Cluj-Napoca, 28 decembrie 2018

2018, cu plusuri și minusuri

             Dacă în ceea ce privește politica internă anul 2018 nu oferă prea multe satisfacții, aniversarea Centenarului României Mari nereușind să aducă mult dorita reconciliere națională, nici în privința situației internaționale nu s-ar putea spune prea multe în acest sens.

          Așa după cum este cunoscut de către cei familiarizați cu specificul geopoliticii elementul care dă „ora exactă” în domeniu este echilibrul puterii în relațiile dintre state.

          Ei bine, în 2018 a fost reconfirmat, prin pozițiile adoptate de către actorii majori, ceea ce era deja vizibil în anul anterior și anume revenirea la (neo)realismul relațiilor internaționale și renunțarea la idealismul acestora consfințit după cel de-al doilea război mondial și în perioada „Războiului rece”.

           Tonul în această direcție l-au dat, încă de la începutul mandatului președintelui republican Donald Trump, Statele Unite ale Americii consfințit prin sloganul „America the first”, drumul spre situația de azi fiind urmat mai apoi de către ceilalți actori majori, Federația Rusă, China etc.

            Nici Uniunea Europeană nu s-a dezis prea mult de această orientare, cu toate că aici lucrurile sunt mai complicate având în vedere multiplele probleme reale de ordin structural-instituțional cu care se confruntă.

            Pentru România două ar fi reperele care contează în planul geopoliticii: Uniunea Europeană și Statele Unite.

           Ce a apărut nou în 2018 ceea ce privește UE?

           Primul lucru politic cu care s-a confruntat confederația de azi a batrânului continent este perpetuarea crizei migranților urmată îndeaproape de creșterea nesiguranței cetățeanului,  Bruxelles-ul arătându-se neputincios în fața acestor provocări care dau senzația că a fost luat pe nepregătite.

           Dacă am face comparație cu tabloul din urmă cu doar un deceniu al Uniunii am constata că ceea ce se întâmplă azi era greu de crezut (și de acceptat!).

           Valurile de migranți din țările lumii a treia, preponderent musulmane, au indus probleme multiple pe primul loc situându-se creșterea nesiguranței cetățeanului ca urmare a acțiunilor teroriste, imaginile cu militari pe stradă devenind obișnuință cotidiană în partea occidentală a Europei.

           Încurajați de vocile unor lideri europeni, cel mai notoriu nume fiind acela al cancelarului german Angela Merkel, migranții nu au adus cu ei mult clamata „prosperitate economică”, ci doar creșterea cheltuielilor destinate protecției și asistenței sociale, într-o economie comunitară care chiar dacă se clasează (încă) pe primul loc la nivel mondial, manifestă o dinamică îngrijorătoare fiind într-un continuu regres (30,65 din PIB-ul mondial în 2007, 25,85 în 2010, 23,64 în 2014, conform siteului Băncii Mondiale – locul al doilea fiind ocupat de către SUA cu 22,37 în 2014)!

           Neținând seama de această realitate alți lideri politici europeni, vezi cele declarate de la tribuna Parlamentului Uniunii de către Guy Verhofstadt președintele ALDE continental, consideră că „UE are nevoie de cât mai mulți migranți”, cu preponderență din Africa (!?!).

             Dincolo de toate UE este „urmărită” atent de Federația Rusă, care și-a potențat în 2018 „războiul propagandistic antieuropean”, motivele fiind legate în primul rând de dorința Moscovei de a înlătura  un concurent economic (și nu numai) a cărui populație o întrece cu mult pe cea proprie (512,5 milioane UE la 144,5 milioane Rusia).

             În acest context este limpede că se impune o schimbare profundă la nivelul Uniunii Europene (anunțată deja de către cei cu șanse de a deveni decidenți politici comunitari) pe toate dimensiunile, altcumva existând riscul urmării exemplului britanic de părăsire a acesteia și de către alte state.

             În privința Statelor Unite ale Americii, principalul furnizor de securitate internațională și liderul incontestabil al Tratatului Atlanticului de Nord, lucrurile sunt și mai evidente prin prisma celor afirmate la început.

           Aflate într-o etapă de reafirmare a poziției lor dominante Statele Unite au luat deja câteva decizii importante prin care indică o schimbare a poziției cu care ne obișnuiseră decenii la rând, ultima, și cea mai importantă, fiind nesemnarea „Pactului ONU de la Marrakesh privind migrația” din 10-11 decembrie 2018, exemplu urmat de alte state (Australia, Polonia, Ungaria, Israel, Austria, Cehia, Croația etc.), nu însă și de România!

           Acceptarea acestui acord internațional de către România, prin semnătura președintelui Klaus Iohannis, este apreciat ca reprezentând un element de distanțare a Bucureștiului față de Washington și de aliniere la poziția franco-germană privind migrația, fapt care ar putea avea consecințe, spun unii, în planul parteneriatului strategic român-american, lucru de care mă îndoiesc tocmai dacă se are în vedere pragmatismul politicii Administrației Trump.

              Ca o precizare, cu toate că semnarea lui nu presupune obligații juridice absolute pentru cei care l-au acceptat, totuși pârghiile politice vor putea fi folosite pentru obligarea partenerilor în materie de acceptare a clauzelor sale.

               Cel mai important gest din 2018 al Statelor Unite rămâne însă anunțarea, la 20 octombrie 2018, a intenției de retragere din „Tratatul de neproliferare a armelor nucleare” (INF), decizie susținută și de Marea Britanie, ca răspuns la faptul că nu a fost respectat în ultimii ani de către Rusia lui Putin.

              Conform AFP, Tratatul INF a fost semnat în 1987 de preşedintele american Ronald Reagan şi de liderul sovietic Mihail Gorbaciov fiind preluat de Rusia, ca succesoare a URSS. Prin această înţelegere era interzisă total utilizarea rachetelor nucleare şi convenţionale cu raze de acţiune între 500 şi 5 500 de kilometri, precum şi a lansatoarelor acestora, punându-se astfel capăt crizei declanşate în anii ’80 de desfăşurarea rachetelor sovietice SS-20 care ar fi putut viza capitale occidentale.

                 Am lăsat la urmă așa-numitul „război comercial” dintre SUA și UE văzut de unii ca fiind nimic altceva decât o nouă etapă a negocierii relațiilor economice dintre cele două părți aflate în dispută, trecerea timpului scurs de la anunțarea dezacordurilor dintre Washington și Bruxelles în domeniul taxelor vamale părând a da dreptate acestei aprecieri.

Florin-Vasile ȘOMLEA

–politolog și analist geopolitic– 

Cluj-Napoca, 14 decembrie 2018

„Alianța Vestului” și ranchiuna restului

               Nu a trecut decât puțin timp de la momentul aniversar al Marii Uniri de la 1918 și viața publică internă s-a inflamat (aș zice, artificial) pentru un subiect care în alte părți ar fi trecut ca un fapt normal, fără vreo conotație care să determine stârnirea unor pasiuni.

          Concret este vorba despre „Alianței Vestului”, o asociere a patru municipalități mari, Timișoara, Arad, Oradea și Cluj-Napoca, care, prin semnătura primarilor Nicolae Robu, Gheorghe Falcă, Ilie Bolojan și Emil Boc (întâmplător sau nu, toți membri ai PNL) a căpătat formă juridică.

           Scopul declarat al acesteia este acela de a ajuta la, citez „promovarea și susținerea în comun, inclusiv cu fonduri europene, a unor importante proiecte de infrastructură (precum Autostrada Transilvania, dezvoltarea unei conexiuni de trenuri de mare viteză între cele patru mari orașe, spitale regionale, tren/metrou metropolitan), pentru susținerea mobilității forței de muncă (menținerea românilor în țară și aducerea acasă a celor care lucrează în străinătate), pentru susținerea cu prioritate a economiei digitale, a inovării, a industriilor creative, pentru susținerea și implementarea mecanismului de Investiții Teritoriale Integrate (ITI), care să permită o abordare coerentă a proiectelor de investiții” etc., totul într-un context mai larg al aplicării Politicii de Coeziune a Uniunii Europene, a cărei misiune este aceea de a reduce disparitățile economice și sociale dintre diversele regiuni ale continentului.

          Ca la un semnal, imediat după semnarea documentului constitutiv al „Alianței Vestului”, care a avut loc la Timișoara, s-au activat toate vocile ostile acesteia, multe dintre ele fidele ideii de „tutelă absolută” a Bucureștiului asupra teritoriului, într-un cor ale cărui teme porneau de la „pericolul separatismului” (inexistent, în fapt!) ajungând până la „culpa” de „abandonare a principiului solidarității naționale în fața provocărilor momentului” cu „afectarea zonelor sărace ale țării”.

           Pentru ca eficiența acțiunilor detractoare să aibă un impact mai mare semnatarii actului constitutiv au fost „căutați” deîndată în cap descoperindu-li-se „vinovății” care, la o privire sumară,  nu au nici o legătură cu acțiunea asocierii lor, cel mai expus fiind, desigur, Emil Boc, fost premier al României între decembrie 2008 și februarie 2012, cel care „a tăiat pensiile și salariile”, care „a închis spitalele”, „uitându-se” subit că, prin măsurile de austeritate bugetară adoptate (la solicitarea organismelor financiare internaționale!) a fost evitată intrarea în colaps a țării noastre după modelul Greciei din urmă cu doar câțiva ani.

             Nici Robu și Falcă nu au scăpat „neurecheați”, chiar dacă au beneficiat de o anumită „înțelegere” din partea criticilor, singurul „scăpat cu bine” fiind orădeanul Ilie Bolojan, cel căruia nu au prea avut ce să-i reproșeze recunoscându-i-se, așa, cam cu jumătate de gură, că este „un bun gospodar”.

            Ceea ce mi s-a părut interesant e faptul că majoritatea detractorilor s-a prefăcut a nu „vedea” cauzele reale care au dus la apariția „Alianței Vestului”, care țin de incapacitatea guvernării actuale de a continua și finaliza investiții importante din zona infrastructurii naționale de care, până la urmă, este legată dezvoltarea armonioasă a țării, și nici „faultarea” acestora de către guvernanți prin tot felul de acțiuni (cele mai evidente fiind nealocările bugetare necesare).

            Analizând cele întâmplate în aceste zile mi-am amintit de un interviu postat pe Internet acordat de către fostul premier Mihai Tudose în anul 2012 stației locale „Realitatea TV Galați-Brăila” (deci, acum șase ani) care, fiind invitat în emisiunea „În Obiectiv” având ca subiect cauzele stagnării construcției de autostrăzi și drumuri rapide în România, menționa (arătând acuzator cu degetul către partidul său) între acestea imposibilitatea „luării șpăgii” de la investitorii serioși de către „clienții” puterii!

            Concret, Mihai Tudose menționa faptul că, aflându-se într-o vizită oficială la Beijing, partea chineză își manifestase interesul pentru astfel de lucrări angajându-se că ar putea realiza, pe banii ei, 2000 de km de autostradă pe an (!), ofertă respinsă însă la întoarcerea la București de către colegii săi din guvern!

            Așa stând lucrurile nu trebuie să mire pe nimeni că unii primari au căutat soluții alternative, precum „Alianța Vestului”, care, cred eu, își va vedea de treaba ei, cu toată ranchiuna unora.

           Iar dacă luăm în calcul cele spuse recent de Corina Crețu, Comisarul European pentru Politică Regională (promovată în politică chiar de PSD!), cum că „Nu putem decide de la Bruxelles și uneori chiar din capitale, ceea ce este necesar sau nu este necesar pentru cetățeni și localități”, arătând acuzator spre aceleași autorități de la București pentru „foarte slaba absorbție a fondurilor europene” destinate Politicii de Coeziune și solicitând „să se facă ceva” pentru ieșirea din impas, atunci este evident că „Alianța Vestului” este un exemplu de urmat și de către alții!

Florin-Vasile ȘOMLEA

–politolog și analist geopolitic–