Cluj-Napoca, 3 octombrie 2017
Statul național între
ciocan și nicovală.
Cazul spaniol
Apărut la scara istoriei moderne în contextul prăbușirii
imperiilor multinaționale din Europa și ulterior, la nivel de mapamond, prin
destructurarea imperiilor coloniale ca urmare a consacrării principului dreptului
la autodeterminare al popoarelor, statul
național pare a se găsi într-o mare dificultate fiind prins, de mai multă
vreme, între ciocan și nicovală: pe deoparte, presiunea externă a globalizării, pe de altă parte, rebeliunea
internă a secesiunii regionale.
Cele întâmplate acum două zile în Spania, unde regiunea Catalonia și-a anunțat, prin liderii ei
separatiști, „independența” față de Madrid în urma „succesului” referendumului
ilegal având ca subiect acest lucru, nu e un fenomen izolat, ci o continuare a
unor situații similare apărute în mai multe părți ale bătrânului continent.
El ne arată că
lucrurile se găsesc într-o stare care riscă să alunece spre consecințe imprevizibile
dacă nu se vor găsi rapid soluțiile în stare a detensiona atmosfera. Asta în
condițiile în care guvernul spaniol condus de Mariano Rajoy a anunțat că nu recunoaște referendumul catalan („Nu
a existat nici un referendum”) și nici rezultatele lui („...întrucât
majoritatea populației din această regiune nu a participat la el.”).
Spuneam la început
că referendumul a fost ilegal
deoarece, în conformitate cu legea spaniolă în domeniu, orice asemenea
convocare la urne nu se poate face decât pe întregul teritoriu național, nu
doar într-o anumită parte a țării! Or guvernul de la Madrid nu fusese de acord
cu așa ceva!
În condițiile date intervenția
poliției spaniole a fost extrem de promptă și s-a soldat cu sute de răniți în
rândurile civililor catalani, fapt exploatat cu abilitate de către Carles
Puigdemont, liderul naționalist al
regiunii, care, prefăcându-se a uita că statul are dreptul constituțional de a
uza de forță atunci când legea este încălcată și nu există loc de negociere, a
criticat aspru autorităţile centrale, afirmând că fac uz de forţă în mod „nejustificat,
disproporţionat şi iresponsabil”, aspect ce conferă o „imagine îngrozitoare a
Spaniei” pe plan extern (sic!).
M-am întrebat care ar putea fi cauza reală a escaladării lucrurilor
într-o țară remarcată de-a lungul timpului ca fiind una „calmă” și tolerantă,
cu o largă și benefică autonomie regională, în care, poate nu întâmplător,
și-au găsit locul și fericirea existențială și câteva bune milioane de români?
Răspunsul a venit chiar din partea unuia dintre ei care, ajuns deputat,
invitat fiind în studioul TVR luni seara, imediat după consumarea
referendumului, declara că aceasta este una strict legată de „chestiunea
banilor”, autoritățile regionale catalane, nemulțumite de banii veniți de la
bugetul național, mințind populația cum că Madridul este vinovat de
nerealizarea unor investiții de mare interes public, a repus pe tapet o
ameninațare mai veche legată de proclamarea independeței regiunii. Așadar,
iată ce-i mînă pe unii în luptă!
Atent la toate acestea și la violențele dintre poliția spaniolă și catalani,
Bruxelles-ul a reacționat prin Comisia Europeană prompt declarând referendumul catalan
ca fiind „neconstituțional”.
„Cazul spaniol” vine
după cele întâmplate și în alte țări ale Europei occidentale, precum Belgia sau Marea Britanie (ca să nu mai vorbim despre ceea ce întâmplă în Est
și în Balcani, vezi situația din Kosovo), acolo unde regiunile Flandra, respectiv Scoția, au abordat o temă asemănătoare rezolvată în cele din urmă
într-un mod cât de cât amiabil.
În cazul Belgiei,
care este, ca și Spania, o monarhie
constituțională, criza politică vizând eventuala secesiune a Flandrei s-a
întins din 2007 până în 2008 și a condus într-un final la transformarea țării
într-un stat federal pe criterii
lingvistice.
În ceea ce privește Marea Britanie, monarhie parlamentară, după ce în anul
1997 a fost reînființat Parlamentul de la Edinburgh, Partidul Național Scoțian,
câștigând majoritatea absolută la alegerile din 2011, a organizat în 2014 un
referendum (dar, atenție, cu acordul Londrei!) având ca subiect independența,
ocazie cu care 55 la sută dintre cei prezenți la urne au respins ideea
secesiunii (la o prezență la vot consistentă de 85 la sută).
Spre deosebire de
cele două situații referendumul catalan nu a fost consecința unui dialog
politic al părților aflate în divergență, fapt care a și condus la scenele de
violență din preajma secțiilor de votare dintre autorități și cetățeni.
Întrebarea care se poate
pune este: cui folosește?! Pentru că, în orice situație, cineva are de câștigat!
După reacțiile
imediate este limpede că nu Bruxelles-ului! Și atunci, vrând-nevrând, dincolo
de ceea ce spuneam despre globalizare,
gândul ne zboară spre Rusia, care, nu poate decât să privească favorabil la
„necazurile” statelor europene alimentându-le atât cât îi stă în putință, după
principiul „Întărâtă-i drace!”.
Și, în încheiere, ar mai fi două întrebări:
oare să fie o simplă coincidență declarația insolentă făcută duminică la
Cluj-Napoca de către premierul Viktor
Orban legată de „viitorul lingvistic unguresc” (cert, în viziunea lui!) al
acestui oraș (a cărei „parte” maghiară nu trece de 19 procente!) sau ea are o
anumită legătură cu evenimentele din Catalonia, dacă luăm în calcul pretențiile
emise, nu o dată, de demnitarul de la Budapesta cu privire la „dreptul la
autodeterminare” al Țării Secuilor?
A doua e legată de
reacția „democratică” a unei bune părți a mass-media
românești care deplângea „violența polițiștilor” trimiși de guvernul
spaniol împotriva votanților, trecându-se sub tăcere faptul că referendumul nu
era legal: în ce măsură este aceasta conștientă de posibilitatea repetării
scenariului în cazul României, cu aceași regiune a țării invocată de premierul
ungar, și cum ar reacționa într-un caz asemănător?!
Excesul de zel gazetăresc
„democratic”, care neglijează chiar principiile de bază ale democrației și
anume legalitatea și principiul majorității (stipulat de către
toți clasicii domeniului începând cu Giovanni
Sartori și terminând cu Robert Dahl)
poate dăuna grav chiar sănătății democrației!
Exagerând puțin, oare
ar vrea cineva să ne întoarcem la epoca revolută a ducatelor, cnezatelor și
voievodatelor de altădată care marca un continent slăbit de fărâmițare politică
în perioada medievală?
Eu cred că ar fi
bine să reflectăm mai mult asupra tuturor aspectelor atunci când ne exprimăm
opiniile cu privire la ceea ce se întâmplă în jurul nostru și să o facem cu mai
multă precauție, în folosul personal și al societății, mai ales dacă avem
calitatea de formatori de opinie!
Florin-Vasile ȘOMLEA
- politolog și analist geopolitic -
