Cluj-Napoca, 21 decembrie 2017

Regele Mihai ne-a părăsit!

          

       Ajuns la o vârstă înaintată, regele Mihai I, „ultimul suveran al României” și ultimul șef de stat în viață din cel de-al doilea război mondial, ne-a spus „Adio!” într-o sumbră zi de început de decembrie 2017!

         „Anunțată”, oarecum, de ceva vreme, plecarea lui la cele veșnice a fost resimțită de către o mare parte a populației țării cu sentimente de regret și durere! Și când afirm acest lucru nu mă refer la cei care, cu o doză, mai mare sau mai mică, de ipocrizie, și-au exprimat „părerea de rău” pentru dispariția regelui, ci îi am în vedere pe oamenii onești care, ca în urmă cu 22 de ani, într-un început de noiembrie 1995, asistau la părăsirea acestei lumi de către liderul țărănist Corneliu Coposu, unul dintre puținii oameni politici remarcabili ai perioadei postcomuniste!

          Cele trei zile de doliu național, absolut firești, dedicate fostului șef de stat și mareșal al Armatei Române, regele Mihai, au arătat că personalitatea celui dispărut și-a pus o puternică amprentă asupra traumatizatei societăți românești, zeci de mii de oameni perindându-se la catafalcul de la Palatul Regal din București unde se afla expus trupul neînsuflețit al suveranului, alte sute de mii aflându-se aliniate pe întregul traseul care îl ducea la Patriarhie, acolo unde a avut loc slujba de înmormântare oficiată de Biserica Ortodoxă!

           Ceea ce am putut vedea cu acest prilej a fost copleșitor și a arătat, dincolo de durere, spiritul civilizat al conaționalilor noștri în momente importante.

         Prezența, alături de familia îndoliată, a unor importante capete încoronate din rândul monarhiilor europene occidentale și a unor reprezentanți ai monarhiilor din Asia, au întregit tabloul tristului eveniment, demonstrând, încă o dată (dacă mai era nevoie!), importanța și respectul de care s-a bucurat regele Mihai în afara țării.

          Ca și în cazul lui Corneliu Coposu, și de data aceasta, românii par a înțelege mult prea târziu pierderea suferită!

           Repetatele încercări din anii 1990 ale suveranului, taxat de presa obedientă puterii neocomuniste cu apelativul „ex-regele”, de a reveni în țară, fără ca acesta să fi pus în discuție chestiunile care țineau de forma de organizare a statului, s-au lovit de opacitatea unei societăți care credea (și mai crede și azi!), că „republica” ar fi „singura soluție democratică” pentru România, fapt care probează eficiența propagandei antimonarhice comuniste și neocomuniste promovate de-a lungul timpului.

          Este bine să o spunem, clar și răspicat, că lipsa de legitimitate a celor care au uzurpat puterea regelui, în 1947, într-un alt decembrie, și pseudolegitimitatea „emanaților Revoluției”  din 1989, traduse printr-o teamă de regalitate, au constituit resorturile acestor atitudini.

          O lege fundamentală a țării, strâmbă și nedreaptă, votată de către români în decembrie 1991 într-un referendum, invocat (din păcate) acum câteva zile și de președintele Klaus Iohannis, fixează pentru noi și generațiile următoare (decenii la rând de acum înainte), obligativitatea formei de guvernământ republicane pentru țara noastră, citez din Titlul VII, Articolul 152 „(1) Dispozițiile prezentei Constituții privind caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.”!

           Iată de ce lucrurile trebuie văzute dincolo de „lacrimile de crocodil” ale exponenților și promotorilor media ai actualei puteri, care l-au „gratulat” pe regele Mihai cu titulatura de „ultimul suveran al României”, pusă de către mine intenționat între ghilimele! Dorința lor evidentă este de a perpetua la infinit „republica” în folos de grup și personal!

           Dacă vor reuși sau nu, rămâne de văzut!

           Până una-alta, regele Mihai, ultimul reper de moralitate publică pentru români, a plecat lăsându-ne un mesaj care poate constitui un adevărat ghid în viața publică a țării, citez din nou: „Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor! Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.” (Extras din discursul suveranului ținut în fața Parlamentului României în 25 octombrie 2011, la împlinirea vârstei de 90 de ani).

            De luat aminte!

Florin-Vasile ȘOMLEA

–politolog și analist geopolitic–  

     Cluj-Napoca, 13 noiembrie 2017

Monarhia, încotro ?!

        Cu mai bine de doi ani în urmă Casa Regală a României a fost zguduită de un „cutremur de intensitate mare” cauzat de excluderea nepotului regelui Mihai, principele Nicolae, din rândul „succesorilor” ultimului suveran al țării.

                Decizia i-a surprins atunci pe mulți și mai ales pe cei foarte atașați cauzei monarhice. Nu însă și pe cunoscătorii dedesubturilor politicii.

                Zilele trecute subiectul „monarhia” a revenit cu mare forță în actualitate avându-l, din nou, în prim-plan pe „exclusul” Nicolae Mihai de Roumanie Medforth-Mills (numele actual al nepotului regal), ca urmare a încercării sale nereușite de a-și vizita bunicul la reședința acestuia din orășelul elvețian Aubonne, aflat, în virtutea conținutului comunicatului de presă al Casei Regale, „pe ultima sută de metri” a existenței sale.

               Gest firesc pentru orice om și, cu atât mai mult, pentru cineva care are o educație aleasă fondată pe „principiile unei atitudini creștine”, de care componenții unei familii, precum cea a regelui Mihai, nu poate face abstracție!

              Din această tentativă a apărut însă un adevărat „scandal mediatic” amplificat chiar de către cei care ar fi avut datoria să încerce ascunderea lui, adică principesa moștenitoare Margareta și (surpriză mare!) principesa Elena, mama lui Nicolae!

              Dacă prima, în calitate de Custode al Casei Regale, l-a reclamat la poliția elvețiană pe „împricinatul”, sub semnătura soțului Duda (!?!), cea de-a doua i-a lăsat pe mulți cu gura căscată prin felul în care și-a admonestat fiul în public! Ambele s-au dovedit a fi de-a dreptul iritate de gestul, repet, absolut firesc al lui Nicolae, și au dovedit că sunt departe de standardele înalte de care, nu o dată, au făcut atâta caz.

               Dincolo de toate astea un lucru e limpede: principele Nicolae „deranjează” prin simpla lui prezență „ceva” și „pe cineva”, altcumva nu se explică virulența reacțiilor „părții vătămate”, subiect asupra căruia nu vreau să insist!

                Dincolo de aparențe, miza este una imensă pentru cei care reprezintă astăzi oficial Casa Regală a României, în speță principesa Margareta și soțul acesteia, Radu Duda. Lucrul se poate vedea și din „aranjamentele” făcute cu liderii actualei puteri, Dragnea și Tăriceanu, carem după unii, vizează la transformarea Casei Regale (actualmente, o instituție de drept privat de tipul unui ONG) într-un promotor al interesului public prin efectul unei legi aflate „în lucru”, pe niște sume cu multe zerouri și, lucru foarte interesant, asimilarea principesei Margareta și a consortului acesteia cu statutul conferit foștilor șefi de stat, cu toate avantajele care decurg de aici!

                  La ora actuală de acest statut beneficiază (meritat!) doar regele Mihai, motiv pentru care fostul srveran a primit, ca „locuință”, Palatul Elisabeta din București și bugetul aferent serviciilor necesare bunei sale funcționări, de care se bucură oarecum, în absența „titularului” aflat la Aubonne, „cuplul princiar” Margareta-Duda. Aceste „favoruri” vor dispărea însă după plecarea la cele veșnice a suveranului.

                Complicitățile „cuplului princiar” cu actuala putere PSD-ALDE sunt mai vechi și au fost alimentate, la început, de către fostul actor prin intermediul vechii „relații de familie” cu Ion Iliescu, din vremurile în care cel din urmă era prim-secretar PCR la Iași, orașul de obârșie al „prințului-consort” de azi.

               Opinia unora dintre cunoscătorii Casei Regale este aceea că principele Nicolae, prin popularitatea câștigată în timp, a „rănit” orgoliile mătușii Margareta și ale consortului ei, motiv pentru care s-a întâmplat tot ce am văzut în acești ani din urmă.

                În plus, anularea „legii salice” de către regele Mihai nu are nici o valabilitate juridică în eventualitatea revenirii la monarhia constituțională, întrucât, la ora de față, Casa Regală, după cum arătam, nu este o instituție publică a statului iar decizia respectivă ține doar de Parlament, în eventualitatea revenirii la monarhia constituțiuonală, fapt care îl avantajează în mod clar pe Nicolae, singurul descendent al regelui Mihai pe linie masculină.

               Încercând o evaluare obiectivă a ceea ce se întâmplă acum este evident că monarhia nu are nici o șansă de a se impune simpatiei publice din România decât prin intermediul principelui Nicolae, cuplul Margareta-Duda fiind departe de un asemenea statut!

              O spun atât reacțiile din mediile online, cât și diferitele sondaje făcute pe Internet de către diferite publicații.

              Așa că, dacă nu se va ajunge la o reconciliere între cei aflați într-un conflict absurd atunci destinul monarhiei este definitiv pecetluit!

             Florin-Vasile ȘOMLEA

             - politolog și analist geopolitic -

Cluj-Napoca, 9 noiembrie 2017

În disprețul tuturor

                

Da, da, chiar așa e! Ceea ce se întâmplă de mai multă vreme în politica de pe Dâmbovița pare a friza absurdul ajungând să irite pe mai toată lumea, în disprețul majorității societății, patronat, sindicate sau public larg.

               Cei care fac „excepție de la regulă” sunt consumatorii obișnuiți ai emisiunilor tv proguvernamentale (le știți dumneavoastră, așa că nu le mai nominalizez), „anesteziați” fie cu abordări de divertisment frivol (sub toate aspectele și formele), fie cu „analize la sânge” operate de oamenii fideli puterii politice actuale, pentru care obiectivitatea este doar un cuvânt gol de conținut, la care au renunțat, fără vreo jenă, de multă, de foarte multă vreme.

               Guvernul Tudose al puterii PSD-ALDE, al doilea din decembrie 2016, după ce „s-a muncit” câteva luni, a scos, odată cu înstăpânirea toamnei, două pachete de legi, unul cu trimitere la mai vechea obsesie legată de aservirea justiției politicului, celălalt având ca țintă domeniul fiscalității.

               Acționând după principiul „Trenul merge, câinii latră!”, oamenii lui Dragnea și Tăriceanu, beneficiind și de complicitatea și susținerea parlamentară a oportunistului UDMR, au schimbat, pe ici, pe colo, doar „procedura de lucru”, nu și ținta (țintele). Mai precis, au renunțat la ordonanțe în ceea ce privește justiția și au „lucrat” mutând totul la nivel legislativ, acolo unde publicul larg „nu se prinde” așa ușor, având în vedere „meandrele” procedurale ale activității de la Casa Poporului, cu care sunt familiarizați doar „știutorii” și câțiva profesioniști (oameni de specialitate, analiști sau ziariști).

              În plus, aici nici nu se poate acuza că ar fi „eludată democrația” întrucât Parlamentul este „temelia sistemului democratic”, „piatra unghiulară” a acestuia (vorba lui Tăriceanu), nu-i așa?

              Numai că, „Nu e cum vrea omul, ci cum vrea Domnul”, sau, poate că mai potrivită ar fi zicala aceea cu „Socoteala de-acasă, nu seamănă cu cea de la târg”, pentru că nu le-a prea ieșit nici de data aceasta!

              Cu toată manipularea „profi” făcută prin mass-media fidelă, care a ținut săptămâni bune, timp în care ni s-a împuiat capul cu formule „care mai de care”, precum „DNA=Noua Securitate”, „Statul paralel”, „abuzurile Sistemului împotriva statului de drept” și alte asemenea bazaconii, când să se treacă „la treabă”, puterea s-a trezit din nou cu oamenii în stradă, în capitală și în principalele orașe ale țării.

              Noutatea și surpriza neplăcută pentru aceasta o reprezintă acum neverosimila „alianță” dintre patronat și sindicate, fiecare nemulțumit (din motive diferite) de „revoluția fiscalității”, asumată de guvern prin ordonanță, care prevede (sub lozinca „eliminării evaziunii”) „creșterea masei monetare colectate la bugetul de stat”.

             Dar nu doar atât! Tot ca urmare a bucuclașei „revoluții fiscale” s-a ajuns la un alt paradox: coalizarea primarilor, indiferent de partidul de care țin, iritați de pierderea câtorva milioane de euro din bugetele avute la dispoziție pentru politicile de dezvoltare locală în anul care vine și în cei următori și pentru creșterile salariale recente!

             Cred că asta este cea mai importantă „realizare” a lui Dragnea-Tăriceanu-Tudose: a-i face pe oamenii tăi să fie solidari cu ceilalți!

             Să mai cuteze să zică cineva că actuala putere nu ține la unitatea noastră de neam!

             Cât despre partea cu justiția, ce să mai spunem, e „poveste veche” deja! Preocupați de „consolidarea democrației”, aceiași Dragnea&Tăriceanu le-au dat o „sarcină”, deloc simplă, ministrului de resort Toader și predecesorului său în scaun, deputatul Florin Iordache (cunoscut și sub pseudonimul „Altă Întrebare”), de a-i pune „cu botul pe labe” pe Kövesi, Lazăr și ceilalți magistrați fideli legii.

             Prinși „cu mâța-n sac”, cei doi au cam dat-o „din colț în colț”, primul pe la Bruxelles în discuțiile cu prim-vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, cel de-al doilea în țară, pe la televiziuni, „încolțit” de liderii de opinie politici sau apolitici.

             Astfel, „luat la întrebări” de către oficialul european, care i-a recomandat să obțină opinia Comisiei de la Veneția înainte de a merge mai departe cu „reforma în justiție”, Tudorel Toader, s-a spălat pe mâini ca Pilat din Pont în procesul lui Iisus, afirmând, candid, că „nu se mai poate face nimic” întrucât „proiectul legii a ajuns în legislativ” și „este de competența Parlamentului îndeplinirea acestei recomandări”.

              „Deștept băiatul”, ar putea spune cineva. Da, dar nu suficient, pentru că toată lumea este acum cu ochii pe legislativ!

               Și ar mai fi de adăugat ceva: greul de-abia acum începe și pentru el și pentru șefii lui! De ce? Pentru că tensiunea în țară, așa după cum spuneam, e în creștere iar cota de simpatie față de cei aflați la putere scade de la zi la zi, așa după cum o arată ultimele sondaje! Restul sunt „detalii”!

        

         Florin-Vasile ȘOMLEA

             - politolog și analist geopolitic -

Cluj-Napoca, 3 octombrie 2017

Statul național între ciocan și nicovală.
Cazul spaniol

                  Apărut la scara istoriei moderne în contextul prăbușirii imperiilor multinaționale din Europa și ulterior, la nivel de mapamond, prin destructurarea imperiilor coloniale ca urmare a consacrării principului dreptului la autodeterminare al popoarelor, statul național pare a se găsi într-o mare dificultate fiind prins, de mai multă vreme, între ciocan și nicovală: pe deoparte, presiunea externă a globalizării, pe de altă parte, rebeliunea internă a secesiunii  regionale.

            Cele întâmplate acum două zile în Spania, unde regiunea Catalonia și-a anunțat, prin liderii ei separatiști, „independența” față de Madrid în urma „succesului” referendumului ilegal având ca subiect acest lucru, nu e un fenomen izolat, ci o continuare a unor situații similare apărute în mai multe părți ale bătrânului continent.

             El ne arată că lucrurile se găsesc într-o stare care riscă să alunece spre consecințe imprevizibile dacă nu se vor găsi rapid soluțiile în stare a detensiona atmosfera. Asta în condițiile în care guvernul spaniol condus de Mariano Rajoy a anunțat că nu recunoaște referendumul catalan („Nu a existat nici un referendum”) și nici rezultatele lui („...întrucât majoritatea populației din această regiune nu a participat la el.”).

            Spuneam la început că referendumul a fost ilegal deoarece, în conformitate cu legea spaniolă în domeniu, orice asemenea convocare la urne nu se poate face decât pe întregul teritoriu național, nu doar într-o anumită parte a țării! Or guvernul de la Madrid nu fusese de acord cu așa ceva!

        În condițiile date intervenția poliției spaniole a fost extrem de promptă și s-a soldat cu sute de răniți în rândurile civililor catalani, fapt exploatat cu abilitate de către Carles Puigdemont, liderul naționalist al regiunii, care, prefăcându-se a uita că statul are dreptul constituțional de a uza de forță atunci când legea este încălcată și nu există loc de negociere, a criticat aspru autorităţile centrale, afirmând că fac uz de forţă în mod „nejustificat, disproporţionat şi iresponsabil”, aspect ce conferă o „imagine îngrozitoare a Spaniei” pe plan extern (sic!).

          M-am întrebat care ar putea fi cauza reală a escaladării lucrurilor într-o țară remarcată de-a lungul timpului ca fiind una „calmă” și tolerantă, cu o largă și benefică autonomie regională, în care, poate nu întâmplător, și-au găsit locul și fericirea existențială și câteva bune milioane de români?

       Răspunsul a venit chiar din partea unuia dintre ei care, ajuns deputat, invitat fiind în studioul TVR luni seara, imediat după consumarea referendumului, declara că aceasta este una strict legată de „chestiunea banilor”, autoritățile regionale catalane, nemulțumite de banii veniți de la bugetul național, mințind populația cum că Madridul este vinovat de nerealizarea unor investiții de mare interes public, a repus pe tapet o ameninațare mai veche legată de proclamarea independeței regiunii. Așadar, iată ce-i mînă pe unii în luptă!

              Atent la toate acestea și la violențele dintre poliția spaniolă și catalani, Bruxelles-ul a reacționat prin Comisia Europeană prompt declarând referendumul catalan ca fiind „neconstituțional”.

         „Cazul spaniol” vine după cele întâmplate și în alte țări ale Europei occidentale, precum Belgia sau Marea Britanie (ca să nu mai vorbim despre ceea ce întâmplă în Est și în Balcani, vezi situația din Kosovo), acolo unde regiunile Flandra, respectiv Scoția, au abordat o temă asemănătoare rezolvată în cele din urmă într-un mod cât de cât amiabil.

          În cazul Belgiei, care este, ca și Spania, o monarhie constituțională, criza politică vizând eventuala secesiune a Flandrei s-a întins din 2007 până în 2008 și a condus într-un final la transformarea țării într-un stat federal pe criterii lingvistice.

              În ceea ce privește Marea Britanie, monarhie parlamentară, după ce în anul 1997 a fost reînființat Parlamentul de la Edinburgh, Partidul Național Scoțian, câștigând majoritatea absolută la alegerile din 2011, a organizat în 2014 un referendum (dar, atenție, cu acordul Londrei!) având ca subiect independența, ocazie cu care 55 la sută dintre cei prezenți la urne au respins ideea secesiunii (la o prezență la vot consistentă de 85 la sută).

              Spre deosebire de cele două situații referendumul catalan nu a fost consecința unui dialog politic al părților aflate în divergență, fapt care a și condus la scenele de violență din preajma secțiilor de votare dintre autorități și cetățeni.

             

       Afirmam la început că statul-națiune se află în dificulate fiind asaltat atât de presiunea externă a globalizării, manifestată prin forme mai mult sau mai puțin evidente, cât și prin aceea a secesiunii regionale, din interior.

     Întrebarea care se poate pune este: cui folosește?! Pentru că, în orice situație, cineva are de câștigat!

       După reacțiile imediate este limpede că nu Bruxelles-ului! Și atunci, vrând-nevrând, dincolo de ceea ce spuneam despre globalizare, gândul ne zboară spre Rusia, care, nu poate decât să privească favorabil la „necazurile” statelor europene alimentându-le atât cât îi stă în putință, după principiul „Întărâtă-i drace!”.

              Și, în încheiere, ar mai fi două întrebări: oare să fie o simplă coincidență declarația insolentă făcută duminică la Cluj-Napoca de către premierul Viktor Orban legată de „viitorul lingvistic unguresc” (cert, în viziunea lui!) al acestui oraș (a cărei „parte” maghiară nu trece de 19 procente!) sau ea are o anumită legătură cu evenimentele din Catalonia, dacă luăm în calcul pretențiile emise, nu o dată, de demnitarul de la Budapesta cu privire la „dreptul la autodeterminare” al Țării Secuilor?  

             A doua e legată de reacția „democratică” a unei bune părți a mass-media românești care deplângea „violența polițiștilor” trimiși de guvernul spaniol împotriva votanților, trecându-se sub tăcere faptul că referendumul nu era legal: în ce măsură este aceasta conștientă de posibilitatea repetării scenariului în cazul României, cu aceași regiune a țării invocată de premierul ungar, și cum ar reacționa într-un caz asemănător?!

             Excesul de zel gazetăresc „democratic”, care neglijează chiar principiile de bază ale democrației și anume legalitatea și principiul majorității (stipulat de către toți clasicii domeniului începând cu Giovanni Sartori și terminând cu Robert Dahl) poate dăuna grav chiar sănătății democrației!

             Exagerând puțin, oare ar vrea cineva să ne întoarcem la epoca revolută a ducatelor, cnezatelor și voievodatelor de altădată care marca un continent slăbit de fărâmițare politică în perioada medievală?

              Eu cred că ar fi bine să reflectăm mai mult asupra tuturor aspectelor atunci când ne exprimăm opiniile cu privire la ceea ce se întâmplă în jurul nostru și să o facem cu mai multă precauție, în folosul personal și al societății, mai ales dacă avem calitatea de formatori de opinie!

                

              Florin-Vasile ȘOMLEA

             - politolog și analist geopolitic -

Cluj-Napoca, 25 septembrie 2017

Observații cu privire la alegerile parlamentare din Germania

             Duminică, 24 septembrie 2017, au avut loc alegerile pentru noul Bundestag (camera inferioară a Parlamentului de la Berlin) așteptate cu mare interes de către toată lumea.

             Rezultatele definitive ale acestora sunt, în mare, conforme cu estimările cercetărilor sociologice, formațiunea Angelei Merkel, Uniunea Creștin-Democrată (CDU), clasându-se pe primul loc cu 33 la sută (cu 8,5 mai puțin decât la scrutinul din 2013), la o distanță apreciabilă de locul al doilea ocupat de Partidul Social-Democrat (SPD) condus de Martin Schulz (numai 20,5 la sută, în scădere cu 5,2).

              „Surpriza” acestui scrutin este dată de apariția pe locul al treilea a Alternativei pentru Germania (AfD) care, cu cele aproape 13 procente, accesează legislativul, fiind pentru prima oară, în istoria postbelică a țării de pe Rin, când o formațiune de dreapta naționalistă reușește acest lucru!

              Ca elemente de noutate ar mai fi de menționat revenirea în Bundestag a liberalilor din Partidul Liber-Democrat (FDP), „partidul balama” al Germaniei de după al doilea război mondial, cu 10,7 la sută (un spor de 5,9 față de 2013, când ratase intrarea în legislativ) și scorul foarte slab înregistrat de SPD, fapt care l-a făcut pe liderul Schulz să anunțe de pe acum ieșirea din „Marea Coaliție” cu alianța conservatoare CDU-CSU și trecerea în opoziție pentru perioada următoare.

               În afara formațiunilor menționate au mai intrat în legislativ „Die Linke” (stânga radicală), care a obținut 9,2 la sută (un plus de 0,6) și ecologiștii din Alianța 90/Verzii cu 8,9 la sută (un plus de 0,5).

             Așa după cum sublinia Agerpres, viitorul Bundestag va avea un număr record de deputați, 709, față de 630 actuali! Această creștere se explică prin sistemul electoral proporțional complex din Germania care ajunge periodic să redistribuie, la finalul numărării, mandate suplimentare tuturor formațiunilor reprezentate.

                Având în vedere acest din urmă aspect mi-am propus să fac o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor alegerilor parlamentare la care tocmai am asistat.

               Prima ar fi aceea că fiecare din cei 61,5 milioane de alegători germani dispune de două voturi pentru alegerea deputaților, al căror cuantum minim este fixat la 598, numărul exact al acestora fiind cunoscut însă numai la încheierea fiecărui scrutin.

              Jumătate din locuri (299) sunt atribuite printr-un scrutin uninominal direct la nivel de circumscripții electorale. Candidatul plasat primul, chiar dacă nu are 50 la sută din voturi, este ales, ceea ce, în mod tradițional, favorizează marile partide, în condițiile în care formațiunile mici nu au, de regulă, decât foarte puțini deputați aleși direct.

               Electorii mai dispun de un al doilea vot pe care îl atribuie unei liste de partid în fiecare land. Aici intervine sistemul proporțional, introdus la sugestia Aliaților după război, cu un prag minim de 5 la sută din voturi pentru intrarea în Bundestag. Motivul a fost acela de a se evita revenirea la putere a totalitarismului.

                 Acest al doilea vot are o mare importanță întrucât scorul obținut de fiecare partid în fiecare land va determina în mare parte numărul de aleși trimiși în final în camera inferioară, printr-un sistem de calcul complicat.

                Deși alegătorii pot vota de două ori pentru același partid ei optează adeseori pentru a nu face asta deoarece, fiind conduși de coaliții politice, încearcă să le influențeze în ceea ce privește compoziția.

*

                  Acestea fiind „datele problemei” este limpede că alianța CDU-CSU o va impune pentru încă patru ani drept cancelar pe Angela Merkel fără a avea prea mari emoții, cel mai probabil conservatorii antrenându-i la guvernare pe liberali, aliații lor mai vechi, și pe ecologiști. Este o performanță greu de egalat, Merkel fiind la al patrulea mandat consecutiv!

              Chiar dacă popularitatea ei este în scădere, dovezi în acest sens fiind faptul că a fost huiduită în anumite mitinguri electorale și acuzată de „trădare” pentru că a permis intrarea în Germania a circa 1 milion de migranți musulmani în ultimii doi ani precum și pierderea alegerilor de duminică în fața AfD-ului în chiar propria circumscripție Mecklenburg-Pomerania din partea răsăriteană a țării, Angela Merkel rămâne, la cei 63 de ani ai săi, cel mai redutabil politician de la Berlin!

                  În continuare am să spun câteva lucruri despre „surpriza” acestui scrutin, Alternativa pentru Germania (AfD). Etichetată ca „naționalist-populistă”, „de extremă dreapta” și „neonazistă”, această formațiune este în realitate doar naționalistă și antimigraționistă islamică! Aceasta rezultă din însuși programul ei politic pe care am avut curiozitatea să îl parcurg pe siteul propriu și pe care îl poate accesa oricine dorește să se lămurească cum stau lucrurile.

                 Ideile de bază ale acestui program fac trimitere spre „interesele națiunii germane” (printre care, solicitarea ca Germania să devină membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU), spre apărarea valorilor creștinismului (fapt care atestă gratuitatea „gratulării” AfD-ului ca fiind „neonazist” în condițiile în care, după cum este cunoscut de către cei familarizați cu ideologiile, nazismul a fost promotor al neopăgânismului german - prin teoria arianismului, a „rasei superioare ariene” - profund ostil creștinismului!), spre importanța conservării tradițiilor națiunii germane, inclusiv cele de ordin cultural, spre necesitatea stopării migrației musulmanilor (în viziunea AfD „Islamul fiind incompatibil cu democrația” iar Germania trebuind să fie o țară de acceptare doar a cetățenilor din interiorul spațiului UE „compatibili din punct de vedere cultural” cu autohtonii) și spre euroscepticism (printre altele aici regăsindu-se dezacordul față de ideea unui „super-stat federal european” condus de la Bruxelles) și multe altele.

                  Unii analiști occidentali pun creșterea în popularitate a AfD-ului și pe seama deplasării CDU-ului doamnei Merkel spre centru-stânga eșichierului german și a renunțării la unele abordări ale conservatorismului politic de până de curând, loc ocupat rapid de naționaliști.

                 Ceea ce este incorect din partea majorității presei occidentale și a celei românești e faptul că lucrurile de la aceste alegeri sunt analizate prin aplicarea „dublei măsuri”.

                 Tributare mentalității promovate de viziunea „corectitudinii politice” acestea au supralicitat „pericolul” reprezentat de intrarea în Bundestag a AfD-ului (etichetat în fel și chip) prefăcându-se a nu vedea existența de ani buni, în același corp legislativ, a pericolului reprezentat de „Die Linke”, formațiune fondată, printre alții, de foștii comuniști din defunctul RDG (parte a țării unde se și află „centrul de greutate” al acesteia)!

                  Programul politic al stângii radicale, afișat cu mândrie ostentativă (având printre membrii ei marcanți pe Gregor Gysi, fiul unui fost demnitar comunist), este eminamente anticapitalist și „antimilitarist” (a se citi „antiamerican”!) fiind definit de către mulți ca unul de „extremă stânga” sau „populist de stânga”! Interesant, nu-i așa?

               Sunt exagerări ciudate cu care însă ne-am obișnuit și care nu fac decât să-i deruteze pe oamenii simpli, profitându-se de ignoranța lor, în loc de a-i ajuta să înțeleagă situația reală.

               Dar poate că acesta este și scopul așa că nu ar mai trebui să ne mirăm de nimic!

             

                        

Florin-Vasile ȘOMLEA

 - politolog și analist geopolitic -

Cluj-Napoca, 14 septembrie 2017

Ambiguitățile contrariante ale Bruxelles-ului

                La mijlocul acestei săptămâni președintele Uniunii Europene Jean-Claude Junker și-a ținut discursul anual referitor la „starea” acesteia. Am parcurs cu interes conținutul lui și am reținut mai ales lucrurile care ne interesează pe noi, precum și câteva chestiuni de ordin mai general. Am făcut-o având în vedere statutul nostru de cetățeni ai spațiului comunitar apreciind că este important să vedem ce ne așteaptă în perioada care urmează.

              Voi începe cu problemele de ordin general. Șeful executivului de la Bruxelles, după ce a menționat în treacăt „șocul Brexitului” asupra UE, a trecut în revistă „succesele” înregistrate de către noi, „europenii”, de atunci încoace, asta (poate) și pentru a-i arăta „perfidului Albion” că plecarea sa din „marea familie europeană” nu a fost resimțită prea mult!

            Care ar fi aceste „succese”? Iată-le „pe scurt”: șomajul la cel mai mic prag din ultimii nouă ani; planul de ajutorare a companiilor care a adus zeci de miliarde de euro în economia europeană și a creat sute de mii de locuri de muncă (cam puține, dacă avem în vedere populația UE care este de câteva sute de milioane!); disciplina financiară care „a avut grijă” să nu fie „omorâtă” dezvoltarea economică (sic!); încheierea acordului comercial cu Canada și a acordurilor politice cu Japonia și Mexic (la ce or fi folosind cele din urmă nu ni s-a explicat!). Și cu asta, basta!

               În continuare domnul Junker a trecut la „proiectele” avute în vedere pentru perioada următoare, presărate, pe ici, pe colo cu slogane de care noi credeam că am scăpat după prăbușirea comunismului!

                 Astfel, președintele UE a menționat că „are în vedere” trimiterea unei „scrisori de intenție” către președintele Parlamentului European în care să se regăsească planurile sale, din rândul cărora am reținut: întărirea programului comercial european; reciprocitate la ceea ce se oferă; un nou cadru pentru investițiile străine în UE –  Investments Screening – asta însemnând că dacă o firmă străină vrea să cumpere, spre exemplu, un port european sau societăți strategice din infrastructură ori IT, să nu o poată face „decât în transparență” (să înțelegem că până acum o făcea netransparent?! Asta ar fi deosebit de grav, domnule Junker!); deschiderea de negocieri cu Australia și Noua Zeelandă având ca termen de încheiere sfârșitul anului 2020.

               Pentru a „puncta” în ceea ce privește „democrația europeană” și „principiul separațiilor puterilor în stat” la nivel continental, președintele UE a ținut să sublinieze că Parlamentul European „va avea votul final” pe aceste acorduri, care vor fi realizate într-un mod „extrem de transparent”, cetățenii „având dreptul să știe ce negociază Comisia Europeană”. „- Gata cu lipsa de transparență!” a completat Junker, folosind pentru a „n”-a oară termenul respectiv, după care a invitat Consiliul UE „să facă la fel”!

              

   Cu aceeași ocazie tot șeful Comisiei Europene ne-a dezvăluit „ce fel de Europă” își dorește el: „o Europa a valorilor, mai mult decât piața unică, euro și bani” în care „libertatea, egalitatea de șanse și statul de drept” să fie la baza „scenariului ei”, fapt tradus prin „libertatea de a vorbi liber, ca cetățeni sau ziariști”, „o Uniune a egalității de șanse”, „fără consumatori de mâna a doua”. „- Nu pot accepta ca cetățenii din centrul și estul UE să cumpere produse mai proaste decât în restul UE !?!”. Aha, i-auzi domnule! Și noi, naivii, care credeam că suntem egali ca cetățeni comunitari indiferent în ce parte a continentului ne-am afla!

               Vă mulțumim domnule președinte Junker pentru faptul de a ne spune cum stau lucrurile în realitate (nu că noi n-am fi observat „câte ceva” pe parcurs)!

               Trecând la „statul de drept” (nu de „drepți”!) șeful de la Bruxelles a spus lucruri care sună plăcut, ținând să sublinieze că acesta „nu e opțional în UE” (se aude Dragnea-Tăriceanu&Co?!), „democrația fiind bazată pe compromis”, „nu pe învinși și învingători”, compromisul reprezentând „o artă de a construi poduri între noi”!

                Opțiunea fermă a domnului Junker este una pentru o „Uniune Europeană mai puternică”, care nu poate ajunge la stadiul respectiv decât dacă va fi „mai incluzivă” (probabil federală), în stare a întări apărarea granițelor sale. Protecția cetățenilor UE în ceea ce privește datele personale în societatea informatică, dreptul la proprietate intelectuală și lupta împotriva atacurilor cibernetice vor necesita, în viziunea lui, „noi reguli”, Comisia pe care o conduce propunând crearea Agenției Europene de Securitate Cibernetică.

            Dintre lucrurile care ne interesează strict pe noi am remarcat solicitarea de „a se aduce România și Bulgaria în Schengen”! „- Uau, mi-am zis, nu e rău!”. Pentru asta euro „trebuie să ajungă moneda comună a Europei Unite”, statele membre (așa cum sunt cele două mai-sus amintite) având nevoie de susținerea „unui instrument” care să le ajute la intrarea în „Zona euro”.

            Și pentru că vorbeam la început de ambiguitățile contrariante (chiar contradictorii pe alocuri!) ale discursului lui Jean-Claude Junker aș începe cu faptul că, după ce a consemnat necesitatea elaborării „unui proiect credibil” de aderare a statelor din Balcanii de Vest la Uniune, tot el a ținut să sublinieze că, citez „- Nu va exista o nouă lărgire a UE în mandatul Comisiei mele!?”(care expiră în anul 2019).

           Al doilea lucru care a sărit în ochi a fost cel legat de „situația migranților” – temă veche și indigestă pentru multă lume – cu care s-a confruntat UE în ultimii trei ani. Arătând că „s-au făcut progrese reale” reușindu-se „apărarea mai eficientă a granițelor externe”, reducerea masivă a migrației fiind consecința  acordului încheiat cu Turcia și a controlului mai bun al „fluxul” prin Mediterana, Junker a menționat necesitatea „dublării eforturilor” din partea tuturor factorilor decizionali importanți, Comisia Europeană urmând să vină cu „propuneri noi pentru întoarcerea migranților în țările de unde au venit”! Buuun, mi-am zis, iată un lucru care merită apreciat!

              Numai că, puțin mai încolo, tot el, „arătându-ne pisica”, în sensul că „Europa e un continent care îmbătrânește” (sic!), s-a dovedit a fi partizanul unei „migrații controlate” care, vezi Doamne, să compenseze acest „viitor sumbru” al îmbătrânirii.

               Așadar, în loc să acuze planningul familial, practicat cu asiduitate în UE de decenii, vinovat de scăderea natalității europene și de „îmbătrânirea continentului” gestionat de Bruxelles și să-și propună o „schimbare de macaz”, în sensul încurajării și susținerii materiale a revenirii la o natalitate eficientă, președintele UE o dă înainte cu soluția „migranții”!

              Și noi, ăștia „rebelii” și „naționaliștii” din Est, care credeam că, măcar acum, i-a venit mintea la cap domnului Junker (deși el ne mai făcuse odată „figura” în urmă cu aproape doi ani)! Vorba aceea din străbuni „Boala din fire, n-are lecuire”! Dar ce să mai vorbim, e cât se poate de limpede că ne-am înșelat din nou!

              Ce ar fi de comentat la acest punct e faptul, deosebit de interesant, că Junker, membru al Partidului Popular European, a fost contrat tocmai de Manfred Weber, liderul din Parlamentul European al acestui grup politic, care s-a arătat contrariat de o astfel de perspectivă solicitând măsuri mai ferme pentru protejarea frontierelor UE și controlul riguros al migrației, în timp ce grupurile socialist și liberal (ALDE) l-au aprobat! Astfel, Gianni Pitella, liderul socialiștilor, a apreciat, conform DPA, că, citez „trebuie să avem curajul să deschidem căi legale pentru migrație, acesta este lucrul corect făcut” (sic!).

               Să auzim numai de bine, dragii mei!

Florin-Vasile ȘOMLEA

  - politolog și analist geopolitic -

Cluj-Napoca, 28 august 2017

Eurabia ?!

              „Eurabia” este un neologism care a apărut de ceva vreme stârnind unele comentarii pro și altele contra. Personal, l-am văzut acum vreo doi ani. Despre ce este vorba și cum a apărut acesta voi încerca să creionez în cele ce urmează.

              Cuvântul este plasat în explicațiile de pe Internet ca fiind unul aparținător  „promotorilor teoriiilor conspiraționiste” care au în vedere un „anumit interes” al așa-numitei „oculte mondiale”. El a apărut cu câteva decenii în urmă, mai exact în anul 1974, având-o ca autoare pe scriitoarea britanică evreică de origine egipteană BatYe´or („Fiica Nilului” în traducere din ebraică)  (pseudonim literar al Gisélei Littman-Orebi), azi în vârstă de 83 de ani.

               Pe scurt, teza despre Eurabia a lui BatYe´or a apărut în lucrarea „Eurabia: axa euro-arabă” în care este denunțat un acord, nefăcut public vreodată, apărut între unele instanțe decizionale europene, după „Criza petrolului” din 1973 la inițiativa Franței, acoperit sub numele de „dialogul euro-arab”.

             Conform autoarei britance „dialogul dintre europeni și musulmani” nu a fost fundamentat după criteriile raționalității, specifice Occidentului, ci după cele ale Dawah din Coran, care au în vedere convertirea „infidelilor” la Islam. Obiectivul inițiatorilor invocatului proiect geopolitic „Eurabia” consta în „crearea unui ansamblu mediteranean euro-arab capabil a contrabalansa puterea Statelor Unite”, având în vedere două lucruri importante: forța economiilor occidentale și imensele resurse energetice – petrol și gaze naturale – ale lumii arabe!

             Referitor la „dialogul euro-arab” ar fi de precizat că acesta a început prin 1970 și s-a bazat pe politica arabă a Franței concretizându-se în 1973, după războiul israeliano-arab de Yom Kippur (octombrie) și după primul mare șoc petrolier, la inițiativa președintelui Georges Pompidou și a ministrului său de Externe, Michel Jobert. Acesta din urmă afirma pe atunci că dialogul cu arabii trebuie fondat pe „sinceritate” și nu pe „autoritate”. Oficial, cele două entități aflate la masa discuțiilor au fost Comunitatea Economică Europeană (Uniunea Europeană de azi) și Liga Statelor Arabe, conform discursului public avându-se în vedere o „revizuire profundă a relațiilor dintre cei doi parteneri (CCE și Ligă) pe bazele egalității și respectului intereselor fiecăruia”.

               Drept urmare, conducătorii occidentali ar fi negociat, afirmă BatYe´or, o „predare politică și culturală” pentru a obține garanții în ceea ce privește aprovizionarea cu petrol și lupta împotriva terorismului internațional, în timp ce urmau a favoriza migrația musulmană spre Europa și adoptarea unei politici antiisraeliene și pro-palestiniene (vizibilă și azi).

             

       Ca un „arc peste timp”, în anul 2008, la inițiativa unui alt președinte francez, Nicolas Sarkozy, a fost creată la Paris Uniunea pentru Mediterana (UpM) sub semnătura a 43 de șefi de state și de guverne din UE, nordul Africii și Orientul Apropiat (structură multinațională care include și Israelul!), o continuare, în planul concretizării, a Procesului de la Barcelona din 1995, printre motivele oficiale invocate numărându-se, dincolo de „interesul vital” al Uniunii Europene binecunoscutele argumente ale „interesului păcii, stabilităţii şi dezvoltării regionale, realizarea unui acord de pace justă şi durabilă în Orientul Apropiat şi Mijlociu bazat pe rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU şi pe principiile dreptului internaţional”.

              Desigur că teza scriitoarei britanice a fost blamată de către mulți comentatori occidentali ca fiind una „fără fundament științific”, acuza principală fiind aceea că autoarea ar fi „agent Mossad” și „militantă sionistă”. Nu în ultimul rând i s-a reproșat că prin teoria legată de „Eurabia” se alimentează conservatorismul-creștin, extrema-dreaptă și naționalismele din Europa, antimigraționiste prin definiție.

             Toate bune și frumoase, numai că realitatea de zi cu zi din ultimii ani, cu valurile de migranți musulmani (nu numai arabi!) în Europa, venite prin metode nu întotdeauna clarificate, protecția și îngăduința de care se bucură adepții Islamului pe bătrânul continent în excesele lor de tot felul (în primul rând acțiunile teroriste tot mai dese și cu tot mai multe victime nevinovate), catalogate de către mass-media occidentală ca fiind „cazuri izolate” (!), discriminarea pozitivă de care se bucură aceștia (uneori chiar împotriva legilor în vigoare punând în pericol însăși ideea statului de drept) etc., etc. îi dau mai degrabă dreptate lui BatYe´or, decât oficialilor europeni și adepților lor! Văzând ceea ce s-a întâmplat mai ieri la Barcelona, stai și te întrebi: „- Unde este adevărul?”.

              Într-o cuvântare ținută la 10 aprilie 2006, transmisă de către televiziunea Al Jazeera, pe când se afla (încă) în grațiile Occidentului, fostul dictator libian Muammar al Gaddafi declara, citez: „Avem 50 de milioane de musulmani în Europa. Sunt semne că Allah va conferi Islamului victoria în Europa – fără săbii, fără puști, fără cuceriri. Cele 50 de milioane de musulmani din Europa vor transforma continentul într-unul musulman, în numai câteva decenii.”

               În încheiere aș face două observații cu privire la cele de mai sus.

               Prima, ține de o istorie mai veche și anume de perioada destructurării imperiilor coloniale. Se știe că unul dintre cele mai întinse a fost Imperiul colonial francez. Sub presiunea noilor realități mondiale postbelice, influențate de Statele Unite, asemenea altora asemănătoare, acesta s-a prăbușit, dar nu oricum, ci, pe alocuri, în urma unor costisitoare războaie cu fostele colonii. Așa a fost situația în Indochina (războiul din Vietnam din anii ´50) și în nordul Africii (războiul din Algeria finalizat în 1962). Ei, Parisul nu s-a împăcat niciodată cu ideea pierderii acestor teritorii și, dincolo de instrumentarea Organizației Internațională a Francofoniei (OIF) care are o justificare cultural-lingvistică corectă, a gândit formule prin care să revină la poziția dominantă anterioară măcar în unele părți ale globului pe care le-a gestionat. Așa s-ar putea explica faptul că în ambele situații geopolitice de mai sus apar ca numitor comun înalți resposabili politici din Hexagon.

            Cea de-a doua observație are în vedere frustarea, care se vede de la o poștă, de care Franța, se pare, nu se poate debarasa, în ceea ce privește relația ei cu Satele Unite. Întâietatea câștigată de americani pe plan mondial după cel de-al doilea război mondial în urma înfrângerii  puterilor Axei, calitatea de superputere globală a generat reacții de orgoliu ale Parisului concretizate, de-a lungul vremii, prin retragerea din structurile integrate ale NATO, sub președinția lui Charles de Gaulle (anii ´60) și printr-un spirit refractar față de Washington în deceniile următoare, prin invocarea „europenismului” ca factor primordial al politicii de pe bătrânul continent și din zona adiacentă.

             Venirea „conservatorului” Donald Trump la Casa Albă a stimulat și mai mult aceste atitudini ale primei puteri militare și celei de-a doua puteri economice a Uniunii Europene (prima, la acest capitol, fiind Germania).

Florin-Vasile ȘOMLEA

 - politolog și analist geopolitic -

Cluj-Napoca, 21 iulie 2017

Imperiul răului contraatacă!

                     Da, da, „Imperiul răului contraatacă!”.

                  Această idee, parafrazând titlul unui film american din anii ´80 ai secolului trecut, mi-a venit în minte la vederea imaginilor presărate cu enunțuri de revanșă adresate „instituțiilor de forță” ale statului (a se citi DNA și altele asemenea) de către Dan Voiculescu, la ieșirea din închisoarea unde a executat circa o treime din totalul celor zece ani de pedeapsă. „ – Va fi o luptă pe viață și pe moarte cu abuzurile”, nu s-a sfiit să explice ziariștilor care îl asaltau cu întrebări cel supranumit „Varanul”.

                Câtă diferență între ceea ce am văzut în diversele pelicule americane și italiene care tratează problematica crimei organizate, unde, de bine-de rău, cei aflați în situații similare, mai mult sau mai puțin notorii, evitau să facă pe vitejii (pe cât puteau) și, cu un simț ascuțit al precauției, lăudau (de fațadă) legile care „garantează libertatea cetățeanului”.

                Conștienți de vinovăția lor, dar bucuroși de a se fi putut „strecura” printre ițele legislației evitând penitența prin abilitatea profesională a avocaților plătiți cu bani grei, acești oameni periculoși încercau să „treacă” neobservați, într-un mod cât mai puțin vizibil presei, fără a face prea multă vâlvă, spre locuri mai „discrete”, mai liniștite ale existenței (cel puțin pentru o vreme). Cu alte cuvinte, nu își permiteau „să facă pe deștepții”!

                 Nu e cazul aceluiași gen de personaje din spațiul mioritic! Revenind la cazul de mai sus, dincolo de amenințarea directă adresată unor instituții de drept, domnul Voiculescu s-a arătat de-a dreptul iritat de întrebarea legată de recuperarea daunelor de către statul român ca urmare a celebrei „Afaceri ICA” în care a fost implicat (de pe urma căreia a suferit condamnarea), afirmând că, citez „- Nu există nici un prejudiciu acolo!”.

               Și având în vedere existența unei sentințe în acest sens, a afirmat, nici mai mult, nici mai puțin, decât că „nici nu se pune problema de recuperare” întrucât a făcut deja recurs în instanță pentru a nu da nimic din ceea ce i se impută! Adică, vorba aceea, și nepedepsit (conform cursului inițial al condamnării) și cu banii nerestituiți! C-așa-i la noi!

                 Pentru a respecta litera adevărului, dincolo de afirmațiile belicoase ale celui în cauză, conform celor menționate de șefa DNA la 30 noiembrie 2014, aproape jumătate din imensul prejudiciu de 60 de milioane de euro (!) din dosarul privatizării frauduloase a ICA fusese recuperat de către statul român. Ulterior însă, în 2016, alte informații autorizate apărute în spațiul public apreciau că valoarea recuperărilor prejudiciului „nu este pe deplin clară”, ceea ce poate constitui o explicație pentru felul de a reacționa al principalului personaj implicat în această speță.  

                 Dar „Cazul Voiculescu” este numai unul (și de ultimă oră) în ceea ce privește afirmația din titlu. Nici „Marele Cârmaci” Liviu Dragnea, nu se lasă mai prejos, ba dimpotrivă! Aberațiile acestuia te lasă, pur și simplu, fără grai! Vădit deranjat de cele apărute în mass-media cu privire la afacerile sale obscure de prin Brazilia sau despre firma Teldrum, liderul PSD ia în brațe o explicație de râsul curcilor, dar pe un ton foarte serios, cum că totul ar fi rodul „activităților subversive” ale miliardarului american George Soros la adresa lui, care i-ar fi pus „gând rău”!
               Luând în calcul acuzele lui Dragnea, mi-am zis că ori e vorba de vreo problemă de sănătate cu acesta, ori ne ia pe noi de proști! Una peste alta regăsim în explicațiile schizoidice ale liderului formațiunii de guvernământ cinismul cu care ne-au obișnuit mai toți cei care au condus destinele PSD-ului de-a lungul vremii.

              Ținându-le isonul, televiziunile „de casă” ale celor menționați și-au continuat (și chiar amplificat) atacurile la adresa „noii Securități” (ținta predilectă fiind DNA-ul), comparabilă (în viziunea lor) cu teribila Securitate a perioadei anilor 1950, rămasă în analele istoriei ca un instrument de abuz și teroare.

               Te pufnește râsul văzând cu câtă nonșalanță fac aceste comparații tocmai oameni care, nu numai că unii dintre ei au fost în serviciul Securității sub Ceaușescu (în grade și cu „grade” diferite!) dar, mai mult decât atât, alții, precum Dan Voiculescu, au reprezentat masa profitorilor banilor acumulați de către aceasta prin acțiuni „economice” de tot soiul (în cazul acestuia, fondurile „Complexului Dunărea”). Ăsta da tupeu să vezi cum „securiștii” strigă „Securiștii!”.              

                Privind la cele ce se întâmplă oricine își dă seama că, departe de a se fi încheiat, lupta împotriva corupției trebuie continuată și susținută de către opinia publică românească pentru că altcumva, nu va fi deloc bine nici pentru noi, nici pentru generațiile care vin!

               De aceea trebuie să fim de acord cu Dan Voiculescu, cum că ceea ce urmează „va fi o luptă pe viață și pe moarte”, dar nu în sensul a ceea ce își dorește el, ci în sensul întăririi mecanismelor statului de drept!

                              

Florin-Vasile ȘOMLEA

 - politolog și analist geopolitic -