Cluj-Napoca, 17 august 2016
Despre „corectitudinea politică”
În ultimii ani, în limbajul public s-a impus un termen în aparență „neutru”: corectitudinea politică (uzual, aparând
și sub forma sa din engleză, „Political Correctness”, abreviat PC).
Spun „în aparență”, pentru că, așa
după cum vom vedea în continuare, departe de a fi „neutru”, termenul reprezintă elementul de
care sunt legate multe lucruri controversate
ale vieții politice interne și internaționale din ultima vreme.
Chiar dacă pare a fi o „noutate”
în limbajul cotidian, în realitate el are o istorie (în accepțiunea sa actuală)
care își are începuturile în deceniul trei al secolului al XX-lea, mai exact în
anul 1923.
Deloc „neutru”, așa după cum
spuneam, termenul vine din limbajul marxismului
cultural promovat de către așa-numita „Școală de la Frankfurt”, denumire
sub care au activat nume de referință ale filosofiei
germane interbelice și postbelice precum Herbert Marcuse, Max Horkheimer, Wilhelm Reich, Theodor W. Adorno,
Erich From sau Jurgen Habermas,
cu toții adepți ai neomarxismului!
„Școala de la Frankfurt” nu a
existat sub aspect instituțional niciodată,
ea definind în esență acest grup de intelectuali, la ora actuală sub
denumirea respectivă aflându-se „Institutul de Studii Sociale” (care
funcționează pe lângă Universitatea
Goethe din Frankfurt pe Main) al
cărui director este Axel Honneth.
Așadar, departe de a fi fost doar
un „grup de reflecție”, ea s-a manifestat, încă de la începuturi, ca o structură preocupată de chestiuni sociologice, politologice și de critică literară, care funcționa ca o fundație privată având drept scop declarat „dezvoltarea cercetărilor
marxiste interdisciplinare”.
În anul 1933, după venirea la
putere a lui Hitler, membrii ei s-au
mutat mai întâi la Geneva, apoi la Paris pentru ca într-un final să ajungă
la New York.
Peste Ocean, membrii „Școlii de
la Frankfurt” s-au afiliat Universității Columbia ca o „structură
de cercetare” iar ulterior unii dintre ei precum Max Horkheimer și Theodor W.
Adorno s-au mutat la Santa Monica
(California) unde și-au dezvoltat activitatea, printre altele publicând
lucrarea comună „Dialectica Iluminismului”.
După încheierea celui de-al
doilea război mondial, cei doi au revenit în Germania (occidentală), în timp ce Herbert Marcuse a preferat să rămână în America până la sfârșitul
vieții sale.
Adepți ai unui marxism „occidental”
(mențiune care avea menirea de a-l diferenția, în ochii cunoscătorilor, de marxism-leninism, devenit fundament ideologic al statului totalitar sovietic), membrii „Şcolii de la Frankfurt” au considerat, la
începuturile acesteia, că determinarea configuraţiei vieţii sociale de către economie
(fundament al gândirii marxiste „clasice”) nu mai poate fi împărtăşită şi au promovat ideea accentului pus pe
„importanţa culturii” în viaţa modernă,
acuzând faptul că „potenţialul eliberator al Iluminismului” ar fi fost
„denaturat” luând forma unei „opresiuni de tip special” care, deși oferea
bunuri materiale din abundență, „răpea libertatea reală a individului”!
Ajunși în Statele Unite, țară în care ideile libertății individului și ale luptei împotriva discriminării de orice fel avea propria sa „tradiție”,
reprezentanții „Şcolii de la Frankfurt” au
forțat promovarea unei „corectitudini politice” de-a dreptul „puritane” care nu
avea cum să nu găsească o audiență largă, mai ales în mediul universitar și în mass-media
de aici!
Ulterior, conceptele
sale de bază au fost îmbrățișate și de o bună parte a mediului politic american, mai cu seamă de cel de „stânga”,
reprezentat de Partidul Democrat
(lucru care s-a conservat până în zilele noastre!).
La scara timpului, și în funcție și de zona geografică unde s-a manifestat, termenul „corectitudine politică”
a avut nuanțe diferite!
Astfel, în America, unde apăruse, dar sub o altă
formă, încă din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, el desemna „corectitudinea limbajului judiciar, administrativ și politic privind
dreptul constituțional sau dreptul civil”. Mobilul era unul „onorabil”
considerându-se că „anumite minorități” discriminate trebuiau „menajate”, „protejate”
și chiar „avantajate activ”, nu doar verbal.
În Europa de până la apariția „Școlii de la Frankfurt”, termenul
„corectitudine politică” (fără a avea înțelesul de mai târziu) poate fi regăsit
în leninism, desemnând pe „cineva
care aplică cu multă fermitate linia partidului”, ajungând însă cu timpul să
capete conotații peiorative!
*
La ora de față, oficial, „corectitudinea politică” se
dorește a fi un concept care are la bază ideea că oamenii ar
trebui să aibă grijă să nu se exprime
sau să acționeze într-un fel în care
ar putea „să ofenseze, să excludă sau să marginalizeze un anumit grup de oameni
dezavantajați social sau discriminați pe diverse alte criterii”.
Așa după cum se poate
ușor deduce, urmând principiul enunțului „drumul spre Iad e pavat cu bune
intenții!” și „corectitudinea politică”, în pofida unei aparențe de „bune
intenții”, își are propriile lipsuri,
fapt care a favorizat, mai ales în ultima vreme, intensificarea criticilor la adresa ei și a celor care o promovează.
Prima și cea mai ușor
sesizabilă „problemă” ar fi aceea că, de la „dictatura majorității” (chestiune
analizată intens de către teoreticienii
democrației, precum Giovanni Sartori)
s-a ajuns la „dictatura minorității” (sau mai precis a diferitelor minorități: etnice,
rasiale, confesionale/religioase, culturale,
sexuale etc.), fapt care a generat (și continuă să o facă), mai ales în spațiul european, tensiuni de tot felul, periculoase pentru societate și pentru însăși ideea de democrație!
Pentru criticii totalitarismului de stânga „corectitudinea politică” nu
este altceva decât „o armă înșelătoare” aflată în mâna „soft” a „comunismului
dintotdeauna”, așa cum e văzut marxismul
cultural promovat de „Școala de la Frankfurt”, considerată a fi un „dușman
perfid al fundamentelor tradițiilor
culturale creștine pe care s-a construit civilizația europeană la scara a două milenii”!
Adică, în traducere, o
continuare a luptei comunismului cu lumea democratică de după prăbușirea sistemului comunist mondial, dar
cu „alte arme”.
Dacă luăm în calcul
faptul că George Lukacs, ministru în
guvernul lui Bela Kun din Ungaria
anului 1919 și lucrarea sa „Istoria conștiinței de clasă” (apărută tot în anul
1923!) au avut o influență considerabilă asupra fondatorilor „Școlii de la Frankfurt”, atunci s-ar părea că aceste
acuze au și o susținere factuală, nu
doar una speculativă!
De altfel, „teoria
critică”, elaborată și promovată de către acest grup este inspirată de dialectica marxistă fiind antitetică „teoriei tradiționale”, fapt
care dă consistență afirmațiilor detractorilor ei.
Aceeași apreciere, cu privire la
„corectitudinea politică”, o au și mediile conservatoare
din spațiul universitar german actual,
deranjate de excesele în materie de
promovare a acestui concept în rândurile tineretului studențesc!
În sfârșit, pentru alții „corectitudinea
politică” nu ar fi altceva decât „o nouă formă de inchiziție”, de instrumentare
a „culpei de opinie”, de „cenzurare a gândirii”!
Pornind de la toate
acestea, gândul mi-a zburat la romanul „O mie nouăsute optzeci și patru” al lui
Orwell care surprinde multe lucruri
utile tuturor celor preocupați de soarta societății democratice, dar și
simplilor cetățeni.
Florin-Vasile ȘOMLEA
- politolog -
