Cluj-Napoca, 13 mai 2018
Rusia, eterna poveste
(III)
Speranța lui Stalin era legată
de ideea că Pactul Ribbentrop-Molotov,
semnat în august 1939, îi va asigura „liniștea deplină” pe relația cu cel de-al
Treilea Reich și aliații acestuia și
că va putea asista, de pe margine ca un spectator, la războiul dintre Germania
și „democrațiile burgheze” Franța și Marea Britanie.
În
viziunea, oarecum naivă, a dictatorului de la Moscova, Adolf Hitler era un „om de cuvânt”,
motiv pentru care, în lunile în care Berlinul deplasa deja efective militare
masive la frontiera sovieto-germană acesta nu a reacționat defel
contraargumentând celor care îl sfătuiau să ia măsuri în consecință cum că nu
dorește să dea „motive de neîncredere” „partenerului” german!
Mai mult chiar, deși avertizat de
serviciile secrete occidentale cu privire la prevederile „Planului Barbarossa”
de atacare a URSS-ului de către Germania
nazistă, același Stalin le-a etichetat ca fiind „forme diversioniste” de
atragere a Moscovei în războiul care se derula deja în Europa între Marea
Britanie și Puterile Axei (Franța fiind scoasă din joc din vara lui 1940).
Așa după cum o arată analizelor
geostrategice, teama rușilor era legată de posibilitatea unei agresiuni în
Extremul Orient din partea Japoniei militariste,
motiv pentru care acolo erau dislocate resurse militare umane și de tehnică de
luptă importante. Abia după semnarea tratatului
de neutraliate cu Tokio (aprilie 1941) această teamă s-a mai estompat,
rămânând prezentă însă latent pe toată durata războiului mondial!
Credulitatea lui Stalin avea să-i
coste pe ruși imens! Surpinsă total nepregătită în partea sa europeană, Uniunea
Sovietică va pierde în primii doi ani o mare parte a teritoriului propriu,
alături de milioane de soldați și de civili (morți sau prizonieri), pierderi
care ar fi putut fi evitate dacă s-ar fi ținut cont de cele menționate mai sus.
Prinsă în vârtejul conflictului,
Moscova a fost obligată de context să încheie alianța militară cu detestabilele,
de către ea, „democrații burgheze”, SUA și Marea Britanie și să lupte cu toate
forțele împotriva Germaniei și aliaților acesteia reușind, din primăvara anului
1944, să mute teatrul de operațiuni în afara teritoriului național (în Polonia,
România, Ungaria, Balcani etc.) pentru ca, în mai 1945, să-și pună steagul pe
clădirea Reichstagului, simbolul
puterii naziste.
Ulterior, în august 1945, fidelă totuși
angajamentelor luate față de anglo-americani, ea a rupt tratatul de
neutralitate cu Japonia și a deschis ostilitățile cu aceasta în Manciuria și
Coreea, fapt care a și determinat capitularea necondiționată a acesteia la foarte
scurt timp după aceea!
În final, deși cu pierderi umane
imense (circa 30 de milioane!), ajutată substanțial de către americani cu
armament, alimente și îmbrăcăminte, Moscova a ieșit învingătoare din marea
confruntare mondială inaugurând, în ceea ce o privește, un nou ciclu geopolitic, caracterizat prin: 1. Recompunerea aproape
completă a teritoriului Rusiei țariste, mărit pe alocuri cu „achiziții” noi (Prusia Orientală cu Königsberg, Ucraina poloneză cu Lwow, Ucraina transcarpatică cehoslovacă, Tuva, Insulele Sahalin și Kurile
etc.); 2. Statuarea Uniunii Sovietice, care nu mai era singura țară comunistă, ca
lider al „lagărului socialist”
alcătuit din așa-numitele „democrații populare” (Polonia, Ungaria, România,
Bulgaria, Iugoslavia și Albania, în Europa), în realitate semicolonii rusești ocupate de Armata Roșie; 3. Încercarea eșuată (ca
urmare a reacției americano-britanice) de anexare a unor părți din Turcia și
Iran; 4. Ocuparea unei părți importante din Coreea (nordul) și China și
încercarea eșuată (din aceleași motive) de a proceda similar în Japonia și în
Mediterana (cu teritorii care aparținuseră Italiei fasciste); 5. Declanșarea și continuarea agitației anticoloniale în Asia
(începând cu Indochina franceză și Malaezia britanică) și în Africa, cu
scopul ascuns de promovare a sistemului comunist în aceste teritorii.
Practic Uniunea Sovietică devenea o
mare putere globală, secondând îndeaproape Statele Unite ale Americii și luând
locul Imperiului Britanic, în colaps!
Replica
occidentală a fost imediată și fermă
prin adoptarea „Doctrinei Truman”, de „îndiguire” (containment) a „lagărului socialist” aflat într-o continuă și
periculoasă „dilatare” teritorială la nivel global. Ea a stat la baza apariției
NATO în Europa, a Pactului de la Bagdad, a SEATO și ASEAN, în Asia.
Perioada care a urmat a rămas
cunoscută în istorie ca fiind cea a „Războiului rece” (Cold War) și ea s-a caracterizat printr-o dispută acerbă între „Lumea
liberă” și „Lagărul socialist” desfășurată cu toate „armele din dotare” iar în
geopolitică ca „Lumea echilibrului nuclear”, luând sfârșit în 1989-1991, odată
cu implozia comunismului.
A fost etapa istorică în care Uniunea Sovietică, devenită putere
nucleară încă de la sfârșitul deceniului cinci al secolului trecut, a alocat
resurse bugetare imense pentru a se impune ca superputere, ambiție niciodată
abandonată de Moscova, indiferent de sistemul politic aflat pe rol.
Prăbușirea comunismului și
dezmembrarea URSS-ului au fost repede înlocuite de un naționalism rusesc,
escamotat într-o primă fază, în cel mai autentic spirit al celui țarist de
altădată!
După încercarea, parțial reușită,
de substituire a defunctului URSS cu CSI (Comunitatea
Statelor Independente), operațiune începută în decembrie 1991 și continuată
în anii următori, perioadă în care dădea impresia că dorește să urmeze calea
democratizării, Moscova s-a repliat pe coordonate politice opuse.
Așa se face că venind în contemporaneitate s-ar putea spune
că Rusia lui Vladimir Putin, cel care
a readus în actualitate toate elementele
simbolice ale trecutului de dinainte de 1917 combinându-le cu cele
consacrate de comunism, este promotoarea unui „țarism fără Țar” în care se
regăsesc aproape toate aspectele decorului politic și instituțional!
Speranța unora cu privire la
transformarea acestui stat întins pe două continente într-o democrație
reprezentativă autentică s-a dovedit, într-un sfârșit, a fi doar un vis, o
iluzie, Rusia rămânând, din păcate, insensibilă la așa ceva!
Teama ancestrală a rușilor de încercuire din partea unui „inamic potențial”
îi determină pe diriguitorii lor politici să meargă pe coordonatele unei
politici externe expansive care să le consolideze, dincolo de granițele
recunoscute oficial, așa numite „zone tampon” prin care „dușmanii externi” să
nu poată atinge teritoriul lor național.
Fenomenul se resimte și azi când, folosind „arma
economică” (mai cu seamă pe cea energetică)
Moscova se străduie să „corupă” chiar țări care fac parte din Uniunea Europeană (precum Ungaria, ca să dau doar un exemplu),
fără a mai vorbi despre cele care nu au acest statut.
Florin-Vasile ȘOMLEA
–politolog și analist
geopolitic–
