Cluj-Napoca, 24 octombrie 2015
Cinismul unui sistem
În aceste zile, ca urmare a demersurilor făcute de
CEDO, se discută despre redeschiderea
dosarelor a două evenimente dureroase rămase în istoria recentă a României
ca două răni deschise: „Revoluția din decembrie 1989” și „Mineriada din iunie
1990”.
Subiectul a făcut ceva vâlvă, mass-media asaltându-i cu întrebări incomode pe cei chemați „la
raport” cu acest prilej.
Văzând reacțiile unora dintre responsabilii
direcți ai evenimentelor menționate, mi-a revenit în minte afirmația lui Max Weber conform căreia „politica este
domeniul diavolului”.
Și, întrucât între caracteristicile acestuia se
numără răutatea și cinismul, „contaminarea” celor aflați în
politică cu „însușirile” respective, poate, nu ar trebui să ne mai mire!
Și totuși, parcă e prea mult ceea ce am văzut în
aceste zile!
Așa cum era de așteptat, cel mai asaltat de
jurnaliști a fost Ion Iliescu,
„personajul-cheie” al acelui decembrie 1989 și al perioadei imediat următoare.
„Tras pe
linie moartă” la începutul anilor ´70 de către Ceaușescu, într-o vreme în care ar fi putut să urce în ierarhia
statului comunist până la cea mai înaltă treaptă a puterii politice, dar
înzestrat cu o fire răbdătoare, acesta a așteptat liniștit „momentul potrivit”
care avea să se ivească odată cu „fuga” dictatorului.
Atunci,
fără a face prea mare lucru, el avea să fie „chemat” să preia frâiele puterii
de către Victor Atanasie Stănculescu,
generalul „cu piciorul în gips”.
Stănculescu, crescut, educat și format și el la școala
comunistă nu avea cum să procedeze altfel din două motive: pentru că nu avea
încredere decât în oamenii defunctului
sistem și pentru că Armata, care trăsese
în populația revoltată la Timișoara și la București înainte de căderea lui
Ceaușescu, avea o imagine „pătată” ce trebuia „albită”!
Or, asta nu o putea face decât unul ca Iliescu,
după principiul „o mână spală pe alta și amândouă obrazul!”.
Iliescu, venit atât de târziu la putere și într-un
moment în care lucrurile nu mai funcționau după regula „nimeni nu mișcă în
front” (atât de dragă lui!), s-a simțit extrem de „deranjat” de contestările
timidei societăți civile și, după ce
mai avea pe conștiință niște „păcate” din zilele „revoluției” (a se citi
victimele inutile ale „teroriștilor” care „trăgeau din orice poziție”), a dorit
să le dea o lecție „golanilor” care protestau împotriva lui de „să-i usture”,
orchestrând „mineriada” din iunie 1990.
Ei bine, niciodată de atunci încoace, și cu atât
mai puțin în zilele din urmă, nu am văzut la el vreo remușcare sau regret
pentru cele întâmplate sau vreo recunoaștere,
fie și parțială, a abuzurilor de pe
urma cărora au avut de suferit oameni (unii dintre aceștia trecuți în lumea
celor drepți!).
Am văzut în schimb cinism, foarte mult cinism
și foarte multe justificări, care de
care mai bine „argumentate”!
Un alt personaj important al acelei perioade,
căutat de oamenii de presă, a fost „secondantul” lui Iliescu, junele premier
(pe atunci) Petre Roman, cel atât de
iubit de „femeile de la Apaca”, „speranța politică” a viitorului fesenist al
României.
De profesie inginer
și cadru universitar, fiul lui Valter Roman avusese unele „tangențe” cu
familia dictatorului și nu s-ar fi
putut spune că ar fi avut motive deosebite de nemulțumire față de regimul
comunist, în afară, poate, de ranchiuna generată de „marginalizarea” tatălui
său de către Ceaușescu la conducerea Editurii Politice.
Evenimentele din decembrie 1989 i-au deschis lui
„don Pedro” (cum era alintat de presă în 1990) apetitul pentru putere și uite
așa „s-a trezit” în cercul noilor-vechi potentați politici Iliescu, Brucan, Bârlădeanu și alții, ajungând ditamai șeful Guvernului Provizoriu iar după alegerile din mai 1990, premier „cu
acte în regulă”.
Istoria parcursului său politic
ulterior a fost presărată „cu de toate”, într-un final poposind în PNL, acolo
unde se găsește și azi.
Recenta clasare, de către procurorii Sectiei Militare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație
și Justiție, a „Dosarului Revoluției Române” i-a dat avânt lui Petre Roman în a scoate pe gură o
„perlă”, citez : „Clasarea e un
început bun pentru repunerea Revoluției în locul meritat”!
După care a adăugat cu cinism: „Pe mine singurul lucru care mă interesează şi mă
preocupă este ca Revoluţia Română să fie pusă la locul pe care îl indică chiar
textul constituţional”(sic!).
Prin urmare, ce mai contează că au murit oameni nevinovați după „fuga” dictatorului, important este doar ca
„revoluția” (a se citi mascarada de
după 22 decembrie 1989) să fie pusă la locul „pe care îl indică chiar textul
constituţional”!
Orice comentariu e de prisos!
În sfârșit iată-ne ajunși la ultimul personaj
vizat de ziariști, Virgil Măgureanu,
fost ofițer de Securitate și șef al SRI-ului între 1990-1997.
Întrebat de aceștia
dacă apare în calitatea de „acuzat” de „infracţiuni contra umanităţii” în
„Dosarul Mineriadei” (asemenea lui Iliescu), vădit iritat, el a răspuns cu
aroganță: „- Asta este o întrebare de-a dreptul neroadă”!
„- Chiar așa, câtă nesimțire, domnule!”. Să îi
pună tocmai lui ziariștii o asemenea întrebare?! Lui, care, în calitatea de
persoană care știa tot ce „mișcă” în țara asta în anii aceia când conducea
Serviciul Român de Informații, nu avusese (nu-i așa?) nici o implicare în
derularea „mineriadei” din iunie 1990, întrucât minerii veniseră la București,
așa „de plăcere”, numai „ca să planteze flori” în fața Teatrului Național din
inima Capitalei!
Și asta, după ce „golanii ăia”
făcuseră „atâta mizerie” iar unii dintre ei mai și refuzaseră să mănânce
recurgând la o „inutilă” grevă a foamei (spre „deliciul” altui cinic, plecat
între timp la cele veșnice, „gurul” postcomunist și vechi aparatcik, Silviu Brucan).
Și totul, numai și numai pentru a
„impresiona străinătatea” și a o face ostilă „noii puteri democratice” a
FSN-ului, validată de alegerile din Duminica
Orbului.
Din cele de mai sus, unii ar
putea spune că toate astea țin de felul de a gândi și a acționa al unor oameni,
fără vreo legătură cu altceva.
Din păcate nu e așa, ci e vorba
despre atitudini și comportamente care vin în succesiunea timpului istoric și
țin de un sistem politic bazat pe
aroganța nomenclaturii, categorie
privilegiată obișnuită să nu dea socoteală nimănui, poziționată mai presus de lege și de orice atitudine critică!
Florin-Vasile ȘOMLEA
- politolog -