Cluj-Napoca, 30 decembrie 2014

Final de an, început de mandat

Iată-ne ajunși la finalul unui an bogat în evenimente atât în plan intern, cât și în plan internațional. Un an care a avut de toate dar mai cu seamă multe, foarte multe speranțe și, pe ici pe colo, și unele dezamăgiri!

În politica internă, 2014 a fost anul celor două scrutine electorale, „europarlamentarele” și „prezidențialele”.

A mai fost anul „ruperii USL-ului” dar și al unificării „dreptei”, al plecării și al revenirii la București a FMI-ului, al marilor manifestații de stradă antiguvernamentale din perioada alegerilor prezidențiale și al participării masive la vot a electoratului altădată pasiv și a românilor din „diaspora” etc.

În planul politicii internaționale, 2014 a fost anul celor două perturbări majore ale păcii regionale: evenimentele din Ucraina care au punctat revenirea Rusiei la instrumentarea politicii de forță în „vecinătatea apropiată” din zona sa europeană și resuscitarea fundamentalismului islamic în Orientul Mijlociu.

2014 a mai fost totodată anul în care populația Republicii Moldova și-a reconfirmat susținerea pentru continuarea drumului țării spre Uniunea Europeană.

Peste Ocean, în Statele Unite, 2014 a consemnat revenirea în forță a Partidului Republican în urma alegerilor pentru Congres, fapt care pare a prefigura succesul acestuia și la alegerile pentru Casa Albă din noiembrie 2016.

Revenind în planul politicii interne este de notat încheierea celor zece ani de mandat ai „președintelui-jucător” Traian Băsescu, contestat de unii și adulat de alții, cel care a reușit „performanța” greu de egalat de a fi suspendat de două ori și de a reveni de fiecare dată în funcție!

 Cu bune, cu rele, de numele său vor rămâne legate repere importante precum întărirea justiției în politica internă și aprofundarea colaborării euroatlantice și a perteneriatului strategic cu SUA în politica externă!

Dar poate cel mai important lucru pentru noi, care s-a întâmplat în 2014, este speranța „noului început” oferit de victoria în alegerile prezidențiale din noiembrie a lui Klaus Iohannis!

 Ajuns președinte cu sprijinul consistent al concetățenilor sătui de „clasicul” politicianism dâmbovițean, fostul primar al Sibiului și-a anunțat deja „liniile directoare” ale conducerii țării într-un mod clar, lipsit de echivoc: configurarea unei Românii puternice, dezvoltate economic, ancorate profund în structurile Uniunii Europene și ale Tratatului Nord-Atlantic, în care ceea ce trebuie să primeze sunt respectul pentru lege și respectul pentru cetățean!

Poate atipic pentru românul de rând, obișnuit mai degrabă cu „gargarismele” politicienilor de până acum, discursul noului titular de la Cotroceni în fața camerelor reunite ale Parlamentului din 21 decembrie curent a avut ca element specific o notă de pragmatism absolut firesc însă pentru cineva de „sânge nemțesc”! 

Mai puțin vorbăreț, Klaus Iohannis are în stilul său de exprimare lucruri pe care cei curioși le-ar putea regăsi în „Etica protestantă și spiritul capitalismului” a lui Max Weber! De acolo s-ar putea să vină și sloganul său electoral „România lucrului bine făcut!” care i-a convins pe mulți să îl voteze.

Fețele stenice ale multora dintre „aleșii neamului”, de la momentul depunerii jurământului său oficial ca șef al statului, ne arată însă că drumul spre obiectivele pe care și le-a fixat nu va fi deloc ușor!

Noul președinte al României are însă în spatele său un atu care contează enorm: susținerea populară care l-a propulsat în cea mai importantă funcție în stat!

Ceea ce rămâne de văzut este dacă va ști să valorifice acest avantaj foarte important!

Florin-Vasile ȘOMLEA       

                                                                 - politolog-

Cluj-Napoca, 20 decembrie 2014

La un  sfert de secol de la „Revoluția” din 1989...

Acum 25 de ani lua sfârșit „Epoca de Aur” eveniment salutat cu entuziasm de către toată lumea!

Se încheia astfel o perioadă nefastă din istoria României începută în 1965 atunci când prin moartea neașteptată a conducătorului stalinist Gheorghiu-Dej venea la putere „tânărul” pe atunci Ceaușescu, cel care cu viclenie va reuși în decurs de doar zece ani să confiște întreaga putere politică pentru sine și familia sa instituind un regim totalitar cu „parfum” asiatic din cel mai „autentic”!

În știința politicii tipul de regim instaurat de „Marele Cârmaci” are un nume mai puțin familiar publicului larg: sultanism!

În cele ce urmează o să încerc definirea succintă a acestui termen oarecum „exotic” pentru cei mai mulți dintre români.

*

Așa după cum este cunoscut, prin „totalitarism” se înțelege anularea oricăror forme alternative de putere politică la nivel de societate în folosul uneia singure (comunistă sau nazistă/fascistă) ceea ce înseamnă confiscarea societății de către partidul unic!

În cadrul partidului unic există fie o „conducere colectivă”, fie un „conducător” desemnat sau „ales” de către colegii din structura de putere (sau de către „congresul” partidului) care dirijează totul, mai mult sau mai puțin „colegial”.

Ei bine în „sultanism” apare un al doilea nivel al confiscării politicului: familia „conducătorului”. Aceasta anihilează partidul unic instituind un monopol absolut asupra întregii puteri în stat.

Ei, acest lucru s-a întâmplat în România perioadei 1965-1989: familia Ceaușescu a confiscat întreaga putere odată cu trecerea timpului. În lumea comunistă au mai existat asemenea situații în Coreea de Nord, China maoistă și în Albania lui Enver Hodja.

Ca o regulă „sultanul” și familia acestuia nu pot fi înlăturați de la putere decât printr-o lovitură de stat pe care o dau cei din proximitatea puterii rivalii „sultanului”, oameni ai sistemului politic respectiv.

Dacă acel sistem politic are o mare putere externă care îl „girează” atunci „instrumentarea” loviturii de stat se face cu „binecuvântarea” acesteia (în cazul României fiind vorba de Uniunea Sovietică).

Rememorând ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 25 de ani observăm că acesta a fost „scenariul” pus în operă în țările comuniste din Europa!

Venit la putere în 1985, noul lider sovietic Mihail Gorbaciov s-a gândit la o formulă de salvare a comunismului, ca sistem politic, și a găsit-o în varianta „liberalizării” acestuia prin „glasnost” și „perestroika”.

Pentru a-și putea implementa „reforma” în țările satelite (între care și România) noul lider de la Kremlin a folosit strategii diferite, funcție de situație: de la sugestii voalate adresate șefilor locali mai docili, la „instrumentări” în forță operate cu ajutorul serviciilor sale secrete și al rețelelor autohtone de sprijin ale acestora, în cazul celor rigizi.

Așa se face că am asistat la „revoluții de catifea” ca în Cehoslovacia sau sângeroase ca în România.

Ceea ce conta pentru Gorbaciov era conservarea regimului comunist fie și sub o formă „atenuată”! Că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg este o altă poveste!

Simțind posibilitatea unor schimbări profunde, dincolo de planurile Moscovei, popoarele europene, aflate de decenii sub regimul comunist impus de tancurile Armatei Roșii la finalul anilor ´40, au dat peste cap „scenariul” și neacceptând doar „reformarea” sistemului au impus libertatea.

Așa s-a produs revenirea democrației în Centrul și Răsăritul Europei!

*

Întorcându-ne la evenimentele din decembrie 1989 din țara noastră trebuie spus că ceea ce s-a întâmplat în termeni reali atunci a fost o răscoală populară împotriva comunismului ceaușist, acțiune care a devansat cu foarte puțin timp lovitura de stat planificată de complotiști a se produce între Crăciun și Anul Nou 1990.

Luați pe nepregătite de mersul evenimentelor, perestrokiștii autohtoni, grupați în așa-numitul „Front al Salvării Naționale” condus de Iliescu-Brucan-Militaru, au recurs la singurul lucru care îi mai putea păstra în „cărțile” puterii politice: contrarevoluția!

Așa se explică apariția „teroriștilor care trag din orice poziție” și cele trei mii de victime nevinovate dintre 22 decembrie și 30 decembrie 1989.

Datorită acelorași „instrumente” ale Kremlinului nu s-a reușit nici revenirea României la monarhia constituțională (cum ar fi fost poate firesc!), abolită abuziv într-un alt decembrie în urmă cu decenii, și nici consolidarea partidelor „istorice” PNL și PNȚ, reînființate de cei care trecuseră prin experimentul traumatizant al gulagului românesc al anilor ´50!

Responsabilii pentru aplicarea „scenariului” moscovit nu au fost trași la răspundere până în ziua de azi, cu mici și neînsemnate excepții!

Deși cunoscuți, ei se bucură de o clemență ciudată din partea justiției iar acest lucru nu este în regulă, nici din punct de vedere juridic, nici din punct de vedere moral, fapt care la un sfert de veac distanță ne lasă un gust amar!

 Florin-Vasile ȘOMLEA

- politolog-

Cluj-Napoca, 12 decembrie 2014

Alegerile din Republica Moldova, noiembrie 2014

La sfârșitul lunii noiembrie, Republica Moldova a trecut cu bine un nou examen electoral!

Deși cu mari emoții, formațiunile politice proeuropene, Partidul Liberal Democrat, Partidul Democrat și Partidul Liberal au câștigat păstrându-și majoritatea în legislativul de la Chișinău, în timp ce cele proruse, Partidul Socialiștilor și Partidul Comuniștilor, vor trebui să se mulțumească în continuare cu statutul lor de formațiuni de opoziție.

În urma acestui scrutin, s-ar părea că pentru „frații de peste Prut” lucrurile vor merge mai bine, în ceea ce privește integrarea europeană!

Dacă va fi așa sau nu, rămâne de văzut!

*

„Marea surpriză” a acestui scrutin parlamentar, care va da și viitorul președinte al țării (votul pentru ocuparea funcției respective fiind unul indirect), o reprezintă clasarea pe primul loc a Partidului Socialiștilor (PSRM), care a contabilizat în dreptul său 20,51 la sută din voturi!

Creat de foști membri ai Partidului Socialist din Moldova (PSM), această formațiune politică și-a ținut Congresul de constituire la 29 iunie 1997, avându-i copreședinți pe Veronica Abramciuc și Eduard Smirnov (la momentul respectiv viceprimar al municipiului Chișinău).

La scrutinul parlamentar din 2005, PSRM-ul a constituit un bloc electoral cu PSM acumulând 4,97 la sută din voturi (cu mult sub pragul electoral de 9 la sută) iar la cele care au urmat nu a luat parte.

Un moment important l-a constituit Congresul desfășurat în decembrie 2011, atunci când a fost ales noul și actualul lider, Igor Dodon, plecat din formațiunea lui Voronin.

Fost prim-viceprim ministru al guvernului de la Chișinău, Dodon este un politician tânăr, de orientare prorusă, ostil integrării europene a Moldovei și favorabil aderării acesteia la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan, în plan internațional, și adept al „federalizării” țării în planul politicii interne.

Atitudinea sa antiromânească a fost demonstrată de-a lungul timpului și de anunțata intenție de înlocuire a tricolorul moldovenesc cu drapelul bicolor roșu-albastru ca și de purtarea ostentativă a culorilor drapelului rusesc!

Afirmam că victoria socialiștilor, chiar dacă nu le-a adus guvernarea, a constituit „marea surpriză” a acestor alegeri legislative, deoarece majoritatea sondajelor de opinie premergătoare scrutinului îi plasau sub cota de 8 la sută!

Unii pun succesul acestora pe seama atragerii electoratului unei alte formațiuni proruse, „Patria” a lui Renato Usatîi, apreciată de sociologi cu scoruri cuprinse între 8 și 10 la sută, exclusă din competiție de către Curtea Supremă de Justiție în ultima săptămână de campanie, ca urmare a unor „nereguli” legate de finanțarea sa.

La antipod s-a situat cealaltă formațiune politică prorusă, Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM), care s-a clasat în ierarhia generală doar pe locul al treilea, cu 17,5 la sută. Acest ultim scor al comuniștilor era însă de anticipat, având în vedere linia descendentă din ultimul an (de la 39,4 la sută în noiembrie 2013 la 17,2 la sută în noiembrie 2014).

Aflați la putere între 2001 și 2009, comuniștii au adoptat de astă dată un discurs electoral mai puțin agresiv, în speranța de a reuși atragerea electoratului nehotărât, fără a avea însă prea mult succes!

În pofida acestui regres, condus de experimentatul Vladimir Voronin (fost președinte al Moldovei), PCRM-ul rămâne unul dintre cele mai puternice partide comuniste din Europa!

*

De partea cealaltă, a taberei proeuropene, primul clasat (locul al doilea însă în clasamentul general) a fost Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM), care a fost votat de 20,16 la sută alegători (față de 29,4 la sută în 2010).

Conduși de tânărul Vlad Filat, premierul țării între septembrie 2009 și martie 2013, liberal-democrații au o istorie de dată recentă, partidul fiind înființat la sfârșitul anului 2007.

Aflați la guvernare în anii din urmă (actualul premier Iurie Leancă este liberal-democrat), formațiunea afiliată PPE-ului a resimțit uzura imaginii sale publice, înregistrând un recul de popularitate important, așa după cum rezultă și din scorurile electorale comparative de mai sus!

Cel de-al doilea clasat proeuropean, Partidul Democrat din Moldova (PDM) (locul patru în ierarhia finală) este condus la această oră de Marian Lupu.

Democrații au fost preferați de 15,8 la sută dintre votanți, comparativ cu scorul de la scrutinul din 2010 asta însemnând o creștere de 3,1 la sută!

Formațiune politică de centru, dar afiliată Partidului Socialiștilor Europeni (!?), PDM-ul a apărut în februarie 1997 sub numele Mișcarea pentru o Moldovă Democratică și Prosperă, primul său Congres desfășurându-se în octombrie 1998.

Ca urmare a scorului bun înregistrat la alegerile parlamentare din 1998 (24 de mandate) liderul său național de la acea vreme, Dumitru Diacov, avea să fie ales speaker al legislativului de la Chișinău.

Ca evoluție electorală de-a lungul timpului, democrații au înregistrat și două eșecuri (în 2001 și aprilie 2009) având însă scoruri bune la celelalte alegeri parlamentare.

A treia formațiune din această tabără este Partidul Liberal (PL) care a fost înființat la 5 septembrie 1993 sub numele de Partidul Reformist. De nuanță liberal-conservatoare, PL este membru al ALDE în plan european (o altă ciudățenie!).

Schimbarea denumirii formațiunii s-a produs în anul 2005, tot atunci fiind ales în funcția de președinte și Mihai Ghimpu, liderul său actual.

 Acesta din urmă a deținut funcțiile de președinte al Parlamentului în perioada august 2009 – decembrie 2010 și de Președinte interimar al Republicii între septembrie 2009 și decembrie 2010. O figură politică importantă a liberalilor moldoveni este Dorin Chirtoacă, primarul Chișinăului din iunie 2007 până în prezent!

Prima accedere a liberalilor în legislativ a avut loc în aprilie 2009, când au înregistrat 13,13 la sută din preferințele alegătorilor. Oarecum paradoxal, cu toate că la alegerile legislative din acest sfârșit de toamnă pentru liberali au optat 9,67 la sută din alegători (deci mai puțini decât în 2010 când au avut 9,96 la sută), ei au câștigat un mandat de parlamentar în plus!    

*

La o primă privire, principala concluzie care se desprinde după consumarea alegerilor parlamentare din acest an, este aceea că drumul moldovenilor spre Uniunea Europeană va continua! Nu fără dificultăți, însă! De ce? Pentru că rezultatele nu „spun” totul!

Astfel, grupul formațiunilor politice proeuropene a fost „ajutat” și de neaccederea în legislativ a promoscovitului Partid Comunist Reformator (PCR), desprins din PCRM, care a înregistrat, la prima sa participare electorală, un eșec (doar 4,92 la sută)!

Pe de altă parte, boicotarea procesului electoral în Transnistria și Găgăuzia de către autoritățile proruse de la Tiraspol, respectiv Comrat, a contribuit, la rândul ei, la înlesnirea victoriei proeuropenilor, întrucât e greu de crezut că alegerile nu ar fi fost fraudate în teritoriile necontrolate de către Chișinău, în favoarea taberei proruse!

Pe de altă parte, „absenteiștii”, în majoritatea lor proeuropeni, au contribuit, și ei, la alimentarea incertitudinii cu privire la scorul final, principalul lor argument pentru atitudinea de neimplicare fiind acela al „deziluziei” cauzate de „contraperformanțele clasei politice moldovenești”.

Refacerea încrederii în formațiunile proeuropene a acestui electorat ține și de performanțele guvernării în anii care vin!

Prin urmare se poate spune că actualii și viitorii guvernanți pro­europeni de la Chișinău au trecut un test foarte greu și au primit o „lecție” din care ar trebui să tragă anumite învățăminte, în condițiile în care „glonțul le-a trecut pe la ureche”, cum s-ar spune!

Dincolo de asta, ca să parafrazez un oficial american, democrația de peste Prut este „vie”, „dinamică”, e „așa cum trebuie să fie”!

Florin-Vasile ȘOMLEA 

- politolog -