Cluj-Napoca, 28
august 2017
Eurabia ?!
„Eurabia” este un neologism care a apărut de
ceva vreme stârnind unele comentarii pro
și altele contra. Personal, l-am
văzut acum vreo doi ani. Despre ce este vorba și cum a apărut acesta voi
încerca să creionez în cele ce urmează.
Cuvântul este plasat în
explicațiile de pe Internet ca fiind unul aparținător „promotorilor teoriiilor conspiraționiste”
care au în vedere un „anumit interes” al așa-numitei „oculte mondiale”. El a
apărut cu câteva decenii în urmă, mai exact în anul 1974, având-o ca autoare pe
scriitoarea britanică evreică de origine egipteană BatYe´or („Fiica Nilului” în
traducere din ebraică) (pseudonim
literar al Gisélei Littman-Orebi), azi în vârstă de 83 de ani.
Pe scurt, teza despre Eurabia a lui BatYe´or a apărut în lucrarea „Eurabia: axa
euro-arabă” în care este denunțat un acord, nefăcut public vreodată, apărut
între unele instanțe decizionale europene, după „Criza petrolului” din 1973 la
inițiativa Franței, acoperit sub numele de „dialogul euro-arab”.
Conform autoarei
britance „dialogul dintre europeni și musulmani” nu a fost fundamentat după
criteriile raționalității, specifice Occidentului, ci după cele ale Dawah din Coran, care au în vedere
convertirea „infidelilor” la Islam. Obiectivul inițiatorilor invocatului
proiect geopolitic „Eurabia” consta în „crearea unui ansamblu mediteranean
euro-arab capabil a contrabalansa puterea Statelor Unite”, având în vedere două
lucruri importante: forța economiilor occidentale și imensele resurse
energetice – petrol și gaze naturale – ale lumii arabe!
Referitor la „dialogul euro-arab” ar fi de
precizat că acesta a început prin 1970 și s-a bazat pe politica arabă a Franței
concretizându-se în 1973, după războiul
israeliano-arab de Yom Kippur (octombrie) și după primul mare șoc petrolier, la inițiativa președintelui Georges Pompidou și a ministrului său de
Externe, Michel Jobert. Acesta din
urmă afirma pe atunci că dialogul cu arabii trebuie fondat pe „sinceritate” și
nu pe „autoritate”. Oficial, cele două entități aflate la masa discuțiilor au fost
Comunitatea Economică Europeană
(Uniunea Europeană de azi) și Liga
Statelor Arabe, conform discursului public avându-se în vedere o „revizuire
profundă a relațiilor dintre cei doi parteneri (CCE și Ligă) pe bazele
egalității și respectului intereselor fiecăruia”.
Drept urmare,
conducătorii occidentali ar fi negociat, afirmă BatYe´or, o „predare politică și culturală” pentru a obține garanții în
ceea ce privește aprovizionarea cu petrol și lupta împotriva terorismului
internațional, în timp ce urmau a favoriza migrația musulmană spre Europa și adoptarea
unei politici antiisraeliene și pro-palestiniene (vizibilă și azi).
Desigur că teza
scriitoarei britanice a fost blamată de către mulți comentatori occidentali ca
fiind una „fără fundament științific”, acuza principală fiind aceea că autoarea
ar fi „agent Mossad” și „militantă sionistă”. Nu în ultimul rând i s-a reproșat
că prin teoria legată de „Eurabia” se alimentează conservatorismul-creștin, extrema-dreaptă
și naționalismele din Europa, antimigraționiste prin definiție.
Toate bune și frumoase,
numai că realitatea de zi cu zi din ultimii ani, cu valurile de migranți
musulmani (nu numai arabi!) în Europa, venite prin metode nu întotdeauna
clarificate, protecția și îngăduința de care se bucură adepții Islamului pe
bătrânul continent în excesele lor de tot felul (în primul rând acțiunile
teroriste tot mai dese și cu tot mai multe victime nevinovate), catalogate de
către mass-media occidentală ca fiind „cazuri izolate” (!), discriminarea
pozitivă de care se bucură aceștia (uneori chiar împotriva legilor în vigoare punând
în pericol însăși ideea statului de drept) etc., etc. îi dau mai degrabă
dreptate lui BatYe´or, decât oficialilor europeni și adepților lor! Văzând ceea
ce s-a întâmplat mai ieri la Barcelona, stai și te întrebi: „- Unde este
adevărul?”.
Într-o cuvântare ținută
la 10 aprilie 2006, transmisă de către televiziunea Al Jazeera, pe când se afla
(încă) în grațiile Occidentului, fostul dictator libian Muammar al Gaddafi declara, citez: „Avem 50 de milioane de
musulmani în Europa. Sunt semne că Allah va conferi Islamului victoria în
Europa – fără săbii, fără puști, fără cuceriri. Cele 50 de milioane de
musulmani din Europa vor transforma continentul într-unul musulman, în numai
câteva decenii.”
În încheiere aș face două observații cu privire la cele de
mai sus.
Prima, ține de o istorie mai veche și anume de perioada
destructurării imperiilor coloniale. Se știe că unul dintre cele mai întinse a
fost Imperiul colonial francez. Sub presiunea noilor realități mondiale
postbelice, influențate de Statele Unite, asemenea altora asemănătoare, acesta
s-a prăbușit, dar nu oricum, ci, pe alocuri, în urma unor costisitoare războaie
cu fostele colonii. Așa a fost situația în Indochina (războiul din Vietnam din
anii ´50) și în nordul Africii (războiul din Algeria finalizat în 1962). Ei,
Parisul nu s-a împăcat niciodată cu ideea pierderii acestor teritorii și,
dincolo de instrumentarea Organizației Internațională
a Francofoniei (OIF) care are o justificare cultural-lingvistică corectă, a
gândit formule prin care să revină la poziția dominantă anterioară măcar în
unele părți ale globului pe care le-a gestionat. Așa s-ar putea explica faptul
că în ambele situații geopolitice de mai sus apar ca numitor comun înalți
resposabili politici din Hexagon.
Cea de-a doua observație are în vedere frustarea, care se vede de
la o poștă, de care Franța, se pare, nu se poate debarasa, în ceea ce privește
relația ei cu Satele Unite. Întâietatea câștigată de americani pe plan mondial
după cel de-al doilea război mondial în urma înfrângerii puterilor Axei, calitatea de superputere
globală a generat reacții de orgoliu ale Parisului concretizate, de-a lungul
vremii, prin retragerea din structurile integrate ale NATO, sub președinția lui
Charles de Gaulle (anii ´60) și
printr-un spirit refractar față de Washington în deceniile următoare, prin
invocarea „europenismului” ca factor primordial al politicii de pe bătrânul
continent și din zona adiacentă.
Venirea „conservatorului”
Donald Trump la Casa Albă a stimulat și mai mult aceste
atitudini ale primei puteri militare și celei de-a doua puteri economice a
Uniunii Europene (prima, la acest capitol, fiind Germania).
Florin-Vasile ȘOMLEA
- politolog și analist geopolitic -
