Cluj-Napoca, 28 iulie 2015

Despre cele „două Românii” și pervertirea tineretului

Societatea noastră a probat nu o dată existența unei linii de demarcație între două moduri de „a vedea” lucrurile, între două filosofii existențiale.

În opinia unora avem față în față „două Românii” nedelimitate geografic, ci în planul mentalităților care vin în succesiunea timpului istoric și a caracteristicilor culturale ale locuitorilor țării. În bună măsură subscriu și eu acestei versiuni întrucât istoria ne demonstrează asta de-a lungul ultimelor aproape două secole, fiind martorii disputei dintre două „școli de gândire”:  modernizatorii și conservatorii.

„Modernizarea”, adică reformarea societății după model occidental, a fost percepută de „conservatori” ca fiind o acțiune „forțată” a unei „elite cosmopolite”, rupte de tradițiile și realitățile societății noastre! Acest lucru a fost foarte bine surprins de către unii autori ai vremii, precum Eugen Lovinescu.

Avantajul de atunci al țării a constat în existența unor proiecte naționale majore care au fost îmbrățișate de majoritatea cetățenilor, indiferent de tabăra în care se aflau, între care cel al înfăptuirii „României Mari”, fapt care a făcut ca diferențele să se estompeze!

Perioada interbelică a demonstrat însă soliditatea acestora, discrepanțele dintre acea parte a societății racordată la civilizația occidentală (sau, cum am spune astăzi, la „spiritul european”) și restul populației, calate într-o viață care purta amprenta unor „alte vremuri”, continuând să existe.

După cel de-al doilea război mondial, venirea comunismului la putere, cu proiectul său de „modernizare accelerată”, nu a schimbat lucrurile.

În pofida unor „reușite” de moment (pe dimensiunile industrializării și urbanizării), catalogate demagogic de către propaganda regimului ca „mari succese”, „cele două Românii” au mers mai departe în paralel.

Faptul a putut fi observat imediat după prăbușirea dictaturii când, multă vreme, urmașii direcți ai defunctului sistem, aflați la putere, au dominat fără emoții spațiul public în detrimentul rivalilor prooccidentali, tocmai ca urmarea a fructificării angoaselor acelei părți a societății pseudourbanizate de către comunism.

 Fenomenul poate fi perceput ca atare și în zilele noastre fiind cuantificat riguros de către sociologi!

Aceasta este „România profundă” a lumii noastre, neracordate la modernitate, care își are propriile sale reguli ce ne „surprind” (deși nu ar trebui!) prin atitudine și reacții.

Și asta se întâmplă ori de câte ori au loc evenimente mai „aparte” precum cele recente, dintr-un județ din Moldova, marcate de un anumit dramatism, acolo unde într-o modestă așezare rurală, o minoră a fost victima molestării unor tineri consăteni certați cu morala și bunacuviință.

Ceea ce a șocat au fost reacțiile întârziate și marcate de inconsecvență ale justiției din reședința acelui județ, dar mai cu seamă atitudinea halucinantă a locuitorilor respectivei localități, solidari cu agresorii, nu cu victima!!!

De ce? Pentru că, dincolo de indignarea noastră, așa se gândește acolo dintotdeauna și pentru că în acel spațiu codul de conduită al oamenilor este unul care vine „din alte timpuri” fără vreo legătură cu societatea de azi!

Este trist, nu ne place asta, dar din păcate așa stau lucrurile!

*

Pentru a depăși realitatea acestor „două Românii”, ar trebui făcut ceva! Ce anume, s-ar putea întreba unii.

O soluție ar fi reașezarea lucrurilor în societate pe baze sănătoase care țin de măsurile de ordin instituțional, educațional-formativ și cultural. Ar fi suficient? Poate că nu, dar ar reprezenta un început al unei „altfel” de abordări, al unei reforme a mentalităților!

Și ca orice reformă ea ar trebui să se înceapă de undeva. Opinia multora este că punctul de pornire al acesteia ar trebui să fie educația și învățământul. Adică domeniile care, în ultimele două decenii și jumătate, au fost afectate de o degradare care nu putea să ducă la nimic bun.

Degradarea societății noastre și mai ales a condiției tineretului are multe cauze. Unul dintre factori, extrem de eficienți în acest sens, este din păcate mass-media (audio, scrisă și mai ales video).

Sub masca „libertății de opinie” am asistat la escaladarea promiscuității în multe emisiuni de proastă calitate, unele de o vulgaritate dusă la extrem, aspect de care s-a putut convinge oricine a urmărit programele nocturne ale unor televiziuni private („- Alo, CNA-ul se aude?!”), fapt care nu avea cum să nu afecteze partea cea mai vulnerabilă a societății, tineretul.

Acestor „politici”, să le spunem eufemistic „comerciale”, ale televiziunilor private le-au căzut pradă „tineri imaturi” ai „României profunde” precum cei menționați în acest articol, fapt care ne arată cât de periculoase pot fi acestea pentru societate.

În plus, aproape „peste noapte”, am ajuns să avem „vedete de carton” și „subiecte de viață” fără nici o legătură cu realitatea, totul de dragul ratingului aducător de câștig bănesc.

Să fim bine înțeleși: nu este vorba de îngrădirea dreptului la informație și de limitarea libertății de expresie, ci de combaterea inducerii unor „agende false” ale vieții de zi cu zi, care pare a fi preocuparea prioritară a acestora, latura educativă devenind de-a dreptul prohibită!

În susținerea unei necesare asanări a programelor de televiziune, chiar dacă poziția respectivă apare într-un plan diferit prin raportare la subiectul de mai sus, vine și recenta declarație a unuia din VIP-urile momentului, creatorul de modă Cătălin Botezatu care, cu vădită jenă și cu mult regret pentru că participase de-a lungul timpului la „fabricarea de povești false”, mărturisea, citez: „Mă mir că lumea, iartă-mi expresia, halește astfel de povești. Îmi mai spune câte cineva: vai, cât am suferit când am văzut nu știu de poveste. Și eu încerc să le explic: fraților, totul este fake. Eu știu, am trăit în lumea asta și știu că totul e fals. Lumea nu înțelege că se fac ședințe în care se discută ce vor spune seara. Păcat că educăm poporul în sensul ăsta. E un mare pericol pentru societatea românească să privească la anumite posturi, pentru că vor crede în minciuni. Și eu de-a lungul timpului am făcut tot felul de pozne și acum, când am ajuns la maturitate, îmi e rușine. În nici un caz nu le-aș mai repeta. Dar sunt ale tinereții valuri... Totuși, le-am făcut cu decență.”.

Ceea ce, apropo de ultima propoziție a declarației sale, din păcate, nu mai e cazul astăzi!

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -

Cluj-Napoca, 23 iulie 2015

„Uite Ponta, nu e Ponta!” sau sfârșitul unei ere în PSD

În a doua parte a lunii iulie, odată cu alegerea lui Liviu Dragnea în funcția de președinte interimar al social-democraților, a luat sfârșit o perioadă mai „tulbure” în viața partidului de guvernământ!

Intrat într-o „pasă proastă” ca urmare a „problemelor” lui  Victor Ponta cu justiția (care ne obișnuise, o vreme, cu „joaca” de-a „retragerea din funcție”, după zicala „Uite popa, nu e popa!” „adaptată” în varianta hilară, „Uite Ponta, nu e Ponta!”), Partidul Social Democrat, în urma demisiei liderului său, s-a văzut nevoit să treacă la alegerea urgentă a înlocuitorului acestuia cu un „interimar”.

De ce urgentă? Pentru a se evita o criză de leadership care ar fi putut avea consecințe periculoase pentru cel mai mare partid din România, acum, cu numai un an înaintea alegerilor locale și parlamentare!

Contracandidata proaspătului lider național interimar, Rovana Plumb, deși recomandată de premier pentru această funcție, a fost învinsă, cum s-ar spune, „fără drept de apel”, în ședința Comitetului Executiv Național de mult mai experimentatul ei rival.

Ajutat de „greii” Valeriu Zgonea, președintele Camerei Deputaților și Marian Oprișan, „baronul” de Vrancea, cărora li s-a alăturat, într-un târziu, și „președintele de onoare” Ion Iliescu, „vulpoiul” Dragnea nu a avut, practic, nici o emoție în drumul spre obiectivul fixat.

În pofida declarațiilor cu zâmbetul pe buze ale social-democraților de la finalul ședinței respective și ale asigurărilor de susținere politică date Cabinetului Ponta („cel mai bun din ultimii zece ani!” etc., etc.), perioada care vine nu pare a fi tocmai „roză” pentru actualul titular de la Palatul Victoria.  

La toamnă, atunci când va avea loc Congresul care va stabili configurația conducerii pentru perioada următorilor ani, s-ar putea spune că, pentru pesediști, „a apus o eră”, cea dominată autoritar de Victor Ponta, începutul fiind făcut însă acum, prin înfrângerea doamnei Plumb, protejata acestuia!

Noul lider al partidului, chiar dacă „interimar”, aflat el însuși în situația, deloc plăcută, de „condamnat cu suspendare”, a fost preferat, în primul rând, pentru că a dovedit, la scara timpului, o mult mai bună capacitate organizatorică și pentru că se bucură de o mai bună percepție în interiorul formațiunii!

Pragmatici, cei de la vârful social-democraților își văd de interesele lor, fără a le păsa prea mult de acest „detaliu nesemnificativ”, importantă pentru ei fiind doar asigurarea succeselor electorale de anul viitor, care se anunță extrem de greu de pe acum.

Ceea ce îi preocupă în schimb pe aceștia sunt modificările de opțiune ale publicului ilustrate în rarele sondaje de opinie.

Astfel, conform ultimului, efectuat de INSCOP, PSD s-ar afla pe locul al doilea în preferințele românilor, cu doar 37,1 la sută, pe poziția întâi fiind PNL-ul, cu 44 la sută (locul al treilea revenindu-i UDMR-ului, cu 5,1 la sută)!

În virtutea aceleiași cercetări sociologice, ALDE (noua formațiune politică rezultată din unificarea Partidului Conservator cu PLR-ul lui Tăriceanu), aliatul pesediștilor, ar obține doar 2,4 la sută din voturi, fapt care l-ar scoate din calculele unei eventuale viitoare guvernări, după toamna lui 2016!

Dacă din punctul de vedere al eficienței activității sub conducerea lui Dragnea, s-ar putea ca liderii social-democrați să nu fi greșit preferându-l pe acesta, sub aspectul disputei mediatice viitoare cu PNL-ul, faptul de a fi înlocuit un „cercetat penal” (Ponta) cu un „condamnat penal”, s-ar putea să nu fi fost un lucru tocmai inspirat, în condițiile în care, chiar dacă noul lor șef a făcut recurs la hotărârea instanței, este puțin probabil că va reuși să scape de condamnare! 

Florin-Vasile ȘOMLEA 
- politolog -

Cluj-Napoca, 6 iulie 2015

Politica, „la zi”: Grecia spune „Nu”!

Scriu aceste rânduri la foarte scurt timp de la încheierea referendumului din Grecia, țară balcanică membră a „Spațiului Schengen”, referendum având ca subiect acceptarea sau neacceptarea măsurilor de austeritate bugetară solicitate de Bruxelles.

Grecii, prezenți la urne în proporție de 65 la sută (ceea ce face ca rezultatul să fie valid) au răspuns „Nu”, optând, cu o largă majoritate (61 la 39 la sută), împotriva măsurilor de austeritate!

Așadar, s-a mers pe mâna premierului Alexis Tsipras, cel care a promovat ideea luptei contra „dictaturii Bruxelles-ului” și a organismelor financiare internaționale (Fondul Monetar Internațional și Banca Centrală Europeană).

Imediat după aflarea rezultatului, oficialii de la Atena au anunțat că, acum au „o bază” pentru „continuarea negocierilor” cu Comisia Europeană și cu FMI-ul.

Dar cum s-a ajuns aici?

„Copil răsfățat” al Europei Occidentale, în pofida parcursului plin de inconsecvențe la scara istoriei ei postbelice, Greciei „i-a mers bine” mai tot timpul și asta chiar de la începuturi!

Beneficiară a celebrului „acord de procentaj” Churchill-Stalin din 9 octombrie 1944 Grecia, deși având o simpatie comunistă la nivelul societății demonstrată în anii imediat următori, nu a fost afectată de procesul sovietizării continuând să rămână o țară liberă și cu economie de piață.

Perdanta a fost România, aflată pe celălalt taler al balanței „negocierii” sovieto-britanice care, în pofida simpatiei sale occidentale, avea să cunoască „binefacerile” comunismului mai bine de patru decenii!

De-a lungul perioadei postbelice, Grecia a „exersat” mai multe forme de organizare statală, de la monarhia constituțională la republica parlamentară trecând și prin câțiva ani de dictatură militară.

Membră a Uniunii Europene de la 1 ianuarie 1981, Republica Elenă (numele oficial al țării) a devenit componentă a „spațiului Schengen” la începutul anului 2000 și a „Zonei Euro” în ianuarie 2001.

Încă de pe atunci, Eurostat (institutul de statistică de la Bruxelles însărcinat cu evaluarea situației economice și bugetare a țărilor membre ale Uniunii) a constatat că cifrele oferite de Atena erau „discutabile”, în pofida unor argumentații „tehnice” ale grecilor care susțineau contrariul.

Ori, lucrul acesta nu ar fi fost tocmai „în regulă” pentru acceptarea în „Zona Euro”!

Mai mult decât atât, ulterior, anchetatorii contabili au descoperit că datele trimise la Eurostat prezentau distribuții statistice care constituiau indicii clare de manipulare a datelor!

După momentul respectiv experții în domeniu au apreciat că vinovată pentru situația în care ajunsese țara era întreaga clasă politică (indiferent de „culoarea” politică a acesteia), care mințise cu bună știință atât Bruxelles-ul, cât și organismele internaționale!

Într-un context relațional financiar-bancar internațional complex (cu implicarea unor bănci americane), marcat și de criza financiară globală 2009-2010, țara a trebuit să accepte măsuri de redresare economică care includeau „strângerea curelei” la capitolul „cheltuieli publice”!

Și cu toate acestea, după ce în 2010 a beneficiat de un ajutor dinafară constând într-un credit de 45 de miliarde de euro (!), constatându-se că „pachetul de salvare” nu fusese suficient, în 2012 Atena a mai primit alte 130 de miliarde de euro (!?).

*

Pe acest fundal a avut loc în ultimii ani ascensiunea politică a unei formațiuni politice „antisistem”, SYRIZA (în traducere „Coaliția Stângii Radicale” - Synaspismos Rizospastikis Aristeras), apărută pe scena politică în anul 2004 ca o coaliție a mai multor orientări (social-democrați, socialiști democratici, patrioți de stânga, feminiști, verzi de stânga, maoiști, troțkiști, eurocomuniști și politicieni independenți), ca o „voce a protestelor de stradă” ale stângii.

Din 2013 această coaliție s-a transformat într-un partid unitar și, deși a păstrat numele inițial (cu adaosul „Frontul Social Unit”), a abandonat abordarea politică de până atunci devenind în discursul public tot mai populistă și anticapitalistă.

După ce în 2012 ajunsese al doilea partid (și principala formațiune de opoziție la guvernul conservator al Noii Democrații a lui Antonis Samaras), în urma alegerilor legislative din 25 ianuarie 2015, SYRIZA a devenit partid de guvernământ având 149 deputați (din 300) iar liderul său, ^[]Alexis Tsipras, a fost numit prim-ministru.

În vârstă de 40 de ani, Tsipras și-a început cariera politică la finele anilor 1980 în Organizația Tinerilor Comuniști Greci, la scara timpului el rămânând fidel unor abordări de stânga eterogenă în cadrul structurii Synaspismos, devenită parte a coaliției SYRIZA în 2004, ajungând președintele formațiunii în octombrie 2009, conduita sa actuală fiind aceea a unui politician populist de stânga.

Ca o ciudățenie, ar fi de reținut că, în pofida faptului că s-a manifestat dintotdeauna ca o formațiune „eurosceptică”, SYRIZA a afirmat, mai nou, că nu are intenția de a forța Grecia să părăsească „Zona Euro”, ci doar că dorește să „renegocieze statutul acesteia” în contextul comunitar!

Deși, după consumarea referendumului amintit, partizanii respingerii măsurilor de austeritate din Atena sărbătoreau în Piața Syntagma dansând pe acordurile melodiei „Comandante Che Guevara” și strigau slogane precum „Nu suntem sclavi!”, realitatea economică a țării rămâne una cât se poate de gravă!

 O datorie totală de peste 320 de miliarde de euro, din care 65 la sută către state din „Zona Euro” şi FMI și 8,7 la sută către Banca Centrală Europeană reprezintă „o problemă” care nu se știe cum va fi rezolvată, care grevează asupra imaginii Greciei.

Dacă la referendum elenii au spus „Nu” și SYRIZA a avut câștig de cauză, la întrebarea „Cum va ieși țara din această situație?!” populismul, victorios duminică, nu poate oferi nici o soluție concretă, economia neținând niciodată seama de politic, ci doar de propriile ei mecanisme!

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -