Cluj-Napoca, 24 octombrie 2015

Cinismul unui sistem

În aceste zile, ca urmare a demersurilor făcute de CEDO, se discută despre redeschiderea dosarelor a două evenimente dureroase rămase în istoria recentă a României ca două răni deschise: „Revoluția din decembrie 1989” și „Mineriada din iunie 1990”.

Subiectul a făcut ceva vâlvă, mass-media asaltându-i cu întrebări incomode pe cei chemați „la raport” cu acest prilej.

Văzând reacțiile unora dintre responsabilii direcți ai evenimentelor menționate, mi-a revenit în minte afirmația lui Max Weber conform căreia „politica este domeniul diavolului”.

Și, întrucât între caracteristicile acestuia se numără răutatea și cinismul, „contaminarea” celor aflați în politică cu „însușirile” respective, poate, nu ar trebui să ne mai mire!

Și totuși, parcă e prea mult ceea ce am văzut în aceste zile!

Așa cum era de așteptat, cel mai asaltat de jurnaliști a fost Ion Iliescu, „personajul-cheie” al acelui decembrie 1989 și al perioadei imediat următoare.

 „Tras pe linie moartă” la începutul anilor ´70 de către Ceaușescu, într-o vreme în care ar fi putut să urce în ierarhia statului comunist până la cea mai înaltă treaptă a puterii politice, dar înzestrat cu o fire răbdătoare, acesta a așteptat liniștit „momentul potrivit” care avea să se ivească odată cu „fuga” dictatorului.

 Atunci, fără a face prea mare lucru, el avea să fie „chemat” să preia frâiele puterii de către Victor Atanasie Stănculescu, generalul „cu piciorul în gips”.

Stănculescu, crescut, educat și format și el la școala comunistă nu avea cum să procedeze altfel din două motive: pentru că nu avea încredere decât  în oamenii defunctului sistem și pentru că  Armata, care trăsese în populația revoltată la Timișoara și la București înainte de căderea lui Ceaușescu, avea o imagine „pătată” ce trebuia „albită”!

Or, asta nu o putea face decât unul ca Iliescu, după principiul „o mână spală pe alta și amândouă obrazul!”. 

Iliescu, venit atât de târziu la putere și într-un moment în care lucrurile nu mai funcționau după regula „nimeni nu mișcă în front” (atât de dragă lui!), s-a simțit extrem de „deranjat” de contestările timidei societăți civile și, după ce mai avea pe conștiință niște „păcate” din zilele „revoluției” (a se citi victimele inutile ale „teroriștilor” care „trăgeau din orice poziție”), a dorit să le dea o lecție „golanilor” care protestau împotriva lui de „să-i usture”, orchestrând „mineriada” din iunie 1990.

Ei bine, niciodată de atunci încoace, și cu atât mai puțin în zilele din urmă, nu am văzut la el vreo remușcare sau regret pentru cele întâmplate sau vreo recunoaștere, fie și parțială, a abuzurilor de pe urma cărora au avut de suferit oameni (unii dintre aceștia trecuți în lumea celor drepți!).

Am văzut în schimb cinism, foarte mult cinism și foarte multe justificări, care de care mai bine „argumentate”!

Un alt personaj important al acelei perioade, căutat de oamenii de presă, a fost „secondantul” lui Iliescu, junele premier (pe atunci) Petre Roman, cel atât de iubit de „femeile de la Apaca”, „speranța politică” a viitorului fesenist al României.

De profesie inginer și cadru universitar, fiul lui Valter Roman avusese unele „tangențe” cu familia dictatorului și nu s-ar fi putut spune că ar fi avut motive deosebite de nemulțumire față de regimul comunist, în afară, poate, de ranchiuna generată de „marginalizarea” tatălui său de către Ceaușescu la conducerea Editurii Politice. 

Evenimentele din decembrie 1989 i-au deschis lui „don Pedro” (cum era alintat de presă în 1990) apetitul pentru putere și uite așa „s-a trezit” în cercul noilor-vechi potentați politici Iliescu, Brucan, Bârlădeanu și alții, ajungând ditamai șeful Guvernului Provizoriu iar după alegerile din mai 1990, premier „cu acte în regulă”.

Istoria parcursului său politic ulterior a fost presărată „cu de toate”, într-un final poposind în PNL, acolo unde se găsește și azi.

Recenta clasare, de către procurorii Sectiei Militare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a „Dosarului Revoluției Române” i-a dat avânt lui Petre Roman în a scoate pe gură o „perlă”, citez : „Clasarea e un început bun pentru repunerea Revoluției în locul meritat”!

După care a adăugat cu cinism: „Pe mine singurul lucru care mă interesează şi mă preocupă este ca Revoluţia Română să fie pusă la locul pe care îl indică chiar textul constituţional”(sic!).

Prin urmare, ce mai contează că au murit oameni nevinovați după „fuga” dictatorului, important este doar ca „revoluția” (a se citi mascarada de după 22 decembrie 1989) să fie pusă la locul „pe care îl indică chiar textul constituţional”!

Orice comentariu e de prisos!

În sfârșit iată-ne ajunși la ultimul personaj vizat de ziariști, Virgil Măgureanu, fost ofițer de Securitate și șef al SRI-ului între 1990-1997.

Întrebat de aceștia dacă apare în calitatea de „acuzat” de „infracţiuni contra umanităţii” în „Dosarul Mineriadei” (asemenea lui Iliescu), vădit iritat, el a răspuns cu aroganță: „- Asta este o întrebare de-a dreptul neroadă”!

 „- Chiar așa, câtă nesimțire, domnule!”. Să îi pună tocmai lui ziariștii o asemenea întrebare?! Lui, care, în calitatea de persoană care știa tot ce „mișcă” în țara asta în anii aceia când conducea Serviciul Român de Informații, nu avusese (nu-i așa?) nici o implicare în derularea „mineriadei” din iunie 1990, întrucât minerii veniseră la București, așa „de plăcere”, numai „ca să planteze flori” în fața Teatrului Național din inima Capitalei!

Și asta, după ce „golanii ăia” făcuseră „atâta mizerie” iar unii dintre ei mai și refuzaseră să mănânce recurgând la o „inutilă” grevă a foamei (spre „deliciul” altui cinic, plecat între timp la cele veșnice, „gurul” postcomunist și vechi aparatcik, Silviu Brucan).

Și totul, numai și numai pentru a „impresiona străinătatea” și a o face ostilă „noii puteri democratice” a FSN-ului, validată de alegerile din Duminica Orbului.

Din cele de mai sus, unii ar putea spune că toate astea țin de felul de a gândi și a acționa al unor oameni, fără vreo legătură cu altceva.

Din păcate nu e așa, ci e vorba despre atitudini și comportamente care vin în succesiunea timpului istoric și țin de un sistem politic bazat pe aroganța nomenclaturii, categorie privilegiată obișnuită să nu dea socoteală nimănui, poziționată mai presus de lege și de orice atitudine critică!

     

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -

Cluj-Napoca, 16 octombrie 2015

Lungul drum al democrației interne în PSD

În definirea partidului politic, „actorul colectiv” al vieții în democrația modernă, se regăsesc desigur numeroase formulări.

Dintre acestea, pentru subiectul de față, m-am oprit asupra celor care îi aparțin francezului Maurice Duverger care, analizând cu scrupulozitate „arhitectura” partidului democratic în lucrarea sa „Les partis politiques”, sublinia importanța moțiunilor în interiorul formațiunilor politice și a concurenței dintre acestea în momentele „cruciale” ale existenței lor, așa cum sunt percepute alegerilor interne.

În completarea celor de mai sus, un autor autohton pe care l-am mai invocat, Daniel Barbu, evaluând critic sistemul politic românesc pe latura organizării și funcționării partidelor, sublinia lipsa de conținut democratic intern a acestora!

Pornind de la cele două abordări ne putem da seama mai bine despre „cât de democratice” sunt partidele noastre și ce viitor are democrația lor internă (în cazul în care există așa ceva!).

Acum câteva luni, PSD-ul, ca urmare a demisiei din funcție a lui Victor Ponta, își alegea președintele interimar în persoana lui Liviu Dragnea. Timpul a trecut cu repeziciune și iată-ne acum în săptămâna premergătoare Congresului social-democraților.

În așteptarea evenimentului respectiv mi-au atras atenția două „noutăți”, prima și cea mai importantă fiind cea legată de modalitatea alegerii președintelui formațiunii.

În mod atipic, noul lider al pesediștilor a fost votat direct și secret de către totalitatea membrilor de partid cu o săptămână înainte în organizațiile teritoriale (!?), pe baza unei hotărâri mai vechi a conducerii sale centrale, la dorința liderului de atunci, Victor Ponta, tocmai în virtutea ideii de consolidare a puterii politice a acestuia.

Numai că, vorba aceea, „Nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește!”, beneficiarul fiind Liviu Dragnea.

A doua noutate ține de intenția președintelui (deja) ales de a „separa apele” în partid, în sensul eliminării cumulului de funcții și a „debarasării” formațiunii pesediste de balastul etichetărilor de „partid al corupților” și de „moștenitor al PCR-ului”.

Majoritatea observatorilor obiectivi ai evenimentului menționat mai sus au adus critici, atât procedurii de alegere a liderului (acuzând faptul de a nu fi existat nici măcar un contracandidat la șefia partidului), cât și noului președinte însuși, văzut de către unii ca fiind nimic altceva decât un „neocomunist întârziat”!

În ceea ce privește formațiunea de guvernământ, ceea ce le-a atras atenția acestora a fost lipsa de progrese în reformarea internă, după  modelul partidelor democratice, și incapacitatea cronică a PSD-ului de a deveni cu adevărat un partid de „stânga”!

Dincolo de argumentele pro sau contra, lucrul cert e acela că PSD-ul marchează cu ocazia acestui Congres al său, o nouă etapă negativă în ceea ce privește democrația internă, dacă e să ne raportăm la standardele consacrate din domeniu.

Din păcate, ceea ce vedem la partidul de guvernământ se regăsește în aproape toate formațiunile politice românești și acest lucru nu poate să ne bucure.

În concluzie, dacă facem abstracție de retorica bombastică a celor care se află în fruntea pesediștilor, ceea ce se întâmplă în această formațiune politică în ultimele zile e foarte departe de modelul democrației partizane și îi dă dreptate lui Daniel Barbu!

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -

Cluj-Napoca, 9 octombrie 2015

Europa „celor două viziuni”

Printre multe altele „criza refugiaților” a scos la suprafață abordările diferite ale Vestului, respectiv Estului Uniunii Europene, care merg până la antagonism, reliefând, dincolo de orice previziune anterioară, un lucru clar ca „bună ziua” și anume faptul că, avem o Europă „cu două viziuni”: pe de-o parte Europa „federalistă”, a abordării cosmopolite, multi și interculturale, de cealaltă parte,  Europa „confederalistă”, a abordării statal-naționale și tradiționaliste.

Dacă în prima intră, alături de cei doi „piloni” Franța și Germania, cvasitotalitatea statelor occidentale, în cea de-a doua se regăsesc, alături de Grecia, țările care au cunoscut rigorile aspre ale comunismului postbelic, între care și România.

Europa „celor două viziuni” este în același timp și  Europa „celor două viteze” dar și a „celor două perspective”!

Acest lucru ni-l demonstrează și recentele declarații ale liderilor celor doi „piloni” comunitari amintiți François Hollande, respectiv Angela Merkel, în antiteză cu cele mai vechi ale unora dintre conducătorii est-europeni, precum Viktor Orban.  

În timp ce liderii politici din prima categorie se arată „dezamăgiți” de poziția „refractară” a colegilor estici care, nu-i așa, „nu au înțeles esența construcției europene” bazată pe „acceptarea efectelor globalizării” asupra continentului nostru (Merkel), atenționând că reîntoarcerea la „noțiunile depășite ale granițelor naționale” ar putea însemna „sfârșitul Uniunii” și „pericolul revenirii la confruntările naționaliste” (Hollande), răsăritenii accentuează asupra „caracterului arbitrar” și „dictatorial” al impunerii unor „măsuri abuzive”, precum așa-numitele „cote obligatorii” de „refugiați”!

*

Pornind de la cele de mai sus, e limpede pentru orice observator atent faptul că estul continentului nu își asumă viziunea „pilonilor” având ca fundament, spun unii, proiectul Pan-Europei lui Coudenhove-Kalergi.

Despre ce este vorba voi încerca să prezint într-o foarte scurtă descriere în cele ce urmează.

Nume cunoscut, mai cu seamă în mediul universitar, Richard von Coudenhove-Kalergi este considerat cel mai important „filosof” al construcției europene și, deloc întâmplător, el se regăsește în denumirea unei distincții importante a Bruxelles-ului, „Premiul Kalergi”, acordată la fiecare doi ani politicienilor care excelează în aplicarea „cu consecvență” a principiilor statuate de acesta (ca o mențiune, între cei care l-au primit se numără și actualul cancelar german Angela Merkel).

Ideile lui Coudenhove-Kalergi, care stau la fundamentul Uniunii alături de cele ale lui Jean Monnet, Robert Schuman, Alcide de Gasperi sau Konrad Adenauer, se regăsesc în lucrarea sa „Pan-Europa”, apărută în anul 1923.

În viziunea acestuia, „Europa Unită” trebuia să devină o „fraternitate umană” care împărtășește viziuni comune, moștenitoare a unei bogate culturi și mari istorii, care nu va putea să supraviețuiască vicisitudinilor vremii decât dacă va ști să îmbine „armonios” particularitățile și interesele tuturor popoarelor de pe continent.

Coudenhove-Kalergi aprecia că rejectarea oricăror prejudecati naționaliste, apărarea libertăților și consolidarea păcii sunt, alături de reconcilierea dintre Franța și Germania, „pietrele de temelie” ale viitoarei unități europene.

Până aici toate bune și frumoase!

Numai că, detractorii de ieri și de azi ai viziunii sale din „Pan-Europa”, invocă o altă lucrare care îi aparține și anume „Idealismul practic”, apărută tot în anii interbelici, văzută ca un manifest-proiect „antinațional”, federalist și rasial care vizează Europa viitorului într-o formulă mai puțin plăcută.

În această abordare, de factură „literară”, Coudenhove-Kalergi, temător, cum spuneam, față de naționalism, pe care îl considera ca fiind „sursa tuturor relelor”, afirma că „omul  Pan-Europei” trebuie să fie unul rezultat din procesul de metisare al europenilor cu asiaticii și africanii, un „om nou”, despovărat de moștenirea culturală „naționalistă”, specifică europenilor „clasici”, asemănător „egipteanului din antichitate” (!?).

Știind toate acestea, nu puțini sunt cei care și-au pus întrebarea dacă nu cumva ceea ce vedem că se întâmplă acum ar putea fi începutul concretizării acestui „plan” prin procesul în plină desfășurare al migrării spre bătrânul continent a refugiaților din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, atât de îngăduitor privită și pe alocuri chiar stimulată de declarațiile unora dintre liderii occidentali, precum cancelarul german Merkel ?! Greu de spus!

Amenințările președintelui francez, ale cancelarului german sau ale președintelui Comisiei Europene (voalate sau directe), la adresa țărilor „refractare” din estul Uniunii, mergând până la aceea legată de „excomunicare”, ar părea să confirme suspiciunile detractorilor viziunii europene a lui Kalergi.

*

Spun asta întrucât în sprijinul acestora par a veni și declarațiile publice de ultimă oră venite de la Strasbourg ale Angelei Merkel și François Hollande.

„Deranjată” de argumentațiile oponenților acceptării „cotelor obligatorii”, doamna Merkel menționa în plenul Parlamentului European, unde se afla împreună cu preşedintele francez, faptul că legislaţia europeană în materie de azil este „depăşită”, fiind necesară o schimbare a acesteia. Mai concret, afirma aceasta, „regulile Dublin”, prin care refugiaţii ar trebui să ceară azil în prima ţară din UE în care au pătruns, ar fi devenit „inutilizabile” în contextul generat de exodul masiv de populație dinafara Europei.

Conform cancelarului german, vina ar fi a Europei (adică a Bruxelles-ului) care „nu a estimat corect” amploarea tragediilor din Orientul Mijlociu şi din Africa, ce au declanşat „cea mai gravă criză a imigraţiei în Europa de după 1945”!

Împreună cu preşedintele francez, ea a pledat cu această ocazie în favoarea unei „noi proceduri de repartizare echitabilă” a „refugiaţilor” între „toate statele membre” (asta în contextul în care migranții își exprimaseră „din start” opțiunea lor fermă de a se stabili în Germania, Franța sau Suedia!).

Completând pledoaria lui Merkel, președintele Hollande a întărit ultima afirmație a acesteia afirmând că Uniunea Europeană a „întârziat să evalueze cu luciditate” amploarea tragediilor umane din proximitatea  Europei, ajungându-se la această „gravă criză”, la care, între noi fie vorba, Parisul a contribuit direct prin susținerea „primăverii arabe” din Egipt, Libia și Siria! Și asta fără a avea vreun mandat din partea ONU!

Prin cele declarate în capitala Alsaciei, cei doi lideri occidentali au recunoscut indirect faptul că presiunile lor legate de acceptarea migranților (fără ca cei mai mulți dintre aceștia să aibă acte de identitate!?!) în spațiul Uniunii și de „relocare” a lor în toate țările membre (prin invocarea principiului solidarității comunitare) sunt ilegale prin raportare la prevederile actuale în domeniu ale Bruxelles-ului!

Cu alte cuvinte, după ce au contribuit la crearea tensiunilor din Orientul Mijlociu și Africa de Nord (fără a-i întreba pe estici dacă sunt sau nu de acord cu aceasta), acum, la momentul „scadenței”, occidentalii „se prefac că plouă” încearcând să impună întregii Uniuni voința lor recurgând pentru asta la folosirea  unor „argumente” cu totul inadecvate și în plus și ilegale!

Ciudat mod de a gândi, nu vi se pare ?!

Asta fără a mai vorbi despre faptul că, așa după cum declara președintele francez, ne aflăm „doar la începutul acestui exod masiv” spre Europa iar „numărul migranților nu poate fi estimat de nimeni” (sic!).

În concluzie, ne putem întreba, să fie o întâmplare insistența cu care Franța și Germania „forțează nota”, mergându-se până la amenințări la adresa statelor „rebele” sau ne aflăm într-un moment crucial al unui plan bine ticluit, greu de descifrat azi ?!

Dacă într-adevăr în spatele acestui plan se găsesc ideile lui Coudenhove-Kalergi atunci ar mai fi de adăugat un lucru și anume că ceea ce nu a știut „filosoful” paneuropenismului (sau, poate, nu l-a interesat acest aspect, cine știe?!) este că musulmanii, până și cei născuți în comunitățile europene, nu pot și nu se lasă „integrați”, fiind refractari la orice formă de „afectare” de ordin cultural!

Așa după cum e cunoscut din istorie, Islamul a fost promovat prin violență încă de la începuturile sale iar prezentarea mai recentă a acestuia ca fiind o „religie a păcii” este „o poveste de adormit copiii”, fără acoperire pentru orice persoană serioasă care a citit Coranul sau care are un minim discernământ!

Încercările unora de a susține faptul că „doar fundamentaliștii islamici ar fi periculoși” este o chestiune falsă, în condițiile în care, „a fi musulman” presupune supunere față de Sharia și Hadith (consemnarea faptelor și spuselor Profetului), precum și promovarea prin Jihad permanent (deci pe toată durata vieții!) a valorilor islamice (chiar cu riscul morții!).

Prin urmare, apare evident, pentru oricine vrea să vadă asta, că nu numai „fundamentaliștii” sunt de neintegrat, ci și restul musulmanilor!

Dincolo de orice speculație legată de subiectul de față, un lucru este cât se poate de limpede: Uniunea Europeană se găsește în fața unor provocări de care depinde viitorul ei politic! Iar de felul în care va fi rezolvată „criza refugiaților” va depinde răspunsul la întrebarea legată de destinul construcției europene!

P.S. – Parcă pentru a confirma afirmația legată de dedesubturile „crizei refugiaților” la 8 octombrie 2015, președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, avertiza la rândul lui cu ocazia unei  conferințe de presă desfășurate la Passau (în sudul Germaniei), unde a vizitat o tabără de migranți că, citez: „Această criză a refugiaților va dura un anumit număr de ani. Nu îmi fac iluzia că ceea ce trăim în prezent va deveni rapid de domeniul trecutului.”.

„Trebuie să spunem oamenilor că nu este ceva trecător sau provizoriu și că va trebui să trăim mult timp cu această problemă”, a completat șefului executivului de la Bruxelles, susținând că „refugiații” veniți în Europa „vor contribui la bunăstarea continentului”, pentru că „cel care fuge nu este un leneș, ci un om care ia decizii și își asumă riscuri” (sic!).

În încheiere el a recunoscut totuși că, pe termen lung, această criză nu va fi depășită „dacă la nivelul comunității internaționale nu se vor lua măsuri pentru o lume mai justă”!

         

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -

Cluj-Napoca, 3 octombrie 2015

Războiul din Orientul Mijlociu și „criza refugiaților”

(III)

Referitor la „refugiații” care vin dinspre Orientul Mijlociu în valuri succesive tot mai consistente, Witold Gadowski este de părere că ceea ce se întâmplă azi în Europa reprezintă „o mare nedreptate” față de „anumiți oameni” de acolo, pentru că, adevăratele victime ale războiului, șiiții, yazizii și creștinii de limbă arabă, se află de mai multă vreme „cantonate” în taberele din Kurdistanul irakian, din sudul Turciei și din Liban!

Ziaristul polonez îi menționează în mod expres în această ordine pe cei vizați de fundamentaliști, deoarece pe teritoriul Statului Islamic aceasta este ordinea în care se acționează asupra lor, în planul persecuției.  

Yazizii (sau yazidiții) reprezintă un grup religios de etnie kurdă a căror confesiune este un sincretism între Islam și vechile religii persane (cu precădere zoroastrismul). Aceștia trăiesc în provincia Mosul din Irak și în unele zone din Turcia, Siria, Armenia și Iran.

Așa după cum am mai menționat, șiiții sunt omorâți imediat ce sunt capturați, tratament care se aplică și bărbaților yazizi (mai puțin femeilor yazide care sunt violate și copiilor yazizi care sunt vânduți în târgurile de sclavi).

În ceea ce îi privește pe creștini, aceștia fie trec la Islam și apoi ajung la mila oamenilor Statului Islamic, fie sunt uciși sau împovărați cu o taxă numită Jizya, al cărei cuantum este stabilit, în mod arbitrar, de către autoritățile islamice!

Locurile unde se petrec abuzurile descrise sunt provinciile irakiene Diyala, Anbar, o parte din Ninive și Salah-ad-Din în timp ce în Siria cuprind circa două treimi din teritoriul național.

Victimele războiului sunt „cazate” de mai multă vreme în taberele amenajate în acest scop, ele fiind nevoite să fugă din locurile lor de baștină (un exemplu în acest sens fiind orașul Karakos din Valea Ninivei, din care au plecat, doar într-o singură zi, circa 60 000 de creștini având ca destinație Kurdistanul irakian).

În ceea ce privește exodul masiv al creștinilor sirieni, Gadowski a stat de vorbă cu episcopul Nicodim, fost patriarh al orașului Mosul, care a trebuit, la rândul lui, să fugă din fața jihadiștilor și care i-a relatat interlocutorului său că religia creștină este tratată acolo „ca în zilele Revoluției bolșevice”, fundamentaliștii năvălind în biserici, jefuindu-le, profanându-le și devastându-le!

*

După investigații laborioase, jurnalistul a ajuns la câteva concluzii interesante în ceea ce îi privește pe migranții din Orientul Mijlociu, care au asaltat în ultima lună Uniunea Europeană, pe care le prezint în cele ce urmează:

- Cei care năvălesc acum în Europa sunt mai ales bărbați tineri veniți „nu se știe de unde”! Foarte mulți dintre ei încalcă orice reguli intrând în Europa pe căi infracționale, fiind prezentați însă imediat de către mass-media occidentală ca fiind „refugiați”!

- Acești „migranți infractori”, cum îi numește Gadowski, au luat locul victimelor reale ale războiului, foarte puțini dintre ei fiind creștini, yazizi sau kurzi, adică cei care au suferit la modul real din cauza Statului Islamic.

- În tot acest timp, mass-media occidentală a susținut aproape vehement că Europa le datorează „refugiaților” „asistență umanitară”!

Ziaristul își pune întrebarea (fără a găsi și răspunsul) de ce Uniunea Europeană nu îi ajută pe aceia care sunt victimele reale ale războiului?! Adică pe persoanele care stau de peste un an de zile în taberele de refugiați din țările limitrofe zonei de conflict și fac demersuri (lipsite de vreun rezultat!) de a obține vizele pentru Europa (Bruxelles-ul fiind în mod direct responsabil pentru neacordarea lor!).

 Aceștia (și nu pleiada de  „șmecheri” care și-au putut permite să pună la bătaie 10 000 de dolari (!) pentru a fi transportați pe bătrânul continent de către rețelele de traficanți de persoane ale mafiilor turcă, albaneză sau rusă, pe cale infracțională în proporție de 90 la sută!) ar fi trebuit să beneficieze de susținere, conchide el.

Care sunt cauzele reale ale valurilor de „refugiați” care se află, după unii, abia la începuturi?

Gadowski este de părere că au fost „apăsate” câteva „butoane” care au dus la declanșarea fenomenului migraționist.

Unul dintre „butoane” s-ar afla la Rakkah, „capitala” Statului Islamic.

 „- Dăm drumul unui val necontrolat de refugiați în Europa, iar printre ei, infiltrăm agenți EMNI!” și-ar fi spus liderii islamici.

În cadrul serviciului EMNI, subliniază Gadowski, există un „departament de asasinate și sinucideri” care se ocupă de aceste lucruri și menține comunicarea cu toată rețeaua de „lupi singuratici” răsfirați prin lume și gata să devină „șahizi” (atentatori sinucigași), fapt foarte periculos, dificil și, practic, imposibil de detectat!

Cele de mai sus ne fac să ne amintim că iarna trecută ISIS-ul amenința că va trimite în Europa 800 000 de musulmani, lucru luat atunci în derâdere de mulți dintre noi!

Un alt „buton” ar fi fost apăsat la Ankara, care ar fi dat drumul spre Europa unui alt mare val de „refugiați”, din totalul celor circa 2 000 000 de oameni originari din Siria, aflați în sudul Turciei.

Jurnalistul polonez crede că, un al treilea „buton” s-ar găsi la Moscova, care ar fi „jucat la două capete”: pe de o parte ar fi sprijinit regimul lui Bashar al Assad iar pe de altă parte ar fi acordat susținere, până la un anumit moment, chiar fundamentaliștilor islamici (!?).

Și asta, deoarece Federația Rusă vrea să se implice în Orientul Mijlociu mai mult decât până de curând, propunându-și ca, prin problemele create Uniunii Europene de către migranți, „să țină în șah” Bruxelles-ul în „chestiunea ucraineană”.

Din punctul de vedere al lui Gadowski, Iranul, o putere regională în ascensiune ca și Turcia, animat de ambiții și orgolii, este la rândul lui implicat în această problemă a migranților alimentând tensiunile din zona de conflict a Orientului Mijlociu.

*

Un alt observator atent al situației de mai sus, generalul Constantin Degeratu, într-un recent interviu acordat postului de televiziune „Digi 24”, menționa că Siria reprezintă, citez: „primul câștig strategic major al Rusiei în planul relațiilor internaționale și asta creează probleme majore pentru securitatea Europei de Est iar criza refugiaților a făcut parte din strategia Kremlinului de a «adormi» vigilența Occidentului”.

Ca și Gadowski, el crede că rușii au intrat în Siria pentru a ne face să „uităm” de Ucraina și de Crimeea anexată și în scopul revenirii lor în „războiul împotriva terorismului” alături de Statele Unite!

Ceea ce vedem azi, crede Degeratu, e o „operațiune de diversiune strategică”, care a acoperit bine și „zgomotul din Ucraina” și „dislocarea strategică rusă în Siria”.

Pe de altă, parte „criza refugiaților” ar fi o „operațiune specială” pregătită din timp și organizată cu fonduri din partea unor state arabe, interesate de menținerea tensiunii în zonă!

În privința țărilor din Golf, ar mai fi de adăugat faptul că, spre exemplu, Arabia Saudită, cu toate că putea asigura condiții foarte bune de cazare pentru 4 milioane de persoane, în taberele destinate de obicei celor care fac tradiționalul pelerinaj anual la Mecca, a refuzat asta, ceea ce ar trebui să dea de gândit multora de pe bătrânul continent!

În opinia generalului român, sursa principală de „refugiați” nu este Siria, de acolo venind numai 20-25 la sută din migranți, majoritatea acestora fiind afgani, irakieni, pakistanezi, arabi din Golf, eritreeni, somalezi și alți africani subsaharieni!

*

Și iată-ne ajunși, într-un final, și la strategiile Bruxelles-ului pentru rezolvarea „crizei refugiaților”.

În mod ciudat, pentru unii reprezentanți occidentali, precum Pierre Moscovici (Comisarul European pentru Afaceri Economice), exodul spre Europa al celor proveniți din zona de conflict a Orientului Mijlociu este apreciat pozitiv fiind interpretat numai prin prisma profitabilității economice, cu neglijarea tuturor celorlalte aspecte!

Mai precis, după oficialul european, ceea ce se întâmplă acum reprezintă „o bună oportunitate” pentru „rezolvarea deficitului forței de muncă” din țările dezvoltate ale Vestului ca urmare a „scăderii natalității” și a „continuei îmbătrâniri a populației” din această parte a continentului (sic!).

Desigur întrebarea care i s-ar putea pune domnului Moscovici (dar pe care nu i-o pune nimeni, evident) ar fi dacă nu cumva ar avea să-și reproșeze ceva pe marginea celor două „probleme” ale societății occidentale, având în vedere faptul că decenii la rând oficialii occidentali, din rândurile cărora face parte și el, au promovat și încurajat „planningul familial” în urma căruia s-a ajuns la scăderea natalității și la îmbătrânirea populației pe care, în mod ipocrit, acum le deplânge!

După cum la fel de ciudată apare și implicarea numelui filantropului George Soros și a rețelelor sale de promovare mediatică și de impact civic în asigurarea unei „mai bune instrumentări” a fenomenului migraționist spre Europa, având în spate generoasele slogane ale umanitarismului și toleranței „multiculturale”.

Dar despre aceste subiecte vom mai vorbi!

       

Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog -