Cluj-Napoca, 25 aprilie 2018

Rusia, eterna poveste(II)

              Unii ar putea crede că ceea ce se întâmplă azi cu Federația Rusă condusă de Vladimir Putin reprezintă un „accident politic”. Din nefericire nu este vorba de așa ceva! Dimpotrivă! În cazul acestei țări întinse pe două continente, cea mai mare din punct de vedere teritorial de pe glob, este vorba despre o continuitate a unui parcurs început la mijlocul Evului Mediu, parcurs marcat de o viziune expansionistă spre toate azimuturile.

            Pentru a înțelege mai bine totul „recursul la istorie” este, ca și în cazul analizei politice, absolut obligatoriu.

           Prin urmare, iată ce ne dezvăluie geopolitica despre Rusia ultimelor veacuri.

           Dar, înainte de asta, trebuie adaugat faptul că, asemenea altor actori importanți ai scenei internaționale (Statele Unite, Marea Britanie, Franța, China, Iranul, Arabia Saudită etc.) și ea s-a folosit de un element mai puțin cunoscut publicului larg și anume de panisme (sau panidei), în cazul de față fiind vorba de panslavism și de panortodoxism.

           Ca o scurtă explicație, conform geopoliticianului german Karl Haushofer, panismele reprezintă „proiecte” politice (în marea lor majoritate utopice) care invocă fie motivele comunității de sânge (pangermanismul, panslavismul, paniranismul, panturcismul etc.), fie pe cele care țin de unitatea civilizațional-geografică (paneuropenismul, panamericanismul, panafricanismul), fie pe cele de natură confesională (panislamismul sau panortodoxismul).

            Aproape fără echivoc, toate panismele sunt, în esența lor, proiecte federale și se bazează pe o logică imperială!

             Întinzându-se pe două continente, Rusia a adoptat, în  plus, e drept, mult mai târziu, un al treilea panism și anume euroasianismul, în același scop bine determinat al creșterii importanței sale în politica mondială. Rezultatul concret al acestei ultime abordări, sesizabile după 1991, a constat în apariția Comunității Statelor Independente (CSI).

           Afirmam la început că Rusia a demarat acțiunea ei de creștere teritorială pe la mijlocul Evului Mediu, atunci când Marele Cnezat al Moscovei, după ce s-a emancipat de sub stăpânirea mongolilor (deveniți, dincoace de Urali, musulmani) și-a autoasumat concomitent rolul de luptător „cruciat ortodox” „chemat de istorie” să elibereze de sub Islam teritoriile locuite de slavii răsăriteni. Așa se face că deja în secolul al XV-lea Rusia ajungea cel mai mare stat din lume! În perioada veacurilor următoare imperialismul rusesc și-a extins teritorialitate, mai cu seamă către estul de dincolo de Urali, atingând, fără dificultate, țărmurile Oceanului Pacific și ocupând Alaska, situată pe continentul nord-american în primii ani ai secolului XIX (vândută, mai apoi, Statelor Unite ale Americii la un preț derizoriu).

            Expansiunea rusească spre Vest, adică spre inima Europei, a fost oprită de două regate medievale puternice, Suedia și Polonia, context în care atenția i s-a mutat către Balcani, acolo unde s-a lovit de Imperiul Otoman, cel care avea sub stăpânirea sa slavii sudici (bulgarii, sârbii, muntenegrenii, bosniacii) afiliați, alături de români și greci, creștinismului răsăritean. Acestea fiind datele problemei, rușii s-au folosit, pentru justificarea acțiunilor lor împotriva otomanilor, atât de panslavism, cât și de panortodoxism, ținta reală fiind cucerirea Istanbulului (bizantinul Constantinopol) și accesul la Marea Neagră.

            Extinderea teritorială a Rusiei țariste, substanțială în secolul al XVIII-lea, avea să fie stânjenită serios la începutul veacului al XIX-lea, atunci când ea s-a lovit de ridicarea, la nivel continental, a Franței condusă de Napoleon I, dar a continuat după 1815, atunci când marele rival occidental a „înclinat steagul” în fața coaliției din care făcea parte și Sankt Petersburg-ul.

              Acapararea Asiei Centrale (Uzbekistan, Tadjikistan, Kârgâstan) i-a deschis apetitul spre Golful Persic și chiar spre India (loc  geografic unde s-a lovit însă de interesele Imperiului Britanic!) iar tendințele similare spre Tibet a făcut-o să fie privită adversativ de China Imperială.

              Fragilitatea puterii rusești a fost probată de înfrângerea catastrofală din 1905, în războiul cu Japonia având ca obiectiv cucerirea Manciuriei și Coreii, atunci când flota ei militară, a fost distrusă de cea a Țării Soarelui Răsare.

              Primul război mondial a acutizat situația politică internă, marile pierderi umane suferite pe frontul cu Germania și Austro-Ungaria generând creșterea nemulțumirii generale, forțarea abdicării țarului Nicolae al II-lea și instaurarea unui scurt intermezzo politic intern „liberal” urmat de lovitura de stat bolșevică condusă de Lenin și încheierea Păcii de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, ocazie cu care Rusia a pierdut un teritoriu de 800 000 de km pătrați!

            Războiul civil care a măcinat țara a luat sfârșit în 1921, anul 1922 fiind cel al constituirii URSS-ului care, într-o formă „federală”, cuprindea aproape în totalitate (mai puțin țările baltice și Basarabia) ceea ce deținuse defunctul Imperiu Țarist.

             Venirea la putere a comuniștilor a adus cu sine, pentru o lungă perioadă de timp, renunțarea la politica expansionistă bazată pe panisme, comunismul înlocuindu-le pentru o lungă perioadă istorică!

            Partizan al „socialismului într-o singură țară”, Iosif Visarionovici Djugașvili zis Stalin, a marcat istoria interbelică a Rusiei sovietice printr-o politică internă preocupată de industrializarea forțată și colectivizarea agriculturii înlănțuită cu măsuri dictatoriale de o duritate extremă, iar în plan internațional de specularea situației mondiale.

           Conform lui Aymeric Chauprade și François Thual, pentru Moscova, redevenită capitală după 1918, lumea era împărțită, schematic, în acei ani, în trei: Uniunea Sovietică, „democrațiile burgheze” (Franța, Marea Britanie, SUA) și țările fasciste (Italia, Germania, Japonia).

            Dintre cele două „tabere capitaliste”,  ultima era percepută, din punct de vedere geopolitic, ca fiind cea mai periculoasă, prin posibilitatea de atacare simultană a URSS-ului atât din Europa, cât și din Asia. Temerea respectivă nu constituia o noutate în mentalul conducerii rusești,  ci reprezenta o continuare a viziunii primejdiei „încercuirii generale” a țării, existentă încă din perioada țaristă!

           Drept urmare, Moscova a acționat, într-o primă etapă, pe dimensiunea unei colaborări cu „democrațiile burgheze” (inclusiv în cadrul Ligii Națiunilor) în speranța că, astfel, va putea rămâne în afara disputelor dintre acestea și statele fasciste revanșarde. Speranța s-a dovedit a fi deșartă întrucât de partea cealaltă „democrațiile burgheze” acționau invers, sugerând celor din urmă „direcția Est”!

            Ceea ce a urmat a fost abandonarea de către Rusia sovietică a liniei politice externe de până atunci și încheierea Pactului de neagresiune cu Germania nazistă (în august 1939), ceea ce, pentru moment, îi asigura „liniștea” în Europa. Mai mult chiar, în virtutea „anexelor secrete” ale acestuia, țările baltice, o parte a Finlandei, Basarabia și aproape jumătate din Polonia intrau, în 1940, după înfrângerea Franței de către Germania și Italia, în  componența ei!

-va urma-

Florin-Vasile ȘOMLEA

–politolog și analist geopolitic–