Cluj-Napoca, 14 decembrie 2016

Alegerile parlamentare
sau încă o victorie a populismului

 

               A trecut și ziua de 11 decembrie 2016. Alegerile parlamentare au rămas în urmă iar la ora de față se poartă discuții aprinse pe marginea unui subiect care a făcut să crească tensiunea tuturor, cel al numelui viitorului premier.

               Înainte de a intra în „fondul problemei” însă vreau să revin asupra unui aspect pe care l-am mai menționat imediat după consumarea alegerilor locale din iunie anul curent.

               Este vorba despre felul în care au fost întocmite și de data asta listele cu alegători sau, mai precis, cât au fost de corecte prin raportare la numărul real de votanți pe care îi avem astăzi.

               Concret, în pofida faptului că populația României este cifrată actualmente undeva la 19 700 000 de locuitori, numărul alegătorilor înscriși pe liste a fost, ca și la „locale”, de circa 18 000 000 (!?!).

               Prima întrebare care îți vine în minte este cum e posibil așa ceva, în condițiile în care, din totalul populației țării, ar trebui scăzută categoria celor cu vârsta sub 18 ani (circa 3 500 000 de persoane!) care, evident, nu pot participa vot!

              De-a lungul timpului acest subiect a fost ocolit sau trecut într-o zonă a derizoriului așa că cine ar avea interesul ca această problemă importantă să nu se rezolve rămâne o întrebare fără răspuns (cel puțin deocamdată).

              Revenind la subiect, cum spuneam, alegerile parlamentare s-au încheiat și nu oricum, ci cu niște rezultate care i-au „oripilat” pe unii și i-au extaziat pe alții (pe fiecare, funcție de orientarea politică și de interese). Cauza acestor atitudini contrarii a fost victoria zdrobitoare a „stângii” (a se citi a PSD-ului) în confruntarea cu rivalii, mai mult sau mai puțin „tradiționali”!

               Aruncând o privire retrospectivă asupra sfertului de secol scurs de la revenirea democrației pe plaiurile mioritice, putem spune că aceasta este cea mai categorică, dacă o exceptăm pe cea din 20 mai 1990!

              Cum se explică ea (diferența dintre PSD și PNL, clasat pe locul al doilea, fiind de nu mai puțin 25 de procente!) este și va mai fi subiect de dezbatere și de controverse o bună bucată de timp de acum înainte.

               Din multitudinea celor de până acum ar fi de reținut două, una anticipativă (pentru că a fost enunțată anterior zilei alegerilor) iar a doua constatativă, apărând după consumarea scrutinului.

          Astfel, într-o apariție televizată produsă cu puțin timp înaintea datei de 11 decembrie, Victor Ponta afirma cum că plecarea sa de la guvernare nu ar fi fost cauzată de manifestațiile masive de stradă care au urmat tragicului accident de la Club „Colectiv” din toamna lui 2015, ci de punerea în aplicare a unui „plan” bine ticluit având ca țintă finală crearea condițiilor pentru posibilitatea revenirii PSD-ului în fruntea bucatelor după „parlamentarele” din acest an, ca urmare a „spargerii castanelor” în capul celui care i-a succedat la Palatul Victoria, adică a lui Dacian Cioloș.

              Ulterior acestei „dezvăluiri”, oarecum ciudate, în aceste zile de după alegeri am auzit o explicație a succesului pesedist, oarecum mai apropiată de adevăr, și care, într-un fel, ar avea o legătură cu cele spuse de Ponta, chiar dacă pe un alt „palier” (fără ca prin asta să scuzăm „dreapta” pentru catastrofala înfrângere suferită!).

              Explicația pornește de la o realitate a perioadei postcomuniste și anume de la faptul că, de regulă, ca urmare a uzurii cauzate de guvernare, după un ciclu de patru ani, electoratul „s-a răsucit pe călcâie” votând pentru cei aflați în opoziție, generând astfel așa-numita „alternativă la putere”.

               Ei, acest lucru nu a mai fost posibil de astă dată, ciclul de guvernare de patru ani al PSD-ului fiind „fracturat” de demisia lui Ponta și de venirea la putere a „tehnocraților”, aspect care a făcut, așa cum spuneam, ca „decontul final” să cadă pe umerii acestora, nu ai pesediștilor (așa cum ar fi fost firesc!).

              Combinat cu „gafele” săvârșite de (încă) actualii guvernanți (speculate cu promptitudine populistă de către „social-democrați” în campania electorală), aceasta ar fi generat „nostalgia” unei bune părți a populației după „binefacerile” (bugetare și de asistență socială) ale „perioadei Ponta” și ar fi cauzat marea basculare a voturilor spre PSD, „înroșind”  harta României din nou (și nu oricum, ci mai consistent decât s-ar fi așteptat cineva!).

                   Dincolo de cele de mai sus, cred că deasupra tuturor se află o explicație mult mai simplă.

                În esență eu zic că victoria „social-democraților” rezidă în populismul agresiv al acestui partid care, așa după cum am mai spus-o și cu alte ocazii, departe de a fi unul de „stânga” (cum s-ar părea că e în virtutea apartenenței „cu acte în regulă” la structurile internaționale ale „stângii”) se comportă mai degrabă ca o formațiune politică de tipul „catch all”, dar cu clare conotații populiste!

              Populismul politic, pentru că despre acesta e vorba în cazul de față, reprezintă o formulă politică ce presupune „apelul la popor” (referendumul fiind o metodă frecvent uzitată!), o atitudine social-politică, cel mai adesea conjuncturală sau/și demagogică, urmărind în mod direct câștigarea simpatiei publice, îndreptată atât împotriva elitei intelectuale (antiintelectualism), cât și a celor aflați la marginea societății.

              O caracteristică a tuturor populiștilor, indiferent de partidul de care țin, este aceea că pot face apel la sentimente de o astfel de factură atunci când ele le convin și să le denunțe cu mare lejeritate atunci când nu le mai găsesc utilitatea!

               Este ceea ce am putut vedea deîndată ce s-au încheiat „parlamentarele” și PSD-ul „s-a văzut cu sacii în căruță”.

               Dincolo de promisiunile de tot felul, care mai de care mai atractive (și nerealiste!), la doar o zi distanță de ziua alegerilor, „el lider maximo” Liviu Dragnea, cel care se arăta în campania electorală ca fiind un „distrugător de taxe și impozite” (aspect cu care i-a „sedus” pe mulți români!) îl soma pe premierul Cioloș „să amâne cu un an” reducerea TVA-ului la 19 la sută, anularea taxei pe stâlp și a supraacizei la combustibil!

               Quod erat demonstrandum!

           Florin-Vasile ȘOMLEA

      - politolog -

Cluj-Napoca, 29 noiembrie 2016

Trump, noul președinte!

               A trecut ceva timp de la momentul alegerilor prezidențiale din Statele Unite câștigate de republicanul Donal Trump, devenit al 45-lea președinte al celui mai puternic stat de pe planetă!

                Victoria acestuia a fost una categorică, 306 electori la 232 electori și i-a „surprins” pe mulți dintre cei specializați în problemele democrației de peste Ocean, deși unii sociologi avertizaseră asupra unui asemenea posibil deznodământ.

                Dar cine să-i bage în seamă, în condițiile în care majoritatea mass-mediei americane, cu excepția notabilă a televiziunii „FoxNews”, se arătase „convinsă” de victoria candidatei Partidului Democrat. 

                Dincolo de comentariile de tot felul, apărute imediat după aflarea rezultatelor finale, ca un element inedit ar fi de semnalat masiva ieșire în stradă a susținătorilor lui Hillary Clinton din marile orașe americane și solicitarea de „anulare a scrutinului”, pe temeiul faptului că la „votul popular” Trump pierduse cu 200 000 de voturi. Și asta după ce doamna Clinton își recunoscuse public înfrângerea!

                 O situație asemănătoare a avut loc și în anul 2000, atunci când democratul Al Gore câştigase la rândul lui „votul popular” dar îl pierduse pe cel al electorilor, mandatul prezidenţial fiind adjudecat însă de republicanul George W. Bush!

                 În întreaga istorie a Americii, această situație are loc pentru a 5-a oară, într-un sistem electoral care acordă prioritate absolută votului electorilor, conceput ca atare în ideea asigurării reprezentativității regionale şi pentru a acționa ca un „filtru” în cazul în care cetăţenii ar opta pentru un candidat „popular” dar „nedemocratic”.

                Ceea ce a fost diferit de data asta, dincolo de violențele de stradă provocate de demonstranți în confruntările cu poliția, a fost solicitarea acestora de modificare a Constituției pe dimensiunea desfășurării alegerilor, în sensul statuării „votului popular” ca element al stabilirii învingătorului.

                Numai că, „America e America”, „legea” fiind „lege” și nemodificându-se după bunul plac de moment al cuiva! Așa se face că, ușor-ușor, lucrurile s-au liniștit și viața a reintrat în normalitate.

                Desigur, cele petrecute cu prilejul „prezidențialelor” din 8 noiembrie, pot nedumeri pe cei mai puțin familiarizați cu sistemul electoral american și tocmai de aceea mi-am zis că ar fi utilă o prezentare succintă a sa.

               De la început trebuie spus că acesta este specific unei naţiuni federale cu două partide principale fiind astfel construit încât fiecare circumscripţie să fie bine reprezentată şi să poată fi evitate situaţiile limită!

            Primul aspect care trebuie subliniat ar fi acela că președintele Statelor Unite ale Americii nu este ales prin vot direct, ca în democrațiile din Europa, ci indirect, prin delegaţii şi electorii din Colegiul Electoral federal, care iau locul votanţilor direcţi! 

            Rațiunea care a stat la baza acestei abordări a fost aceea de a nu se da posibilitatea ca statele  mai puțin populate să fie ignorate în procesul electoral.

            Numărul de electori pe care îi are fiecare stat este egal cu numărul de reprezentanţi pe care îi deține în acel moment în Camera Reprezentanţilor şi Senat, în total existând 538 de electori corespunzând celor 435 de deputați ai Camerei Reprezentanţilor, 100 de senatori și trei reprezentanţi ai Districtului Columbia, alegerea preşedintelui fiind condiționată de opțiunea a cel puţin 270 de electori, adică jumătate plus unu din total.

            În cazul în care se ajunge la egalitate între cei doi candidați (269 la 269 de electori), atunci Camerei Reprezentanților îi revine misiunea de a vota ocupantul scaunului de șef al Casei Albe.

            Principalul dezavantaj al sistemului electoral american este dat de faptul că unele voturi sunt mai valoroase decât altele, mai ales în cazul aşa-numitelor „Swing states”, state cu o populaţie însemnată şi care oscilează între republicani şi democraţi!

            Din cele de mai sus rezultă că „piatra unghiulară” a acestuia este Colegiul Electoral federal și pentru corecta înțelegere trebuie specificat că, la momentul creării sale, el a fost gândit ca un instrument „calificat” („profesionist”) pentru desemnarea preşedintelui.

            Acum două sute de ani, varianta alegerii șefului statului de către Congres a fost respinsă, pentru că ar fi provocat prea multe diviziuni iar alegerea de către administraţiile statelor a fost eliminată pentru că ar fi subminat autoritatea federală.

             În ceea ce privește votul direct, acesta a fost evitat de teamă că oamenii îşi vor vota favoritul local şi nu va exista nici un candidat cu o majoritate suficientă pentru a guverna ţara!

             Luând toate acestea în calcul, s-a optat pentru sistemul electorilor, inspirat, se pare, de Colegiul Cardinalilor care îl alege pe Papă, autorităţile plecând de la premisa că persoanele cel mai bine informate şi mai „înţelepte” din fiecare stat vor alege pe cineva având la bază meritele sale, fără a ţine cont de loialitatea lor locală.

                                      

Florin-Vasile ȘOMLEA
- politolog -

Cluj-Napoca, 29 octombrie 2016

America între „izolaționism” și „globalism”

                    Mai este puțin până la momentul final al confruntării pentru șefia Casei Albe dintre democrata Hillary Clinton și republicanul Donald Trump, programat pentru 8 noiembrie 2016.

             Lunga campanie electorală prezidențială, începută în iarna acestui an în cele două mari partide americane, cu lupta internă în vederea desemnării candidaților pentru confruntarea ulterioară dintre ele, a fost presărată „cu de toate”!

           Încă de pe atunci, din faza „preliminariilor” interne, numele lui Trump, personaj „exotic” venit din mediul de afaceri, a fost asociat cu ideea de „dezastru” al democrației, formatorii de opinie de peste Ocean (dar și cei de pe la noi!) consumând multă energie pentru a convinge lumea că America s-ar afla la o adevărată „răscruce de drumuri” și că, o eventuală ajungere a republicanului la șefia executivului de la Washington, ar fi „mai mult decât periculoasă”.

             Pe parcurs, am asistat la dezvoltarea unei retorici antitrumpistă, presărate cu exagerări, care mai de care, alimentate și de unele afirmații ale acestuia, precum cele legate de dorința sa de a „redesena” tabloul intereselor americane interne și externe pornind de la abordări mai pragmatice sub aspect bugetar decât cele de până acum!

            Aceste afirmații au fost urmate de ironizări ale republicanului pentru ca, într-un final, spiritele să se mai liniștească întrucâtva!

             Desigur că cele de mai sus sunt lucruri obișnuite pentru cei familiarizați cu spectacolul alegerilor din Statele Unite numai că, parcă, de astă dată, s-a „întins coarda” mai mult decât era cazul!

            Cele trei confruntări electorale televizate ale celor doi concurenți politici i-au făcut pe aceeași formatori de opinie să afirme că doamna Clinton ar fi deja „ca și câștigătoare” a cursei prezidențiale, ea fiind văzută drept „soluția salvatoare” pentru democrația americană, argumentațiile bazându-se pe unele calități evidente ale democratei și pe mai lunga prezență în politică, prin comparație cu contracandidatul republican.

                Dincolo de ceea „ce spune” și „ce crede” lumea despre cei doi „finaliști” ai cursei pentru Casa Albă, importantă rămâne viziunea acestora cu privire la direcția pe care trebuie să o urmeze America în următorii patru ani.

               Ori, aici, lucrurile devin cu adevărat importante!

               În timp ce Hillary Clinton are o viziune „globalistă”, Donald Trump se pronunță în favoarea unei abordări „izolaționiste”, fiecare având propriile lui argumente pentru calea pe care o susține!

                Reprezintă oare viziunea politică a republicanului un pericol pentru democrația americană? Răspunsul corect este „Nu”!

               Nu, pentru că, de-a lungul istoriei lor, Statele Unite au cunoscut perioade de izolaționism (anii ´20-´30 ai secolului al XX-lea), alternate cu perioade de expansionism, de masivă implicare în viața internațională, în funcție de interese, de diverși factori și de „stimuli” de tot felul (perioada postbelică)!

                  Această democrație, cu o vechime de peste două secole, are „mecanismele” atât de bine „reglate” încât, vorba unui parlamentar aparținător Partidului Democrat de acum câteva luni, eventuala alegere a lui Donald Trump în funcția supremă, cu tot stilul său „mai contondent”, nu are cum să o afecteze în însăși substanța ei!

                  Prin urmare afirmația unora cum că America s-ar afla la un „moment de răscruce” nu se susține! Ne-am putea întreba: „- Dacă așa stau lucrurile atunci de ce toată această agitație în jurul alegerilor prezidențiale?”.

                Pur și simplu pentru că în spatele disputei dintre cei doi candidați se află interese care se bat cap în cap și care pot reverbera sub această formă a „spectacolului” inerent politicului de peste Atlantic, celelalte lucruri nefiind decât niște „simple detalii”!                 

                                                                

Florin-Vasile ȘOMLEA
- politolog -

Cluj-Napoca, 27 septembrie 2016

Democrație sau „plutocrație” ?!

       

       Apropierea campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din această toamnă a readus în atenția publicului partidele angrenate în cursa electorală, detaliile modului în care sunt întocmite listele de candidați stârnind, de pe acum, comentarii de tot felul în rândul specialiștilor  în domeniul politicii.

                 Mi-am propus să fac și eu același lucru, în rândurile de față, luând ca „repere” viziunile unor „clasici” ai teoriei democrației, precum Giovanni Sartori sau Robert A. Dahl.

               În discuțiile cu iz didactic legate de democrație, pentru o cât mai „plastică” redare a diferențelor dintre formele de manifestare ale acesteia, am întâlnit uneori reprezentări grafice împrumutate din geometrie.

                Din această perspectivă, democrația occidentală apărea redată printr-un patrulater, în timp ce democrația latino-americană era asemănată cu imaginea unui triunghi, concluzia, pe care o putea trage oricine, fiind aceea că prima are o stabilitate conferită de însuși „echilibrul” formei geometrice care o reprezintă (fapt tradus, sub aspect social, printr-o mare omogenitate).

                Prin contrast, cea de-a doua, redată grafic, după cum menționam, printr-un triunghi, a fost asimilată cu existența unei societăți având un „vârf” bogat și o „bază” marcată de sărăcie accentuată, generatoare a unui pronunțat dezechilibru (cu toate consecințele negative care decurg de aici).

                Felul în care au evoluat lucrurile în America Latină i-a determinat pe mulți să afirme că, în realitate, în această parte a lumii avem de-a face cu „false democrații” și cu veritabile „plutocrații” („ploutos” = avere, „kratos” = putere).

               Marile discrepanțe sociale existente în aceste „democrații” s-au tradus prin numeroase mișcări violente (revoluții și lovituri de stat militare) cu care a fost presărată istoria acestui continent de-a lungul întregului timp scurs de la înlăturarea jugului colonial spaniol sau portughez!

               Situate în Emisfera Vestică, spațiu geopolitic dominat de Statele Unite, republicile latino-americane s-au aflat, mai tot timpul, „pe masa de joc” a intereselor marilor companii nord-americane care, profitând de vulnerabilitatea „democrației” acestora (cauzată, în primul rând, de puternica polarizare bogați-săraci) au avut câmp deschis în alimentarea frecventă a tulburărilor amintite.

                  Ei bine, făcând comparații ale democrației românești cu democrațiile consolidate (aspectul comparativist fiind foarte apreciat în mediul de specialitate), analiștii au remarcat discrepanțele existente între cele două și, în egală măsură, unele asemănări ale acesteia cu democrațiile latino-americane!

                 Și s-ar părea că aveau dreptate!

                 Aveau dreptate pentru că, până la un punct, democrația românească urmează acest „model” iar dacă nu am fi fost situați geografic în Europa, probabil că lucrurile ar fi luat-o rău de tot „pe arătură”!

              De ce spun asta? Pentru că marcate de goana lor după puterea aducătoare de „foloase necuvenite” pentru „elitele” care le conduc, partidele românești par a vrea să ne demonstreze că s-au „molipsit” de unele „tare” ale democrațiilor latino-americane!

               Poate că cea mai bună dovadă în acest sens e aceea legată de modul în care sunt întocmite listele electorale: cei cu bani mulți în față, cei cu bani puțini, mai la coadă!

                Dar nu numai atât!

                Pentru ca „tacâmul” să fie complet, din patru în patru ani, sumele înscrise în dreptul candidaților de pe primele locuri au ajuns să fie tot mai „consistente”, cu tot mai multe zerouri și, dacă e posibil, în euro (că, deh, doar suntem membrii ai Uniunii Europene, nu-i așa?!).

                Întrucât în mass-media au apărut unele date legate despre acest obicei, poate că nu ar strica să menționăm, desigur orientativ, sumele din dreptul candidaților, ele cifrându-se între 63 000 de lei (14 000 euro)  (însemnând 60 de salarii minime brute pe ţară) și 10 500 lei (2 300 euro)!

                 Prin această „filosofie” care stă la baza întocmirii listelor electorale au fost date la o parte, din nou, competența, pregătirea de specialitate, experiența profesională, criteriile de integritate (singurele care ar fi putut ajuta la creșterea eficienței activității legiuitoare în viitorul Parlament!).              

                Privite dintr-o altă perspectivă, cea socială, sumele pretinse de partide pentru candidați sunt o adevărată bătaie de joc la adresa majorității populației care se zbate în mizerie!

                Asta fără a mai pomeni faptul că la întocmirea listelor apar și alte „neajunsuri” ca urmare a favoritismelor de tot felul, absolut discreționare, „instrumentate” de „baronii” locali (și asta indiferent de partidul de care aparțin!).

                 Această spirală a „nesimțirii politice”, care pare a fi fără de sfârșit, ne face să ne întrebăm dacă, nu cumva, ne aflăm într-o eroare de percepție a societății în care trăim și dacă nu ne îndreptăm spre „fundătura” unui drum care ne duce, nu spre democrație, ci spre o veroasă și cinică „plutocrație”!

                                     

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -

Cluj-Napoca, 17 august 2016

Despre „corectitudinea politică”

          

                     În ultimii ani, în limbajul public s-a impus un termen în aparență „neutru”: corectitudinea politică (uzual, aparând și sub forma sa din engleză, „Political Correctness”, abreviat PC).

             Spun „în aparență”, pentru că, așa după cum vom vedea în continuare, departe de a fi  „neutru”, termenul reprezintă elementul de care sunt legate multe lucruri controversate ale vieții politice interne și internaționale din ultima vreme.             

              Chiar dacă pare a fi o „noutate” în limbajul cotidian, în realitate el are o istorie (în accepțiunea sa actuală) care își are începuturile în deceniul trei al secolului al XX-lea, mai exact în anul 1923.

              Deloc „neutru”, așa după cum spuneam, termenul vine din limbajul marxismului cultural promovat de către așa-numita „Școală de la Frankfurt”, denumire sub care au activat nume de referință ale filosofiei germane interbelice și postbelice precum Herbert Marcuse, Max Horkheimer, Wilhelm Reich, Theodor W. Adorno, Erich From sau Jurgen Habermas, cu toții adepți ai neomarxismului!

              „Școala de la Frankfurt” nu a existat sub aspect instituțional niciodată, ea definind în esență acest grup de intelectuali, la ora actuală sub denumirea respectivă aflându-se „Institutul de Studii Sociale” (care funcționează pe lângă Universitatea Goethe din Frankfurt pe Main) al cărui director este Axel Honneth.

               Așadar, departe de a fi fost doar un „grup de reflecție”, ea s-a manifestat, încă de la începuturi, ca o structură preocupată de chestiuni sociologice, politologice și de critică literară, care funcționa ca o fundație privată având drept scop declarat „dezvoltarea cercetărilor marxiste interdisciplinare”.

              În anul 1933, după venirea la putere a lui Hitler, membrii ei s-au mutat mai întâi la Geneva, apoi la Paris pentru ca într-un final să ajungă la New York.

              Peste Ocean, membrii „Școlii de la Frankfurt” s-au afiliat Universității Columbia ca o „structură de cercetare” iar ulterior unii dintre ei precum Max Horkheimer și Theodor W. Adorno s-au mutat la Santa Monica (California) unde și-au dezvoltat activitatea, printre altele publicând lucrarea comună „Dialectica Iluminismului”.

              După încheierea celui de-al doilea război mondial, cei doi au revenit în Germania (occidentală), în timp ce Herbert Marcuse a preferat să rămână în America până la sfârșitul vieții sale.

              Adepți ai unui marxism „occidental” (mențiune care avea menirea de a-l diferenția, în ochii cunoscătorilor, de marxism-leninism, devenit fundament ideologic al statului totalitar sovietic), membrii „Şcolii de la Frankfurt” au considerat, la începuturile acesteia, că determinarea configuraţiei vieţii sociale de către economie (fundament al gândirii marxiste „clasice”) nu mai poate fi împărtăşită şi au promovat ideea accentului pus pe „importanţa culturii” în viaţa modernă, acuzând faptul că „potenţialul eliberator al Iluminismului” ar fi fost „denaturat” luând forma unei „opresiuni de tip special” care, deși oferea bunuri materiale din abundență, „răpea libertatea reală a individului”!

                Ajunși în Statele Unite, țară în care ideile libertății individului și ale luptei împotriva discriminării de orice fel avea propria sa „tradiție”, reprezentanții „Şcolii de la Frankfurt” au forțat promovarea unei „corectitudini politice” de-a dreptul „puritane” care nu avea cum să nu găsească o audiență largă, mai ales în mediul universitar și în mass-media de aici!

               Ulterior, conceptele sale de bază au fost îmbrățișate și de o bună parte a mediului politic american, mai cu seamă de cel de „stânga”, reprezentat de Partidul Democrat (lucru care s-a conservat până în zilele noastre!).

              La scara timpului, și în funcție și de zona geografică unde s-a manifestat, termenul „corectitudine politică” a avut nuanțe diferite!

              Astfel, în America, unde apăruse, dar sub o altă formă, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, el desemna „corectitudinea limbajului judiciar, administrativ și politic privind dreptul constituțional sau dreptul civil”. Mobilul era unul „onorabil” considerându-se că „anumite minorități” discriminate trebuiau „menajate”, „protejate” și chiar „avantajate activ”, nu doar verbal.

          În Europa de până la apariția „Școlii de la Frankfurt”, termenul „corectitudine politică” (fără a avea înțelesul de mai târziu) poate fi regăsit în leninism, desemnând pe „cineva care aplică cu multă fermitate linia partidului”, ajungând însă cu timpul să capete conotații peiorative!

*

           La ora de față, oficial, „corectitudinea politică” se dorește a fi un concept  care are la bază ideea că oamenii ar trebui să aibă grijă să nu se exprime sau să acționeze într-un fel în care ar putea „să ofenseze, să excludă sau să marginalizeze un anumit grup de oameni dezavantajați social sau discriminați pe diverse alte criterii”.

            Așa după cum se poate ușor deduce, urmând principiul enunțului „drumul spre Iad e pavat cu bune intenții!” și „corectitudinea politică”, în pofida unei aparențe de „bune intenții”, își are propriile lipsuri, fapt care a favorizat, mai ales în ultima vreme, intensificarea criticilor la adresa ei și a celor care o promovează.

             Prima și cea mai ușor sesizabilă „problemă” ar fi aceea că, de la „dictatura majorității” (chestiune analizată intens de către teoreticienii democrației, precum Giovanni Sartori) s-a ajuns la „dictatura minorității” (sau mai precis a diferitelor minorități: etnice, rasiale, confesionale/religioase, culturale, sexuale etc.), fapt care a generat (și continuă să o facă), mai ales în spațiul european, tensiuni de tot felul, periculoase pentru societate și pentru însăși ideea de democrație!

              Pentru criticii totalitarismului de stânga „corectitudinea politică” nu este altceva decât „o armă înșelătoare” aflată în mâna „soft” a „comunismului dintotdeauna”, așa cum e văzut marxismul cultural promovat de „Școala de la Frankfurt”, considerată a fi un „dușman perfid al fundamentelor tradițiilor culturale creștine pe care s-a construit civilizația europeană la scara a două milenii”!

            Adică, în traducere, o continuare a luptei comunismului cu lumea democratică de după prăbușirea sistemului comunist mondial, dar cu „alte arme”.

             Dacă luăm în calcul faptul că George Lukacs, ministru în guvernul lui Bela Kun din Ungaria anului 1919 și lucrarea sa „Istoria conștiinței de clasă” (apărută tot în anul 1923!) au avut o influență considerabilă asupra fondatorilor „Școlii de la Frankfurt”, atunci s-ar părea că aceste acuze au și o susținere factuală, nu doar una speculativă!

               De altfel, „teoria critică”, elaborată și promovată de către acest grup este inspirată de dialectica marxistă fiind antitetică „teoriei tradiționale”, fapt care dă consistență afirmațiilor detractorilor ei.

              Aceeași apreciere, cu privire la „corectitudinea politică”, o au și mediile conservatoare din spațiul universitar german actual, deranjate de excesele în materie de promovare a acestui concept în rândurile tineretului studențesc!

               În sfârșit, pentru alții „corectitudinea politică” nu ar fi altceva decât „o nouă formă de inchiziție”, de instrumentare a „culpei de opinie”, de „cenzurare a gândirii”!

               Pornind de la toate acestea, gândul mi-a zburat la romanul „O mie nouăsute optzeci și patru” al lui Orwell care surprinde multe lucruri utile tuturor celor preocupați de soarta societății democratice, dar și simplilor cetățeni.

                                    

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -

Cluj-Napoca, 26 iulie 2016

La răscruce de drumuri...

               Viața politică internațională ne-a adus recent în prim-plan noi evenimente care demonstrează dinamismul formidabil care o caracterizează, evenimente care pot marca evoluții ulterioare interesante, fapt care i-a făcut pe unii să afirme că ne-am afla la o adevărată răscruce de drumuri. O fi sau nu o fi așa rămâne de văzut!

              Primul dintre acestea, de o importanță cu totul aparte prin consecințele sale, este Brexit-ul. Anunțat „cu surle și trâmbițe” de mai multă vreme, referendumul din Marea Britanie a dat câștig de cauză partizanilor părăsirii Uniunii Europene, în pofida campaniei susținute a mass-mediei insulare ostilă demersului respectiv.  

              Ceea ce rămâne de acum încolo este punerea în practică în perioada următoare a rezultatelor acestuia, o misiune deloc ușoară care revine legislativului și executivului de pe malurile Tamisei.

             Înfrânt la referendum, premierul conservator David Cameron (adept al rămânerii țării sale în Uniune) și cabinetul condus de el au fost nevoiți să plece, locul lor fiind luat de Theresa Mary May și noua echipă guvernamentală.

               Criticată de mulți, opțiunea electoratului britanic de părăsire a Ununii (chiar dacă, pe „secțiuni”, numai englezii și galezii au fost favorabili Brexit-ului, scoțienii și nord-irlandezii optând pentru rămânere !) trebuie respectată și e de văzut modul în care se va concretiza ea, adică dacă nu cumva vom asista la vreo „manevră” a politicului de la Londra care să anuleze ceea ce s-a stabilit la urne (zic unii puși pe „șotii”)!  

                Ceea ce, dați-mi voie să o spun, nu prea cred că se va întâmpla!

              Până a ajunge acolo însă poate ar fi mai bine să vedem cum de s-a ajuns aici și dacă nu cumva pentru asta are vreo vină și Bruxelles-ul! Și iată de ce spun asta.

               Pornită de pe poziția unei abordări având în centrul ei principiile consacrate ale democrației, „construcția europeană” s-a „poticnit” în ultimul deceniu tot mai mult în „instrumentări” decizionale care exced tocmai acestui cadru, altcumva invocat destul de des!

               Având la conducere o elită „atotștiutoare” și autosuficientă, în frunte chiar cu președintele Junker, Uniunea Europeană a ajuns (urmând principiul „lasă că știm noi mai bine ce e de făcut!”) să ocolească consultarea democratică, singura care, așa după cum spuneam și cu alte ocazii, poate da legitimitate oricărei decizii.

               Ei, de aici până la „ruptura” dintre „vârf” și „bază”, dintre „centru” și „teritoriu”, nu a mai fost decât un pas! Dacă, în ceea ce privește țările mai „mici” această practică păguboasă a mai mers, în cazul Marii Britanii nu a funcționat, și nici nu avea cum să funcționeze!

              Deși motivele ar fi mai multe, cel mai important rămâne acela că această țară, sinteză de tradiție și modernitate instituțională, fondatoare a democrației moderne, nu putea asista pasivă la nesfârșit la „dictatul” Bruxelles-lui.

              Așadar, dincolo de vorbăria provocată de mass-media, Brexit-ul ne arată un lucru grav și anume că Uniunea a „picat” la examenul de engleză! Partea și mai gravă însă de abia acum vine întrucât, dacă aroganța birocrației de la Bruxelles nu va dispărea, atunci, urmând exemplul britanic, s-ar putea ca și alte țări să facă gesturi asemănătoare, lucru desigur de nedorit!

                Dincoace de Canalul Mânecii am asistat la noi provocări teroriste ale celor care tulbură tot mai serios liniștea spațiului public occidental, „fundamentaliștii” islamici.

                Prima s-a petrecut în Franța, la Nisa, chiar de ziua națională a acesteia iar a doua în Germania. Dacă francezii par a se fi obișnuit deja cu astfel de „ieșiri” ale teroriștilor (a câta ?!), pentru nemți fenomenul respectiv reprezintă o „premieră”, aceștia fiind scutiți, până acum, de așa ceva!

             Actul terorist din Franța s-a produs la foarte puțin timp de la momentul încheierii turneului final al Campionatului European de Fotbal, găzduit de această țară, și s-a soldat cu foarte multe victime iar cel de dincolo de Rin a lovit acolo unde nu se aștepta nimeni, la München, în inima Bavariei, bilanțul victimelor fiind unul la fel de tragic!

              Cercetările poliției din Hexagon, întreprinse pe marginea a ceea ce s-a întâmplat, au arătat caracterul premeditat al acțiunii precum și existența unei rețele care a lucrat în acest sens.

               Fără a insista asupra detaliilor evenimentelor respective, trebuie spus lucrurilor pe nume: aceste noi acțiuni teroriste arată tuturor (dacă mai era nevoie) fragilitatea securității spațiului public european precum și faptul că au trecut anii în care teritoriul Uniunii însemna „liniște, pace și armonie”, continuarea terorismului de coloratură islamică punând din nou într-o „lumină proastă” Bruxelles-ul!

               În partea cealaltă a bătrânului continent, în Turcia „sultanului” Erdogan, am asistat la jumătatea lunii iulie la o „lovitură militară de stat” cu totul ieșită din tiparele obișnuite, motiv pentru care a și eșuat „înainte de a începe”!

              Ca să fiu puțin ironic, probabil că dacă cei implicați în acțiunea de forță ar fi citit, înainte de a trece la fapte, cartea lui Curzio Malaparte „Tehnica loviturii de stat”, poate ar fi putut evita eșecul! Așa însă s-au acoperit de un penibil rar, vecin cu ridicolul, fiind învinși „fără drept de apel” de fidelii regimului de la Ankara.

                După unii, „vulpoiul” Erdogan ar fi știut de pericol mai demult și i-ar fi lăsat premeditat pe puciști să acționeze pentru a avea motive să facă noi epurări din armată și din justiție, în intenția de a trece la o etapă „superioară” a consolidării puterii personale pe drumul a cărui țintă finală este transformarea Turciei într-un stat islamic!

               De-a lungul istoriei sale, Republica Turcia a avut la temelia ei ideea laicității statale, consacrată de „părintele fondator” Mustafa Kemal „Atatürk”, un naționalist convins care a eliminat din viața politică toate aspectele care făceau trimitere la spiritul otoman statuând la nivel de societate, ideile republicanismului, naționalismului, secularismului, populismului, etatismului și revoluției, baza programului său politic fiind reprezentată de planul de secularizare și modernizare a țării.

             Iată că, după mai bine de 90 de ani de la momentul fondării sale, Turcia urmează un drum în sens invers, actualul șef al statului afișându-și deschis dorința de anulare a laicității și înlocuire a acesteia cu islamismul otoman de altădată.

              În toată perioada scursă de atunci, armata, ancorată în ideile „kemalismului”, a fost garantul păstrării acestei laicități. Eșecul recentei „lovituri de stat” pare a pune însă capăt etapei respective. Cel puțin asta e concluzia desprinsă din ceea ce am văzut că se întâmplă acum.

             Alții sunt însă de altă părere, apreciind că lupta abia acum începe, raportul dintre cele două tabere fiind estimat a fi egal, chiar dacă, pentru moment, tabăra islamiștilor este pe „cai mari”!

             O primă dovadă în acest sens, cred aceștia, o reprezintă recenta manifestație publică de proporții care a avut loc la Istanbul organizată de opoziția socialistă turcă, participanții reclamând alunecarea țării spre dictatură, îndepărtarea de Europa și islamizarea instituțiilor statului.

               Intenția lui Erdogan de a reintroduce pedeapsa capitală a inflamat relația Ankarei cu Bruxelles-ul, fapt care face nesigure angajamentele Turciei în privința stopării migrației musulmane spre Europa!

              Dincolo de opiniile de mai sus situația din această țară nu poate fi evaluată corect fără a se ține cont de interesul Statelor Unite pentru geopolitica din zona Mării Negre și pentru soarta democrațiilor de aici.

             Or, cu toate declarațiile „neutre” ale Casei Albe, este greu de crezut că americanii vor sta cu „brațele încrucișate” în ceea ce privește evoluțiile interne ale celui mai important și vechi aliat militar din flancul sud-estic al NATO!

                       

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -

Cluj-Napoca, 16 iunie 2016

Alegerile locale din iunie 2016. Câteva observații

              La aproape două săptămâni distanță de la consumarea alegerilor locale, concluziile referitoare la ceea ce s-a întâmplat în Duminica Orbului capătă un contur mai clar.

            După principiul „Adio, dar rămân cu tine!” acest scrutin a (re)consacrat supremația PSD-ului la nivel național în privința opțiunii publicului românesc coroborat cu succesul pe linie înregistrat la București!

            Pe de altă parte a fost confirmată încă o dată orientarea diferită a electoratului românesc de pe cele două laturi ale Carpaților: în timp ce în Transilvania s-a menținut opțiunea pentru „dreapta” (vezi scorurile clare obținute de liberali în orașe precum Oradea, Cluj-Napoca, Timișoara, Alba Iulia, Arad, Târgu-Mureș, Brașov), restul fiind adjudecate de reprezentanții UDMR-ului și FDGR-ului (Sibiu) și doar două revenind PSD-ului, în „Regat”, cu mici excepții (Moldova de nord, respectiv Ploieștiul), social-democrații nu au avut emoții!

             Formațiunile politice mai mici, am în vedere ALDE și PMP-ul, nu au convins prea multă lume și, drept urmare, nu vor conta în viitorii patru ani la nivelul administrațiilor publice locale.

             La București, dincolo de eșecul „în linie” al PNL-ului, oarecum de așteptat având în vedere inconsecvețele acestuia din ultimele luni, s-a  mai produs un eveniment și anume succesul neașteptat al unei formațiuni politice noi, de coloratură locală, Uniunea Salvați Bucureștiul (USB)!

             Scorul foarte bun înregistrat de liderul Nicușor Dan, candidatul acesteia la Primăria Capitalei și clasarea pe locul secund, la mare distanță de Cătălin Predoiu, soluția „de avarie” a liberalilor, l-au făcut pe tânărul politician să își anunțe de pe acum ambițiile pentru toamnă și intenția transformării formațiunii sale în Uniunea Salvați România.

             Am lăsat intenționat la urmă poate cea mai importantă dintre constatări și anume slaba participare la vot a alegătorilor! S-ar putea ca o cauză a ratei mari a absenteismului înregistrat la urne să fi avut ca explicație faptul că aceste alegeri s-au desfășurat într-un singur tur. Cine știe? Dacă e așa sau nu ne vor lămuri viitoarele investigații sociologice.

             Dincolo de asta un lucru e sigur și anume că, actualele formațiuni politice nu mai reușesc să capaciteze atenția românilor ca altădată! Pe acest fond, ascensiunea unor partide nou apărute (USB) sau în curs de apariție (Alianța Noastră a lui Marian Munteanu) pare cât se poate de firească.

             Ceea ce am mai observat cu ocazia acestor „locale” e faptul că pentru „nucleul dur” al votanților partidelor aflate în cursă a contat prea puțin (sau deloc!) faptul că unii dintre „favoriții” lor se aflau pe „lista neagră” a corupților, alegătorii fideli creditându-i fără mustrări de conștiință cu noi mandate de primari sau de consilieri locali!

             O să închei cu o scurtă discuție despre o „ciudățenie”, care persistă de multă vreme, legată de numărul alegătorilor înscriși pe listele electorale!

             Despre ce e vorba? De ani buni nedumirește faptul că, în pofida regresului demografic accentuat înregistrat de România, populația țării scăzând continuu după 1989 - de la circa 23 000 000 de locuitori la circa 19 700 000 de locuitori, conform datelor înregistrate la scrutinul „localelor” din iunie 2016 - numărul alegătorilor înscriși este de 18 000 000 !?!

               Cifra nu mi se pare credibilă în condițiile în care din totalul populației actuale ar trebui scăzută categoria celor cu vârsta sub 18 ani (circa 3 500 000 de persoane) care nu participă la procesul electoral!

              Fără a face alte comentarii este cât se poate de limpede că listele cu alegători trebuie actualizate, fapt care va afecta mai multe planuri ale vieții politice, inclusiv reprezentarea țării în Parlamentul European, știut fiind că aceasta e stabilită prin raportare la populația fiecărui stat-membru.

           

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -