea pozițiilor lor iar kurzii, „forțarea” situației pentru a putea supune atenției marilor puteri proiectul lor politic legat de recunoașterea unui stat independent.

Cam acesta era „tabloul sirian intern” de la momentul debutului ostilităților!

*

După un parcurs fluctuant, lucrurile au căpătat nuanțele de acum, prin „internaționalizarea” conflictului.

Cel mai important actor extern implicat aici au fost încă de la început (și sunt și acum) Statele Unite ale Americii.

Intrate „în forță” în Asia Centrală și Orientul Mijlociu, la scurt timp de la tragicele evenimente de la 11 septembrie 2001, prin „războiul împotriva terorismului” din Afganistan și al doilea război din Golf, care a dus la căderea dictaturii lui Saddam Hussein, acestea dau azi semne de „oboseală” și alimentează tot mai mult opinia experților că ar fi eșuat în tentativa lor de „democratizare” a celor două țări.

Analiștii occidentali par a fi de acord că 2015 este ultimul an al încercărilor americanilor de „transformare democratică” în Irak iar absența unei strategii politico-militare clare și eficiente în Siria, acolo unde Coaliția Națională anti-Assad aproape nu mai contează în fața mult mai incisivilor combatanți ai Statului Islamic, combinat cu tot mai consistenta implicare militară a Federației Ruse (susținătoarea regimului de la Damasc), par a prefigura un viitor „sumbru” pentru planurile americane din această zonă!

Dincolo de implicarea americană, pentru cei mai puțin cunoscători ai evenimentelor, ar fi de precizat faptul că monarhiile Golfului, în frunte cu Arabia Saudită, visau la începutul conflictului militar la înlăturarea regimului socialist al lui al Assad și la coagularea, pe teritoriul sirian (și, parțial, pe cel irakian), a unei monarhii sunnite „prietene”.

Evoluția situației politico-militare de pe teatrul de război și implicarea mai recentă a Rusiei, interesatăm, cum spuneam, de menținerea la putere a președintelui Assad, garantul conservării bazei sale navale din portul sirian Tartus (singura din Mediterana!), prefigurează însă un eșec al „îmbătrânitelor” monarhii sunnite amintite.

Parcă pentru a întări această constatare, „unele surse” afirmă chiar că Moscova nu ar exclude trimiterea de trupe la sol, spre deosebire de americani și francezi care, cel puțin deocamdată, au declarat că nu au în vedere așa ceva, preferând loviturile aeriene împotriva Statului Islamic!

Dar, poate, cea mai neplăcută consecință a evoluției evenimentelor de aici o resimte Franța, fostă putere colonială din Siria! Încrezătoare la început în șansele unei „primăveri arabe” rapide aceasta a recurs la o propagandă acerbă, diabolizând regimul de la Damasc, fapt care a stârnit o puternică „emoție” în rândurile tineretului occidental, generând, la începutul evenimentelor, deplasarea a mii de tineri spre Siria, în ideea susținerii răsturnării de la putere a „dictatorului” Assad.

Numai că, „socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg”! Odată ajunși în Siria, aceștia nu au intrat în rândurile forțelor Coaliției Naționale (pe care francezii doreau să o ajute), așa cum s-ar fi așteptat toată lumea, ci în cele ale luptătorilor Statului Islamic, cauzele gestului lor neputând fi explicate până azi!

Turcia lui Erdogan, țară cu pretenții de putere regională, a devenit și ea interesată de ceea ce se întâmplă la granițele sale, obiectivul, nemărturisit, al acesteia fiind asigurarea succesului Statului Islamic pe teatrul de război, din dorința scăderii șanselor kurzilor de a-și atinge obiectivul recunoașterii internaționale a unui stat independent.

De ce? Pentru că, o eventuală reușită a kurzilor în Siria, ar pune în pericol stabilitatea internă a Turciei, avându-se în vedere numeroasa minoritate kurdă din partea sud-estică a țării (circa 15 milioane de locuitori!).

Aceasta pare a fi rațiunea pentru care Ankara a practicat un limbaj dublu în ceea ce privește situația din Orientul Mijlociu, pe de-o parte afirmând că este împotriva Statului Islamic iar pe de altă parte permițând traficul de persoane, de armament și de petrol al fundamentaliștilor realizat prin rețele informale.

Temerile ar putea fi întemeiate, avându-se în vedere declarația liderului kurd Massoud Barzani care, după recentele sale discuții avute la Washington cu vicepreședintele Joe Biden, afirma că, citez: „un Kurdistan independent este foarte aproape și ireversibil”!

În sfârșit, Iranul, o altă țară cu pretenții de putere regională implicată în acest conflict, a tot crescut ca importanță ajungând să conteze tot mai mult, mai ales după derularea, cu rezultate bune, a dialogului ruso-iranian!

Ceea ce urmărește Teheranul este sprijinirea șiiților din Siria în lupta lor cu majoritarii sunniți, motiv pentru care, medierea Moscovei pe lângă Iran în favoarea lui Bashar al Assad (șiit alawit), are toate șansele să fie încununată de succes!

În concluzie, ceea ce avem la ora actuală în Siria și Irak este un conflict armat care conține trei aspecte: a. de „război rece” pe disputa clasică Est-Vest (Occident versus Rusia); b. de război „civil” (între „loialiști” și „rebeli”); c. de „război sfânt” (între sunniți și șiiți).

În completarea celor de mai sus ar mai fi de adăugat două lucruri importante apărute în ultimele zile: discuțiile israeliano-ruse de la Moscova ca urmare a deplasării premierului Beniamin Netaniahu însoțit de ministrul israelian al Apărării și tot mai desele opinii ale unora dintre occidentali (în speță Franța) legate de reconsiderarea atitudinii față de Bashar al Assad.

*

Pentru publicul larg s-ar părea că disputa dintre musulmanii șiiți și musulmanii sunniți ar semăna cu aceea din alte vremuri dintre creștinii ortodocși și creștinii catolici. În realitate lucrurile nu stau deloc așa, ci sunt mult mai grave. Și iată de ce.

În Islam, sunniții, care reprezintă 90 la sută din totalul musulmanilor, sunt majoritari.

Din punct de vedere dogmatic confesional, aceștia perpetuează opțiunea celor care au refuzat să considere conducerea comunității islamice ca fiind doar „o problemă de moștenire”, după cum au refuzat să accepte și că însușirea dogmei și a Legii ar trebui să se bazeze pe sursele ezoterice. Sunniții sunt împărțiți în patru școli (sau „rituri”) care se recunosc reciproc: malekismul, hanefismul, șafiismul și hanbalismul.

De cealaltă parte, șiiții se consideră „urmașii partizanilor lui Ali”, văr și ginere al profetului Muhammad, Ali încarnând legitimitatea „Casei Profetului” împotriva„ Celor Trei Califi” (Abu-Bakr, Omar și Osman) și a descendenților acestora, care au domnit în locul său.

Șiiții au consacrat imamatul ca instituție, imamii fiind văzuți ca „intermediari între om și Allah” și având, pentru mulți dintre musulmanii acestei orientări, o „aură divină”, noțiune total străină sunniților (ca și aceea de imamat).

Marea schismă islamică, care a avut loc în 655-661, pricinuită de luptele pentru conducerea Califatului (numită în izvoarele musulmane „Marea discordie”), constituie elementul care s-a aflat la originea împărțirii lumii dominată de această religie, în sunniți și șiiți (dintre care 80 la sută se află în Iran).

Pentru sunniți, musulmanii șiiți sunt „eretici” care au „pervertit” Islamul și „trebuie omorâți” (apreciere mai gravă chiar decât cea avută la adresa evreilor și creștinilor), poziția celor două curente fiind una ireconciliabilă!

Ca un detaliu, ar fi de notat faptul că, cele mai importante țări musulmane șiite sunt Iranul (cu 95 la sută din totalul populației interne), Azerbaidjanul (cu 85 la sută) și Irakul (cu 65 la sută).

În Siria există în acest moment 16 la sută șiiți (dintre care 12 la sută sunt alawiți iar restul reprezintă alte orientări).

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -

                                                             (va urma)

Cluj-Napoca, 3 septembrie 2015

Democrația, „valurile” sale și... refugiații

De-a lungul timpului istoric, democrația modernă a cunoscut perioade de flux urmate de perioade de reflux.

Denumite în mediul de specialitate „valuri lungi ale democratizării”, respectiv „valuri inverse ale democratizării”, primele au fost până acum în număr de trei iar celelalte în număr de două.

Pentru acuratețea abordării acestui subiect l-am luat ca reper pe unul dintre „clasicii” domeniului, Samuel P. Huntington, autorul lucrării „Al treilea val al democrației”, care ne oferă o bună descriere a procesului de la începuturile sale și până în anul 1991.

Între timp, avându-se în vedere că o parte a statelor aflate în „cel de-al treilea val al democratizării” s-a reorientat spre alternative semidemocratice (sau chiar nedemocratice), unii au acreditat ideea că ne-am afla în fața „celui de-al treilea val invers al democratizării”, fapt neconfirmat până acum.

Din perspectivă cronologică, „primul val lung de democratizare” a început în jurul anului 1820 odată cu extinderea dreptului de vot la nivelul unei mari părţi a populaţiei masculine din Statele Unite ale Americii şi a continuat timp de un secol, până în 1926, dând naştere unui număr de 29 de democraţii.

Început încă din 1922, anul venirii la putere a lui Mussolini și a fascismului în Italia, „primul val invers al democratizării” a redus numărul statelor democratice până în 1942 la doar 12.

Victoria Aliaţilor asupra puterilor Axei a deschis însă calea „celui de-al doilea val al democratizării”, care va atinge apogeul în anul 1962, când se înregistrau 36 de democraţii.

Între 1960-1975 a urmat un „al doilea val invers” care a făcut ca numărul acestora să scadă la 30.

În sfârșit, „cel de-al treilea val al democratizării”, început în 1974 cu „Revoluţia garoafelor” din Portugalia și căderea regimului dictatorial al lui Salazar, s-a încheiat în 1990 cu prăbuşirea regimurilor totalitare comuniste din Europa.

Acest „val” a prins în colimatorul său alte 30 de ţări între care şi România, astfel încât, în 1996, numărul total al democraţiilor era estimat de către Larry Diamond, un alt „clasic” al domeniului, între 76 şi 117.

Regula de până în acest moment a demonstrat că după fiecare ciclu numărul țărilor cu regim democratic a înregistrat creșteri importante!

Referitor la România ar fi de notat că ea nu apare menționată în primele două „valuri ale democratizării” datorită neîncadrării în criteriile stabilite de către teoria democrației, singura țară din spaţiul Europei Centrale şi de Est recunoscută ca „democrație” fiind Cehoslovacia.

Explicația constă în faptul că deși i se recunoaşte existenţa instituţiilor politice democratice în perioada de până la instaurarea dictaturii regale (1938), în privinţa tradiţiei democratice lucrurile stau diferit iar sub aspect electoral ele nu se prezintă deloc bine!

Și asta deoarece definiţia minimală a democraţiei a lui Joseph Schumpeter, legată de respectarea șanselor egale pentru toți competitorii aflați în lupta electorală pentru putere, nu se regăsea în realitatea politică a României interbelice.

Mai exact, în condițiile în care regele (ca șef al statului) numea un prim-ministru înaintea unui nou proces electoral (deși era un procedeu absolut „constituțional”), acest lucru a fost apreciat ca reprezentând un „avantaj nemeritat” pentru partidul din care provenea premierul, întrucât, de regulă, se producea influențarea alegătorilor, viciindu-se scrutinul respectiv.

Luând în calcul aspectul descris, putem spune că Huntington a încadrat corect țara noastră abia în „cel de-al treilea val al democratizării”, când această „practică” nu s-a mai regăsit în viața politică a României!

*

Dar să revenim la subiect!

De ce era necesară această detaliere a temei fluxurilor și refluxurilor democratizării? Pentru că pornind de aici se poate ajunge la o înțelegere mai corectă a așa-numitului fenomen al „exportului de democrație” pe care Occidentul l-a practicat, în mod constant, în relațiile sale cu țările „Lumii a Treia”.

Când spun asta am în vedere, mai ales, încercările de „democratizare” din ultimii ani ale unor state cu regim dictatorial, precum Irakul, Afganistanul, Siria, Egiptul sau Libia, prin „instrumentări”, mai mult sau mai puțin evidente, ale Occidentului.

Reușita democratizării Germaniei şi Japoniei din perioada imediat postbelică, într-un context de ocupaţie militară a acestora, a creat puterilor democratice impresia falsă a posibilității repetării succesului în orice situație și în oricare parte a globului scăpându-se din vedere faptul că cele două țări reprezentau niște cazuri particulare, irepetabile în alte zone și în alte perioade de timp!

Absența culturii și a tradițiilor democratice au determinat în cazul celorlalte țări menționate apariția unor situații neanticipate care au generat nu democrație, ci instabilitate politică, degenerând în războaie civile și forme noi de totalitarism, precum cel fundamentalist islamic (vezi ISIS).

Asta după ce, spre exemplu, începutul procesului de democratizare a Afganistanului şi Irakului, țări aflate sub ocupaţie militară străină, dădea speranțe de reușită.

Bulversate de instabilitatea politică și afectate de violențele din țările lor, mase mari de oameni disperați au luat calea exilului spre zone mai liniștite ale globului, ținta lor actuală fiind continentul european, mai exact partea prosperă a acestuia.

Astfel, conform unor estimări provizorii, de la începutul anului curent circa 350 000 de persoane din Orientului Mijlociu și Africa de Nord au asaltat pur și simplu Europa prinzând nepregătite țările vizate, Germania, Franța sau Suedia!

Reacțiile statelor europene au fost din cele mai diverse iar speculațiile din mass-media internațională nu au întârziat să apară: de la faptul că această operațiune ar fi orchestrată de ISIS, cu scopul de a marca „începutul Jihadului” asupra Europei, până la teza consacrată de „teoria conspirației” conform căreia totul ar fi „instrumentat” în vederea pregătirii terenului pentru instaurarea Noii Ordini Mondiale!

Oricare ar fi adevărul, un lucru e cert și anume că impactul fenomenului migraționist se va resimți nu numai asupra țărilor occidentale menționate, care reprezintă azi ținta finală a migranților, ci și al altora, considerate acum „de tranzit”, precum Austria, Ungaria sau Cehia, aflate pe traseu, în timp ce România și Bulgaria par a fi, cel puțin pentru moment, înafara „oricărui pericol”.

Pentru Occident, concluzia ar trebui să fie aceea că nu este bine să forțezi lucrurile și că democratizarea trebuie să vină nu prin formula „exportului” de sistem politic, ci ca urmare a evoluției societății respective. 

                                                     Florin-Vasile ȘOMLEA 

                                                             - politolog -