Cluj-Napoca, 28 iunie 2014

România, un stat slab

            

          Agenda publică internă a ultimei săptămâni a fost acaparată de subiectul „Mircea Băsescu-Bercea Mondialu´”, un subiect legat de fenomenul combinațiilor politicului cu lumea interlopă.

Alături de „Cazul Uioreanu” de la Cluj, acest subiect departe de a fi ceva izolat reprezintă doar „vârful aisbergului” flagelului corupției din România „capitalismului de cumetrie” (sintagmă consacrată de fostul șef al statului Iliescu, unul dintre cei care prin permisivitate și pasivitate a „ajutat” la dezvoltarea acestuia!).

Desigur instituțiile statului abilitate, mai cu seamă DNA-ul, au făcut eforturi considerabile în ultimii ani pentru a aduce lucrurile pe făgașul normalității dar „mai e mult până departe”!

De ce s-a ajuns aici și de ce este atât de dificilă combaterea nu numai a corupției, ci și a altor fenomene care grevează societatea noastră (vezi, printre altele, adevăratele „atentate” la adresa Constituției ale conaționalilor noștri maghiari pe tema „autonomiei”, dar nu numai)?!

Răspunsul la întrebare s-ar putea găsi în cele ce urmează!

Cu mai mulți ani în urmă cineva din mediul universitar clujean făcea o afirmație care, la vremea respectivă, m-a contrariat, citez: „- Domnule, România este un stat slab!”.

Mi-am pus atunci întrebarea, oare chiar așa să fie?! Odată cu trecerea timpului, ca urmare a evenimentelor care a trecut peste noi, am ajuns să îi dau dreptate acelei persoane.

Da, într-adevăr România este un stat slab! Și iată de ce cred asta.

România este un stat slab pentru că are la bază o Constituție care nu a fost bine gândită și care nu consacră un principiu fundamenal al democrației reprezentative: cel al separației, echilibrului și controlului reciproc al puterilor în stat (așa numitul checks and balances)!

Acest principiu a apărut și funcționează peste Ocean și el a dus la rezultatele apreciate de toți cei care analizează situația democrațiilor reprezentative!

Concret, peste Ocean cele trei puteri în stat și anume cea legislativă (Senatul și Camera Reprezentanților), cea executivă (Președintele și Guvernul) și cea judecătorească (Curtea Supremă de Justiție) se găsesc într-o relaționare de o asemenea manieră încât e imposibilă perturbarea vreuneia de către alta.

Și, în plus, în anumite condiții, stabilite prin lege, există posibilitatea penalizării cu pierderea mandatului (și nu numai) de către titulari!

„Cheia” explicației se găsește în Justiție, mai exact în modul în care se face desemnarea responsabililor puterii judecătorești, reprezentată de Curtea Supremă de Justiție și de tribunalele locale!

Desemnarea judecătorilor instanței supreme se face pe viață de către Președintele SUA cu aprobarea și la propunerea Senatului (nu ca în România unde e pe o perioadă determinată!) lucru de o foarte mare importanță pentru asigurarea stabilității și siguranței judecătorilor și, pe cale de consecință, a obiectivității desfășurării actului de justiție!

Meritele consacrării acestei stări revine „Părinților Fondatori” ai Americii (Benjamin Franklin, John Adams, Thomas Jefferson, George Washington ș.a.) care, inspirați de filosofiile lui John Locke și Montesquieu, au ținut cont de „datul” elementar al faptului că omul are tendința naturală de a abuza de putere!

Peste mai bine de un secol, dincoace de Ocean, parcă în completarea temei abuzului de putere, parlamentarul britanic Lord Acton atenționa: „Puterea corupe iar puterea absolută corupe în mod absolut!”.

Revenind pe plaiurile mioritice observăm că lucrurile sunt departe de contextul descris mai sus. O spun cu părere de rău că atât timp cât Constituția nu va consacra, prin textul și litera sa, independența față de politic a puterii judecătorești și stabilitatea pe funcție a judecătorilor lucrurile nu se vor îndrepta, cetățeanul obișnuit va avea de suferit iar România va rămâne un stat slab, măcinat de procesele degradării interne!

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -

Cluj-Napoca, 19 iunie 2014

PNL și popularii europeni

(II)

  

Desigur, așa după cum spuneam, aderarea PNL-ului la Partidul Popular European nu a fost primită cu aplauze nici de adversarii externi nici de cei din interiorul formațiunii național- liberale.

Dacă adversitatea resimțită din exterior are explicații mai „la îndemână” (în speță interesul PSD-ului și al actualului premier Victor Ponta de a nu se putea constitui o alternativă credibilă la ceea ce reprezintă „stânga” în spațiul public românesc), adversitatea resimțită în interiorul PNL-ului apare cel puțin bizară!

De ce spun asta? Pentru că e greu de înțeles cum pot fi ostili unui demers  care are ca obiectiv întărirea „dreptei” oameni care au pretins dintotdeauna că acesta este „sensul vieții lor politice”, numele cel mai notoriu care s-a manifestat împotriva demersului respectiv fiind cel al lui Călin Popescu Tăriceanu, fost președinte al formațiunii liberale și fost prim-ministru al României!

Nu o să insist, așa cum poate v-ați aștepta, asupra acțiunilor și declarațiilor publice ale oscilantul politician „dizident” considerat de mulți ca fiind azi un fel de „coloană a cincea” a puterii în zona liberală, ci o să mă limitez doar la a reda părerea sa despre social-democrații pe care acum îi curtează găsită într-o carte, „Rețeta gloriei”, a unui romancier mai puțin cunoscut, Olimpian Ungherea, ca mostră a inconsecvenței sale politice!

Astfel, acum vreo zece ani, domnul Tăriceanu se situa la antipodul a ceea ce spune azi despre pesediști, citez: „Principalul obstacol pentru integrarea României în Uniunea Europeană este PSD. Acest partid, în lăcomia sa de putere și de avere, a generalizat corupția și a creat structuri de tip mafiot.” (Motto-ul Capitolului 12)!

Dar poate mult mai important este a vedea „motivațiile” celor rămași în PNL care se manifestă „vocal” împotriva drumului gândit de Antonescu și Iohannis de aderare la popularii europeni. Și aici îi am în vedere pe unii demnitari liberali din teritoriu care în noul context al ieșirii de la putere riscă să își piardă locurile călduțe câștigate în urma alegerilor locale din 2012 dar și pe unii europarlamentari proaspăt realeși, numele cele mai importante fiind Renate Weber și Norica Nicolai.

În afara necredibilei afirmații conform căreia PNL-ul ar „trăda” liberalismul, ALDE și Internaționala Liberală, aceștia acuză mai ales „incompatibilitatea” național-liberalilor cu popularii.

Dar oare chiar așa să fie? Chiar atât de mare să fie discrepanța dintre liberalism și popularism?!

Pentru a ne da seama dacă e așa sau nu, pentru a vedea „cât liberalism” include gândirea politică populară m-am oprit asupra definiției popularismului, așa cum apare ea în formularea dată acestuia în 1919 de către Luigi Sturzo, fondatorul Partidului Popular Italian, citez:

„(Popularismul) este liberal (în sensul sănătos al cuvântului) pentru că se bazează pe libertăţile civile şi politice, pe care le consideră egale pentru toţi, fără monopoluri de partid şi fără persecuţii religioase, bazate pe rasă sau clasă; (...) se detaşează de socialism pentru că admite proprietatea privată (...). Adeziunea sa la sistemul constituţional şi la metodele democratice este sinceră şi leală. Este împotriva dictaturilor şi reacţiunilor de orice gen. Este foarte ostil faţă de curentele naţionaliste, ce fac din «naţiune» o nouă divinitate şi se menţine mereu în prima linie pentru apărarea libertăţii.”.

Din cele de mai sus vedem că presupusa „gravă incompatibilitate” dintre liberalism și popularism nu se prea susține, chiar dacă există și unele diferențe (firești) între cele două.

Una din ele constă în dezacordul popularismului cu „teza” lui Machiavelli, conform căreia în instrumentarea politicii de stat „scopul scuză mijloacele”, apreciată de Sturzo ca fiind „profund greşită” în condiţiile în care, în opinia acestuia, între politică şi morală ar exista „o similitudine absolută”!

                                    Florin-Vasile ȘOMLEA
                                           - politolog -

Cluj-Napoca, 14 iunie 2014

PNL și popularii europeni

(I)

              Imediat după consumarea alegerilor europarlamentare din 
25 mai anul curent un anunț venit din partea conducerii istoricului partid al liberalilor a făcut înconjurul țării stârnind reacții dintre cele mai diverse, de la aprobări precaute până la dezacorduri voalate: aderarea PNL-ului la Partidul Popular European!

Dincolo de „argumentele” adepților uneia sau alteia din cele două atitudini ceea ce s-a discutat mai puțin a fost aspectul afinității ideologice a PNL-ului cu PPE-ul. Dar, ar putea spune cineva, cât de mult mai contează asta în contextul în care atât partidele de la noi, cât și românii (sătui de politică și de politicieni!) sunt prea puțin interesați de ideologia pe care o afișează primele.

În lumea în care trăim aspectele ideologice par a nu mai „spune” prea multe cel puțin prin comparație cu vremurile de altădată. Și totuși lucrurile nu stau chiar așa.

De ce? Pentru că în pofida faptului că și-au pierdut din caracterul riguros de altădată, ideologiile politice rămân elemente-reper de la care se desprind ca un evantai principiile de bază care definesc setul de valori ale activității politicului de la care, mai apoi, vin măsurile de guvernare care ne afectează pe toți!

*

Intrând „în fondul problemei”, să spunem că, într-o definire aproximativă, termenul „ideologie”, lansat de francezul Destutt de Tracy în prima parte a secolului al XIX-lea, s-ar traduce ca fiind „un sistem de idei opinii sau dogme pe care un individ un grup social, un regim politic sau un partid le folosește pentru justificarea acțiunilor destinate să satisfacă aspirații și interese practice, politice sau culturale, dar fără o preocupare deosebită privind raționalitatea și obiectivitatea lor. În general, o ideologie comportă afectivitate, vizionarism, pragmatism, conținând exagerări și denaturări ale realității” (da, chiar așa, include și exagerări și denaturări ale realității!).

În România, pentru majoritatea oamenilor, a fi „de stânga” înseamnă a fi „socialist” (sau „social-democrat”), adică a te arăta preocupat mai ales soarta celor săraci și de chestiunile de ordin social, în timp ce a fi „de dreapta” este asociat cu statutul de „liberal”, adică de „om bogat” preocupat doar de „afaceri”, de dezvoltarea capitalismului.

Trebuie spus că în ambele situații avem de a face cu interpretări simpliste și reducționiste, în realitate nuanțele ambelor orientări politice fiind mult mai complexe!

*

 În cele ce urmează mi-am propus o analiză pe marginea compatibilității PNL-ului cu popularismul, dintr-o perspectivă cât mai obiectivă cu putință.

De aceea voi face trimitere la un alt francez Daniel-Louis Seiler.

După ce subliniază dificultatea analizării liberalismului din zilele noastre, Seiler ne arată că acesta este atât de diferit de la țară la țară ca urmare a clivajelor de la nivelul societății moderne și a parcursului istoric diferite!

Cele două au dat naștere la șase tipuri de liberalism: trei pe „centru-stânga” (liberalismul-laic, liberalismul-anticlerical, social-liberalismul) și trei pe „centru-dreapta” (liberalismul-catolic, naţional-liberalismul, liberalismul-democratic).

De aici s-ar desprinde o primă concluzie: caracterul de partid de centru-dreapta al PNL-ului, în calitatea sa de promotor al național-liberalismului (aspect autoasumat și menționat ca atare și în toate documentele sale oficiale!).

 În anul 2006 un împătimit al liberalismului de la noi, politologul Dragoş Paul Aligică, adept al libertarianismului (abordare maximalistă a liberalismului, un fel de „extremism liberal” venit de peste Ocean) sublinia necesitatea „corelării” liberalismului românesc cu planul european criticând nuanța de „centru-stânga” a ELDR-ului (Partidul Liberalilor, Democraților și Reformatorilor Europeni), actualmente ALDE, precum și prezența PNL-ului în rândurile acestuia.

Descris și de Seiler ca fiind „o grupare eterogenă, constituită mai degrabă din ceea ce rămâne după ce prima mână a partidelor europene a fost «triată» între socialişti şi populari” cu centrul de greutate al grupării căzând la stânga – ELDR-ul a rămas în Parlamentul European un partid de centru-stânga, în contrapartidă cu nuanța de „dreapta” a PPE-ului!

Desigur la momentul acela PPE-ul îngloba mai ales partide creștin-democrate și conservatoare ceea ce făcea justificată poate rezerva conducerii de atunci a PNL-ului de a părăsi ELDR și Internaționala Liberală.

Dar în anii următori, în condițiile în care conservatorii s-au desprins de populari și și-au format propriile lor structuri continentale (inclusiv la nivelul Parlamentului European), locul acestora fiind luat, într-o anumită măsură, de formațiuni politice liberale, opțiunea PNL-ului se cerea a fi reanalizată!

Prin urmare dacă în deceniul anterior PPE-ul avea prea puține „ingrediente” liberale în componența sa justificând oarecum rezerva liberalilor români de a adera la structurile sale, schimbările survenite în ultimii 5-6 ani descrise mai sus coroborate cu menținerea ELDR/ALDE pe aliniamentul unui social-liberalism, mai apropiat de social-democrația europeană (deci, de „stânga”) decât de „dreapta” continentală, îndreptățesc PNL-ul în decizia luată recent de a trece la populari!

În sfârșit, dincolo de toate aceste considerente de ordin pur teoretic aspectul pragmatic a contat și el destul de mult! În contextul în care Partidul Popular European este cel mai important actor politic din Parlamentul European iar PNL și PDL au hotărât recent „să-și dea mâna” într-o alianță având ca țintă finală fuziunea lor într-o puternică formațiune politică „de dreapta” (sub numele Partidul Național Liberal), gestul de acum al național-liberalilor era singurul care putea fi luat în calcul, dacă se au în vedere interesele României ca stat-membru al Uniunii Europene!

De aici rezultă a doua concluzie și anume că rămânerea PNL-ului în ELDR/ALDE și în Internaționala Liberală ar fi reprezentat un nonsens și ar fi blocat constituirea unei puternice alternative de dreapta la PSD în politica românească!

                                                           Florin-Vasile ȘOMLEA
                                                         - politolog - 

Cluj-Napoca, 7 iunie 2014

Teme false și manipulare publică

Acest week-end a adus cu sine în politica autohtonă primul congres al recent creatului partid Mișcarea Populară soldat cu un succes așteptat al favoritei președintelui Băsescu, controversata Elena Udrea.

Aceasta l-a învins în cursa pentru șefia PMP-ului fără prea mari emoții pe fostul ministru al Educației Daniel Funeriu. Ce va fi de aici încolo cu acest partid vom vedea! Cert însă rămâne faptul că, așa după cum o certifică și evaluările sociologice de dată recentă, departe de a fi reprezentat o „locomotivă” pentru proaspăta formațiune politică, doamna Udrea s-a dovedit a fi mai degrabă „elementul” care a condus în partea a doua a campaniei pentru „europarlamentare”, la regresul acesteia scorul de doar 6 la sută spunând câte ceva pentru cei mai atenți la nuanțe!

Și asta în condițiile în care Traian Băsescu nu și-a precupețit eforturile mergând până dincolo de limitele sale constituționale de șef al statului în a susține PMP-ul prin nenumărate apariții publice sau în mass-media!

Dar nu acesta e subiectul pe care îl aveam în vedere, ci intenția mea este aceea de a arunca o privire critică obiectivă asupra perioadei campaniei electorale pentru Parlamentul European și asupra felului în care a fost ea „instrumentată” de către actorii politici implicați.

Așa după cum am putut observa în cursa pentru ocuparea celor 32 de fotolii parlamentare de la Bruxelles, în care subiectele principale ar fi trebuit să fie cele legate mai ales de „agenda europeană”, am „beneficiat” din plin de tot felul „surogate”, de teme fără nici o legătură cu aceasta precum disputa Ponta–Băsescu pe marginea subiectului „Nana” cultivat cu asiduitate de către posturile de televiziune apropiate unuia sau altuia dintre cei doi actori politici (așa numita „luptă dintre palate”), inundațiile din sudul țării și comentariile malițioase pe marginea reacțiilor inadecvate ale actualului premier și exemplele ar putea continua!

În ceea ce îi privește pe candidații care au fost prezenți în ultimii cinci ani la Bruxelles ar fi fost interesant și util pentru noi să îi vedem în dezbateri televizate legate de bilanțul activității lor din care să putem desprinde lucruri precum beneficitatea prezenței în capitala UE pentru România, punctul de vedere al actorilor politici majori, Partidul Popular European, respectiv Partidul Socialiștilor Europeni, cu privire la viitorul Uniunii și al foloaselor care decurg de aici pentru cetățenii statelor membre (dacă vom avea o „Europă federală” sau o „Europă confederală” care să conserve unele prerogative ale suveranității naționale), ce importanță are alegerea primului președinte al Uniunii Europene pentru noi, care este soarta românilor aflați la muncă în vestul continentului având în vedere creșterea euroscepticismului în general și a ostilității occidentale față de ceea ce nu este autohton în particular (în contextul în care acolo se află azi circa 3-4 milioane de concetățeni!) etc.!

În ceea ce îi privește pe candidații care au solicitat votul „în premieră” pentru a reprezenta țara în Parlamentul European, ar fi trebuit, poate, ca publicul să le pretindă acestora și unele abilități minimale pentru a-și putea exercita mandatul la Bruxelles în cele mai bune condiții.

Desigur pe ici pe colo au existat și unele abordări corecte ale campaniei pentru „europarlamentare”. Senzația generală cu care am rămas a fost însă aceea a încerării de păcălire a publicului cu tot felul de „instrumentări” ieftine și de calitate proastă, de manipulare a publicului! Tendința de „ecranare” a PNL-ului și PDL-ului de către PSD și de către Traian Băsescu a fost evidentă pentru oricine a privit mai atent la ceea ce s-a întâmplat în timpul campaniei.

Operațiunea s-a realizat prin promovarea temelor false și prin insistarea mult prea timpurie pe subiectul alegerilor prezidențiale din noiembrie anul curent!

Și întrucât 2014 este un an electoral manipulările nu se vor opri aici, ci vor continua, mai ales dinspre zona puterii politice. Spun asta întrucât unul dintre cei mai autorizați specialiști în domeniu, profesorul Bogdan Teodorescu de la Școala Națională de Științe Politice și Administrative, autorul unei cărți de profil intitulate sugestiv „Cinci milenii de manipulare”, se află în „ograda puterii” fiind „consultant” și „consilier” al actualului premier Victor Ponta, posibilul candidat social-democrat la funcția supremă în stat.

În încheiere iată un ultim „detaliu-argument” care întărește această presupunere: potrivit celui mai recent sondaj de opinie realizat de către Centrul de Studii și Cercetări Infopolitic dacă ar candida la toamnă Ponta ar câștiga alegerile prezidențiale din primul tur (sic!)!

Ceea ce nu știe însă publicul larg este faptul că institutul respectiv este condus de Dan Sultănescu, nimeni altul decât consilierul de imagine al premierului Victor Ponta!

Concluziile le trage fiecare!

    Florin-Vasile ȘOMLEA

  - politolog -

Cluj-Napoca, 5 iunie 2014

Cuvânt înainte

    Scena politică internă și internațională a cunoscut o dinamizare tot mai pronunțată în această primă jumătate a anului 2014. Destrămarea Uniunii Social Liberale, trecerea Partidului Național Liberal în opoziție, alegerile europarlamentare și consecințele lor imediate asupra competitorilor (anunțata aderare a PNL la PPE), noua alianță de dreapta PNL-PDL, demisia lui Crin Antonescu din fruntea național-liberalilor și accederea în această funcție a lui Klaus Iohannis, potențialul candidat al acestora la alegerile prezidențiale din toamna care vine, acțiunile DNA împotriva corupției, invitarea de către PSD a populistului partid al lui Dan Diaconescu la guvernare, situația din Ucraina vecină etc. etc., reprezintă doar o parte din subiectele de larg interes pentru cetățeanul obișnuit prins în hățișul unei vieți existențiale extrem de agasante...        

  Cu siguranță, în perioada următoare, vor apărea multe altele, toate la un loc oferind posibilitatea abordării lor analitice pe dimensiunile politologică, administrativă, culturală, instituțională europeană, geopolitică și geostrategică etc., cu folos pentru cei interesați de a accesa informații corecte, obiective, disjunse de orice formă de partizanat.            
Acesta este scopul propus de către „Puncte de Vedere” și cred că demersul meu va fi primit cu interes și receptat pozitiv de către cititorii acestui blog.

    Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -