Cluj-Napoca, 22 februarie 2015 

„Coruptio in integrum?!”

La începutul anilor ҆90 ai secolului trecut Italia a cunoscut un „cutremur” politic care a zdruncinat din temelii această țară: ieșirea la suprafață a corupției generalizate și dezvăluirea conexiunilor clasei politice cu lumea interlopă.

Operațiunile de asanare a spațiului public prin intermediul justiției a rămas în memoria colectivă sub denumirea „Mâini curate” (Mani pulite).

La capătul întregii tevaturi s-a produs reașezarea politicii italiene în sensul că au dispărut unele partide și au apărut altele. Din păcate însă problemele legate de corupție au rămas!

Acțiunea „Mâini curate” a scos la iveală neverosimilele complicități ale politicului din peninsulă cu Mafia, dezvăluirile ducând la prăbușirea credibilității formațiunilor politice „clasice”, Partidul Socialist (PSI) și Democrația Creștină (DC).

Totul a început atunci când un grup de procurori din Milano a deschis o anchetă în urma căreia au fost dezvăluite afacerile necurate aflate în spatele sistemului politic italian, un sistem fondat pe favoruri și pe contracte publice ilegale acordate în schimbul unor „taxe”.

O construcție monstruoasă bazată pe darea și luarea de mită!

Cu acest prilej exponenți importanți ai celor două mari partide care dominau scena politică alături de numeroși întreprinzători au fost acuzați de acte de corupție.

Printre aceștia socialistul Bettino Craxi (de două ori premier!) pus sub cercetare la mijlocul lunii decembrie 1992 și anchetat pentru nu mai puțin de 40 de capete de acuzare!

Dar și unii miniștri între care chiar cel al Justiției!

Cu toţii au fost constrânși să demisioneze. Pentru a scăpa de închisoare Craxi a fugit în Tunisia în mai 1994 unde a rămas până la sfârșitul vieții, survenit în anul 2000.

Efectele scandalului celei mai vaste operaţiuni anticorupţie din Occident au fost vizibile la primele alegeri administrative din iunie 1993 atunci când partidele importante amintite au pierdut până la jumătate din voturile pe care contau până nu demult, PSI-ul dispărând în același an iar Democrația Creștină scindându-se în 1994!

În acest fel se încheia „Prima republică” existentă în perioada cuprinsă între sfârșitul celui de-al doilea război mondial și declanșarea operațiunii „Mâini curate”.

Peste timp, opiniile observatorilor scenei politice italiene au ajuns la o concluzie deloc îmbucurătoare și anume că, în urma „instrumentărilor” legislației de către factorii politici, „cancerul” corupției de acum două decenii a degenerat ulterior într-o „metastază” a acestui flagel!

Este vorba despre termenele de judecată prea lungi care au determinat prescrierea multor fapte incriminate de procurori și eliberarea din arest a presupușilor vinovați de actele de corupție și de adoptarea de către Parlamentul italian a unor legi care au diminuat responsabilitatea celor acuzați.

*

Am făcut trimiterea la Italia deloc întâmplător, ci pentru că și în România are loc acum o vastă operațiune de asanare prin intermediul instituțiilor statului abilitate în acest sens, după modelul „Mâinilor curate”!

Cunoscătorii „dedesubturilor” afirmă că ceea ce vedem la noi s-ar desfășura sub oblăduirea Washingtonului interesat în consolidarea statului de drept din țara noastră, într-un cadru mai larg al strategiei americane care vizează întărirea democrațiilor din „flancul estic” al NATO ca urmare a evenimentelor neliniștitoare din spațiul ex-sovietic, acolo unde Rusia amenință stabilitatea și pacea zonei.

De ce? Pentru că rețelele corupției din estul Europei interconectează cu spațiul rusesc!

Ca și în cazul italian de acum 20 de ani, și la noi apar „nume grele” de politicieni corupți din partidele mari alături de „oameni de afaceri” importanți.

Multă lume stă și se întreabă cum a fost posibil să se ajungă aici?! Cum a fost posibil ca „o mână de oameni” să își subordoneze o țară întreagă cu toate resursele ei ?!

Explicațiile sunt desigur mai multe însă una dintre acestea mi se pare mai apropiată de adevăr şi ea își are originea în istoria postbelică a României.

Instaurarea comunismului în țara noastră la sfârșitul ultimului război mondial a însemnat preluarea puterii de către o grupare politică (PCR) organizată clandestin în perioada interbelică după principiile structurilor crimei organizate din lumea modernă, precum Mafia italiană.

Specifice pentru această formațiune politică erau caracterul de „grup închis” și folosirea așa-numitei „legi a tăcerii” (omerta) pentru membrii ei!

Caracteristicile de „clan” sau de „castă” ale partidului comunist au fost bine reliefate de către istoricul Richard Pipes într-o lucrare intitulată Scurtă istorie a Revoluției Ruse.

Ele s-au perpetuat și după prăbușirea comunismului care la noi a însemnat, într-o primă etapă punerea bazelor sadicului „capitalism de cumetrie”!

Cu cinismul său specific, Silviu Brucan, unul dintre „ideologii” noii puteri instalate după 1989, acredita ideea că utilizarea procedeelor respective ar fi „singurele” prin care se poate ajunge la capitalism în România, favorizații procesului trebuind să fie desigur oamenii defunctului sistem și, probabil, expresia „La vremuri noi, tot noi!” (rostită „pe la colţuri” în epocăm) făcea trimitere și la asta!

Poate că de aceea a trebuit să treacă atâta timp pentru a se putea pune „degetul pe rană” și a se începe combaterea corupției.

Speranța multora rămâne legată de faptul că la noi nu se va întâmpla ca în Italia și că acest flagel al corupției va fi măcar diminuat, dacă nu eradicat, spre binele statului de drept atât de des invocat în mai toate ocaziile! 

Florin-Vasile ȘOMLEA
- politolog-

Cluj-Napoca, 14 februarie 2015

Geopolitica în Europa de Est, la zi: Acordul de pace de la Minsk

Semnarea de către Petro Poroșenko și Vladimir Putin a Acordului de pace de la Minsk dintre Ucraina și Federația Rusă la 12 februarie 2015, sub privirile lui Hollande și Merkel, ar părea a fi „soluția” pentru înlăturarea pericolului războiului dintre cele două părți.

Spun „ar părea” pentru că, departe de a reprezenta o garanție în ceea ce privește pacea în estul Ucrainei, acolo unde rebelii proruși, sprijiniți sub toate aspectele de către Moscova, acest nou acord ar putea să nu fie altceva decât „încă o iluzie” a Occidentului că în răsăritul Europei ceea ce este scris se și respectă!

De pe acum, unii observatori afirmă că documentul semnat în capitala Belarusului nu este altceva decât „o nouă victorie” a politicii expansioniste promovate de Rusia în disprețul total al normelor consfințite de către dreptul internațional!

În completare alții apreciază că ne aflăm la începutul unui nou „Război Rece”, având ca reper declarațiile Statelor Unite referitoare la măsurile care se iau la această oră pentru întărirea „flancului estic” al Alianței Nord-Atlantice în care, alături de țările baltice și Polonia, intră și România!

Conform acestora, absența Washingtonului de la negocierile ucraineano-ruse ar avea ca explicație dorința americanilor de a trece la „ofensivă” pe relația cu Kremlinul și de contestare a amintitei „victorii” putiniene!

Pentru cei care nu cunosc prea bine istoria negocierilor legate de conflictul din estul Ucrainei, trebuie menționat faptul că, în trecutul apropiat, au mai fost semnate două armistiții tot la Minsk (în 5 și în 19 septembrie 2014) fapt care nu i-a împiedicat însă pe rebelii proruși să își extindă teritoriile controlate, ținta vizată de aceștia fiind granițele ad­ministrative ale regiunii Donețk.

Așa s-a ajuns ca în ultimele luni aceștia, spri­jiniți de Federația Rusă, să ocupe peste 550 de kilometri pătrați dincolo de „fron­tiera” fixată la Minsk în septembrie!?

Și în pofida degringoladei economiei rusești, ca urmare a eficienței embargoului aplicat de Occident tradus în practică prin scăderea nivelului de viață al cetățeanului de rând, Putin nu dă semne de revenire la o abordare mai calmă și mai pașnică, ci dimpotrivă!

*

De la venirea sa la putere, în urmă cu mai bine de 15 ani, „țarul Vladimir” (cum mai este numit acesta) a folosit cu destul succes tactica consolidării poziției Rusiei prin promovarea așa-numitelor „conflicte înghețate” din zona de proximitate a granițelor, care, în anumite condiții apreciate ca fiind „oportune”, au fost transformate în conflicte „calde”, cu foloase pentru politica expansionistă a Moscovei (vezi cazul țărilor din Caucaz).

Dar cum apar aceste zone de „conflict înghețat”, s-ar putea întreba unii?

Mai întâi, prin „instrumentări” diverse (și diversioniste), precum resurecția etnicismului minoritarilor ruși (sau de de altă „coloratură” etnică), are loc perturbarea stabilității statale în țările vizate. Acesta este primul pas.

Mai apoi, sub pretextul „protejării” celor „persecutați” de majoritari, se recurge la ingerința brutală în politica internă a țării respective (incluzând intervenția militară), ajungându-se la forme de confruntare armată!

Odată produsă destabilizarea țării respective, în momentul în care presiunea internațională nu mai poate fi subestimată, Moscova mimează „dorința de pace” prefăcându-se că acceptă dialogul cu statul agresat „spre binele celor persecutați”, care sunt susținuți de ea.

Urmează semnarea unei „păci” care, de regulă, se face cu păstrarea de către ruși a unei părți, mai mari sau mai mici, din teritoriul ocupat în timpul derulării războiului!

Și uite așa, după semnarea „păcii”,  apare acest teritoriu de „conflict înghețat”, care, atunci când „situația o cere”, se poate transforma într-unul „cald”.

Este o strategie vicleană care, cel puțin până acum, a dat roade, Federația Rusă reușind să revină astfel în zone din care plecase în urmă cu mai bine de douăzeci de ani!

*

Americanii, mult mai „atenți” decât aliații lor europeni la „manevrele” Moscovei și departe de viziunea naivă a liderilor occidentali, preocupați numai de „detensionarea” situației și lăsându-i lui Putin posibilitatea de a încălca oricând dorește suveranitatea ţării vecine, nu s-au arătat prea încântați de rezultatul negocierilor de la Minsk! Și era firesc să fie așa!

De ce? Pentru că acestea reflectă, în fapt, dezechilibrul dintre ruși - care îşi pot valorifica forţa militară - şi europeni care, nu doar că nu sunt dispuşi să răspundă similar, ci mai mult decât atât, încearcă să împiedice Kievul de a obţine mijloacele militare de care are nevoie pentru a se putea apăra în viitor.

Tocmai din acest motiv, nu puțini au fost aceia care au afirmat că recentul acord de pace ucraineano-rus seamănă cu cel de la München din anul 1938, în sensul că, și acum (ca și atunci) puterile occidentale au mers pe linia concesiilor făcute agresorului, din dorința de a-și vedea protejate „liniștea” și „confortul”.

Că în final „n-a fost să fie” s-a văzut ulterior iar ceea ce nu se putea evita (adică riposta armată) avea să se producă, chiar dacă mai târziu.

Iată de ce cred că strategia Statelor Unite, de „îndiguire” a Rusiei prin amplasări militare în statele din „prima linie” a Alianței, reprezintă soluția corectă la momentul actual.

Iar recenta declarație a lui Iohannis, conform căreia „România trebuie să-și sporească capacitatea de apărare a teritoriului național” (inclusiv sub aspectul efectivelor umane prin revenirea, fie și parțială, la încorporarea tinerilor), se înscrie pe aceeeași direcție, fără de care pacea și securitatea în zonă nu pot fi garantate!

                                         Florin-Vasile ȘOMLEA

                                                  - politolog-