Cluj-Napoca, 31 martie 2018

Rusia, eterna poveste(I)

                Nu cu mult timp în urmă s-au desfășurat în Federația Rusă „alegeri prezidențiale” soldate, după era de așteptat, cu un nou succes electoral al lui Vladimir Putin, cel care se află neîntrerupt la conducerea acestui stat de la finele anului 1999, atunci când a beneficiat de un foarte scurt interimat al funcției supreme, urmare a demisiei lui Boris Elțân.

                Acest al patrulea mandat de președinte al Rusiei, obținut în 18 martie 2018, a venit fără mari emoții pentru cel care, din motive care țin de reglementările Constituției, a fost obligat să lipsească de la Kremlin vreo patru ani! Iar asta s-a făcut atunci în favoarea unui „apropiat” de-al său și coleg de partid, Dmitri Medvedev (formațiunea „Rusia Unită”), timp în care el a stat „pe aproape”, ocupându-se de conducerea guvernului!

                Am pus intenționat între ghilimele termenul alegerile prezidențiale, întrucât, pentru orice observator cât de cât cunoscător al politicii, nu mai este o noutate faptul că Federația Rusă reprezintă o parodie în materie de democrație reprezentativă, totul fiind atât de prost regizat încât „se vede cu ochiul liber” de la distanță că e vorba despre o farsă.

               De-a lungul anilor scurși de la luarea frâielor de către Putin orice formă de opoziție față liniile directoare stabilite în „laboratoarele” Kremlinului a fost eliminată, fără vreo minimă ezitare, iar lucrurile, așa cu arată azi, nu par a se schimba prea curând, ci dimpotrivă. Această concluzie se desprinde și din mesajul de mulțumire adresat de către învingător alegătorilor săi imediat după publicarea rezultatelor finale ale scrutinului prezidențial recent încheiat.

              Scandalul diplomatic internațional recent, în care a fost implicată Rusia în relația sa cu Marea Britanie, și reacția solidară a aliaților acesteia din urmă (între care Statele Unite) riscă să izoleze și mai mult autocrata conducere politică care îl are în frunte pe realesul președinte după „antecedentele” geopolitice de notorietate: invadarea Crimeii și războiul din estul Ucrainei.

              Acest scandal diplomatic în care este implicată Moscova a venit tocmai în zilele în care în spațiul mioritic se aniversa, pe ambele maluri ale Prutului, împlinirea Centenarului unirii Basarabiei cu România, eveniment istoric devenit posibil în contextul prăbușirii Imperiului Țarist!

              Dar cine este Vladimir Putin, omul care a marcat destinul Federației Ruse în ultimii douăzeci de ani? Născut în 1952 la Leningrad (azi, Sankt Petersburg) cu un tată militar în marina sovietică iar mai apoi „lucrător NKVD”, tânărul Vladimir a urmat cursurile Facultății de Drept a Universității de Stat din orașul natal, în specialitatea „Drept internațional”, unde l-a cunoscut pe asistentul universitar Anatoli Sobceak, primul primar postcomunist al metropolei de la Golful Finic și coautor al Constituției actuale, care a avut o influență asupra lui mai târziu. Tot atunci el a intrat în Partidul Comunist în care a rămas până la prăbușirea Uniunii Sovietice, în 1991.

              După terminarea studiilor universitare Putin a fost recrutat de KGB activând în specialitatea „contraspionaj” iar apoi a urmat alte trasee și specializări. Între 1985 și 1990 el a lucrat la Dresda, în Germania de Est, revenind în țară în 1991, unde avea să ocupe un post la Universitatea de Stat din Leningrad.

              În această perioadă s-a reîntâlnit cu Anatoli Sobceak iar a doua zi după eșuarea loviturii de stat împotriva președintelui URSS Mihail Gorbaciov a demisionat din KGB având gradul de locotenent-colonel. Acestea ar fi, în mare, datele formative și profesionale ale lui Vladimir Putin.

              Cariera politică a acestuia cuprinde un parcurs care începe în orașul natal cu funcții în administrația locală (șef al Comisiei de relații externe a primăriei în perioada 1991-1996 și viceprimar în 1994) sau în politică (șef al filialei locale a partidului de guvernământ între 1995-1997) pentru ca, oarecum brusc, să fie numit de către președintele Elțân, prim-ministru al Federației Ruse în august 1999.

             De pe această poziție, în plan intern, el a ordonat redeschiderea ostilităților militare cu separatiștii din Cecenia, chiar în acel an, iar după preluarea funcției de șef al statului s-a distins, în plan internațional, prin adoptarea unei atitudini ostile aderării României și Bulgariei la Uniunea Europeană (2006) - neluată în seamă de Bruxelles - și prin presiuni - încununate de succes - pentru neprimirea Ucrainei și Georgiei în NATO (2008).

             Afișându-se ca a un adept ferm al combaterii terorismului islamic, de pe pozițiile creștinismului ortodox de la care se revendică sub aspect confesional - în acest sens condamnând atentatele din 11 septembrie 2001 din Statele Unite – Putin a câștigat o anumită simpatie în cercurile occidentale! În anul 2007 revista americană „Time” l-a desemnat „Persoana Anului”, ca semn de apreciere pentru redresarea unei țări aflate în criză, fapt care a reprezentat un alt punct de sprijin pentru politica lui externă de readucere a Rusiei în prim-planul vieții internaționale.

             În interiorul țării Putin și-a justificat stilul autoritar de conducere prin necesitatea luptei pentru combaterea corupției, girată de marii oligarhi ruși, luptă încununată de succes, dar, în paralel, s-a folosit de acesta pentru anihilarea opoziției politice democratice, aspect blamat de mulți analiști politici.

              Dacă la prima sa alegere ca președinte al Rusiei (26 martie 2000) reușea să obțină 52,5 la sută din voturi, la cea din acest început de primăvară scorul a crescut la 76 la sută, ceea ce pare a da dreptate celor care îl acuză de lipsă de spirit democratic și de persecutare a opoziției politice rusești. Asta, dacă avem în vedere că ceilalți doi „contracandidați” din martie 2018 clasați pe locurile doi și trei au fost comunistul Pavel Grudinin (11,77 la sută) și ultranaționalistul „liberal-democrat” Vladimir Jirinovski (5,65 la sută), foarte apropiați viziunii politice etalate de câștigător.

            Ca o paranteză, la cele de mai sus, trebuie adăugat că perioada în care a deținut funcția de premier (mai 2008–mai 2012) a fost una în care politica externă și internă a Moscovei nu a suferit modificări demne de menționat, titularul de la Kremlin, Medvdev, fiind apreciat ca un „simplu executor” al planurilor lui Putin!

      

-va urma-

             

Florin-Vasile ȘOMLEA

–politolog și analist geopolitic–

Cluj-Napoca, 16 martie 2018

Alegerile parlamentare din Italia și
noile tendințe politice ale Europei

                 La mai bine de o săptămână de la consumarea scrutinului pentru noul legislativ de la Roma concluziile capătă un contur mai clar sub aspectul semnificațiilor sale.

               Alegerile au avut ca miză completarea a 315 locuri de senator (din totalul de 320) și a 630 de locuri de deputat, toate vacantate la 28 decembrie 2017 în urma dizolvării vechiului Parlament.

               Ele s-au desfășurat în contextul mai larg al respingerii de către electoratul din Peninsulă, cu o largă majoritate, a „reformei constituționale” propuse de premierul socialist Matteo Renzi în 2016, a adâncirii crizei economice și a marilor probleme cauzate de fluxurile masive de migranți musulmani din ultimii trei ani .

              Alegerile parlamentare din acest început de martie au fost primele desfășurate pe baza noii legi electorale, „Rosatellum bis” (după numele inițiatorului ei, Ettore Rosato, liderul deputaților Partidului Democrat de care aparține și premierul în funcție, Paolo Gentiloni), aprobate, cu o majoritate confortabilă, în octombrie 2017. Aceasta a înlocuit două reglementări similare: „Porcellum” (2005) și „Italicum” (2015), ambele apreciate ca fiind în contradicție cu normele Constituției!

               Având în vedere prevederile noii legi electorale (care, printre altele, dă posibilitate partidelor care atrag 1 la sută din voturi să intre în legislativ!) rezultatele înregistrate la 4 martie 2018 trebuie evaluate pe trei paliere, primul fiind cel al votului proporțional acordat coalițiilor politice, unde am asistat la victoria Coaliției Centru-Dreapta (37 la sută), locul al doilea revenindu-i Coaliției Centru Stânga, din care face parte și Partidul Democrat, care a obținut însă numai 23 la sută.

               La votul proporțional acordat partidelor politice primul loc i-a revenit Mișcării 5 Stele (33 la sută), locul secund Partidului Democrat (19 la sută), membru al Coaliției Centru Stânga, al treilea, Ligii Nordului (18 la sută), al patrulea, formațiunii lui Berlusconi, Forza Italia (14 la sută) iar al cincilea, partidului „eurosceptic” Fratelli d´Italia (4,35 la sută), ultimele trei fiind componente ale Coaliției Centru-Dreapta.

                Scorurile de mai sus „acoperă” însă doar două treimi din locurile pentru Parlament, cealaltă treime fiind dată de votul uninominal, unde „câștigătorul ia totul”.

                De pe acum „gurile rele” acreditează ideea că, cel mai probabil, guvernarea va aparține Mișcării 5 Stele (populistă de stânga), fondată de actorul Beppe Grillo, care, „ajutată” de Bruxelles (după „modelul german” al „marii coaliții CDU-CSU” care a „salvat-o” pe Angela Merkel), va primi, într-un final, susținerea Partidului Democrat (obligat să facă acest pas de către socialiștii europeni, de care țin la nivel continental, chiar dacă în momentul de față nu vor asta) pentru a bloca accesul la putere al „naționaliștilor extremiști”, adică al Coaliției Centru-Dreapta!

                Fără a intra în alte detalii legate de aceste alegeri și de consecințele lor imediate, ceea ce se poate constata este adăugarea unui alt succes, chiar dacă unul relativ, al formațiunilor politice de factură naționalist-conservatoare etichetate de către presa occidentală ca „extremiste de dreapta”.

                Italia este încă o țară care vine să confirme ascensiunea acestora într-o succesiune care, la scara timpului recent, include atât țări din Vest, cât și din alte părți ale Europei, precum Franța (cu Frontul Național – FN), Olanda (cu Partidul pentru Libertate – PVV), Belgia (cu formațiunile Interesul Flamand – VL și Noua Alianță Flamandă – N-VA), Germania (cu Alternativa pentru Germania – AfD), Austria (cu Partidul Libertății – FPÖ), Suedia (cu Democrații Suedezi – SD), Ungaria (cu Mișcarea pentru o Ungarie mai bună – Jobbik), Grecia (cu partidul Zorii Aurii – AD), Slovacia (cu formațiunea Slovacia Noastră – LSNS) ș.a.

               Pornite în drumul lor politic din puncte diferite, toate aceste partide au ajuns, oarecum ciudat, la un numitor comun: lupta împotriva migrației musulmane și scepticismul (mergând până la adversitate accentuată) față de Uniune Europeană!

              Să luăm, pentru exemplificare, două dintre ele, Liga Nordului din Italia și Democrații Suedezi din Scandinavia.

               Prima a apărut ca o formațiune regională care milita la începuturile sale (1991) pentru desprinderea Nordului industrial de restul Italiei și fondarea unui stat denumit „Padania”. Odată cu trecerea timpului ea a renunțat la acest „proiect politic” inițial afișându-se tot mai mult ca un partid anti-UE și anti-migranți.

             Cea de-a doua, înființată în 1988, s-a manifestat la debutul ei ca un partid de factură neofascistă, cu  accente xenofobe. Dacă mai bine de două decenii existența ei a fost una mai degrabă „invizibilă”, din 2010, când a repurtat primul succes notabil obținând 5,7 la sută în alegerile legislative, urmat, în anul 2014, de 12,86 la sută, aceasta a ajuns să conteze devenind azi a treia forță politică a Suediei! Programul politic actual al Democraților Suedezi include, pe lângă național-conservatorism, aceleași preocupări pentru combaterea fenomenului migraționist islamic și adversitatea față de Bruxelles!

             Prin urmare putem afirma că ceea ce se întâmplă azi în țările Uniunii Europene nu mai reprezintă un „fenomen izolat”, ci dimpotrivă ne indică, dacă vreți, o schimbare de paradigmă politică, pe care decizionalii de la Bruxelles nu au anticipat-o și la care nu par a avea răspunsuri adecvate (unul dintre ele fiind acela legat de „proasta gestiune a problemelor generate de criza economico-financiară mondială”).

             Creșterea curentului naționalist, cu accente conservatoare, pe ici pe colo, își are ca explicație principală (așa cum am mai spus-o) în încurajarea iresponsabilă de către Bruxelles, Berlin sau Paris a imigrației dinspre Orientul Apropiat și din Africa de Nord și Centrală, sub pretexte care mai de care mai bizare, pe un scenariu care rămâne până azi cunoscut de foarte puțini, total lipsit de credibilitate în planul explicațiilor oficiale!  

              Iată, așadar, că naționalismul se vede întărit chiar de către cei care îl dădeau ca fiind trecut demult în „lumea umbrelor”.

            Este bine? Este rău? La aceste întrebări probabil că numai timpul ne va oferi răspunsul. Până atunci nu ne rămâne decât să fim de acord că, în mod firesc, orice acțiune dă naștere unei reacții. În politica europeană, reacția la cele întâmplate în ultimii ani poartă  numele „naționalism”!

Florin-Vasile ȘOMLEA

–politolog și analist geopolitic–