Cluj-Napoca, 31 ianuarie 2019
Început de an agitat
Ianuarie 2019 a adus
cu sine câteva evenimente care merită a fi trecute în revistă.
În plan internațional pentru România cel mai important este
reprezentat de preluarea Președinției Consiliului Uniunii Europene
de la Austria. Cu un mandat de șase luni
(ianuarie-iunie 2019) aceasta presupune, printre altele, gestionarea unor
chestiuni politice deosebite, precum Brexit-ul
și alegerile parlamentare europene.
Înființat în 1992,
prin adoptarea Tratatului de la Maastricht, Consiliul
Uniunii Europene (denumit și Consiliul
de Miniștri) este, alături de Parlamentul
European, „cealaltă parte” a legislativului
comunitar, fiind alcătuit din 28 de miniștri naționali (câte unul din partea
fiecărui stat membru), sediile acestuia fiind la Bruxelles și Strasbourg.
„Continuitatea”
politică este asigurată de un acord
între trei președinții consecutive („triumviratul prezidențial”), Consiliul
fiind administrat de un Secretariat
General iar deciziile fiind luate cu majoritate
calificată în cele mai multe domenii și cu unanimitate în altele.
Trebuie menționat că Președinția Consiliului nu se exercită
de către o persoană (premierul), ci
de către guvernul țării respective.
De obicei, în cazul
situațiilor în care este necesară adoptarea cu unanimitate, se impune consultarea Parlamentului European. În majoritatea domeniilor se aplică procedura legislativă ordinară, aceasta însemnând că
Parlamentul European și Consiliul își împart în mod egal puterile legislative și bugetare
(așa-numita codecizie), ambele
trebuind să-și dea acordul pentru ca o propunere să fie adoptată. În anumite
domenii (limitate) Consiliul poate iniția legislație europeană și de unul
singur.
Acestea ar fi, în
rezumat, datele care definesc importantul organism comunitar european.
Preluarea Președinției
Consiliului de către țara noastră s-a desfășurat, nu fără mici tensiuni, la
București, în clădirea Ateneului Român, în prezența înalților reprezentanți ai
Uniunii: Jean-Claude Juncker,
președintele Comisiei Europene, Antonio
Tajani, președintele Parlamentului European și Donald Tusk, președintele Consiliului Europei (a nu se confunda cu Consiliul Uniunii Europene despre care
fac vorbire!).
Desigur, nu au lipsit
nici cei mai importanți demnitari autohtoni în frunte cu Klaus Iohannis și Viorica
Dăncilă, excepția notabilă fiind Liviu
Dragnea, „plecat în concediu” și înlocuit de Florin Iordache, vicepreședintele Camerei Deputaților.
Dacă discursurile
demnitarilor europeni au lăsat o impresie bună, Donald Tusk detașându-se prin profunzime și prin exprimarea în
limba română, cele ale omologilor români au „strălucit” fie prin etalarea unui
limbaj de lemn, devenit specific peisajului autohton, fie prin repetarea
exasperantă a unor clișee care țin de agenda politică a formațiunilor lor
politice.
În cadrul părții de protocol oficial a surprins (neplăcut) omiterea interpretării de
către corul prezent pe scenă a ultimei strofe din Imnul Național „Deșteaptă-te
Române”, acolo unde se regăsesc trimiterile la tradiția creștină și la națiune,
probabil dintr-o intenție de menajare a anumitor „sensibilități” ale oficialilor
de la Bruxelles!
Actualul prim-ministru
Viorica Dăncilă, persoana de care
este legată cel mai mult gestionarea Președinției Consiliului în aceste șase
luni, s-a prezentat în nota sa obișnuită, marcată de mediocritate discursivă.
În timp ce înăuntrul
Ateneului Român se desfășura această festivitate, în fața clădirii câteva sute
de manifestanți antiguvernamentali
își exprimau vocal susținerea parcursului european al României și dezacordul
față de actuala putere.
La puțin timp după consumarea
evenimentului, aflată la Bruxelles, Dăncilă
recidiva în materie de gafe prin exprimări de genul „În luna martie 2019, vom organiza
un eveniment care-și propune să contribuie la
sprijinirea combaterii negaționalismului (?!?) și a Holocaustului, prin reuniunea la București a
reprezentanților celor mai relevante muzee guvernamentale din Europa și nu
numai, în domeniul istoriei Holocaustului.”!
Nici în plan intern lucrurile nu s-au prezentat cu
mult mai bine în acest debut de an, ba dimpotrivă!
Primul aspect care a
sărit în ochi, dincolo de constanta preocupare pentru modificarea legilor justiției prin care se dorește să îi facă
scăpați pe marii corupți ai țării (activitate cu care s-a obișnuit toată lumea
din decembrie 2016 încoace), este recenta campanie de presă declanșată de PSD
pentru înlocuirea Guvernatorului Băncii Naționale, Mugur Isărescu, cel mai longeviv demnitar al perioadei postcomuniste și cel mai longeviv guvernator
de bancă centrală din lume, al cărui
mandat actual de cinci ani expiră în luna mai!
Acum, nu că ar fi
neapărat ceva rău ca acesta să părăsească un fotoliu în care s-a „învechit”,
dar, dacă este să privim mai îndeaproape cum stau lucrurile, se poate observa
că motivul intenției afișate este unul dictat tot de interesele subiective ale actualei puteri: dorința de subordonare a
Băncii Naționale politicii guvernamentale!
Mai concret, prin
reprezentanții lor din Parlament, guvernanții acuză „neimplicarea Băncii
Naționale” în politicile instrumentate de Cabinetul
Dăncilă și perseverarea într-o atitudine „contemplativă”, „de agent
constatator”.
De ce, și de ce tocmai acum? Pentru că,
strâns cu ușa de consecințele mai puțin plăcute ale mult clamatei și falsei „creșteri
economice”, puterea nu mai face față presiunilor bugetare de tot felul și, aflată
în căutarea unor soluții care să o scoată din impas, are nevoie de politizarea Băncii Naționale (așa cum se
întâmpla în perioada comunistă!). Iar Isărescu nu prea este de acord cu așa
ceva și atunci se impune înlocuirea lui! La acest capitol ar fi de adăugat însă
că independența băncilor centrale pe
relația cu politicul este o condiție sine
qua non oricărei democrații!
Unul din „clasicii”
domeniului respectiv, politologul americano-olandez Arend Lijphart, cu o activitate universitară de decenii în Statele
Unite, dedică un capitol întreg acestui aspect în volumul Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci
și șase de țări (1999, Yale University). Se pare însă că pe cei aflați la
butoane nu îi interesează respectarea normelor democrației, singura lor
preocupare fiind propria chivernisire.
În sfârșit, recentul
scandal din PSD soldat cu părăsirea acestuia de către fostul premier Mihai Tudose și dezvăluirile
viceprimarului general al Bucureștiului, Aurelian
Bădulescu, cu privire la faptul că a mințit în instanță în relatarea despre
dedesubturile represiunii Jandarmeriei din 10 august 2018 din Piața Victoriei,
dedesubturi care cuprind, printre altele, implicarea directă a lui Liviu Dragnea în evenimentul respectiv,
să fie dintre acele momente cu totul aparte ale anului abia început!
Anunțata „revenire” a
lui Bădulescu cu declarații complete
în fața instanței aruncă în aer lucrurile în partidul majoritar iar situația
liderului acestuia devine cu adevărat gravă, fapt care confirmă încă o dată, că
și în politică nu aduce anul ce aduce ceasul!
Florin-Vasile ȘOMLEA
–politolog și analist geopolitic–
