Cluj-Napoca, 28 decembrie 2018

2018, cu plusuri și minusuri

             Dacă în ceea ce privește politica internă anul 2018 nu oferă prea multe satisfacții, aniversarea Centenarului României Mari nereușind să aducă mult dorita reconciliere națională, nici în privința situației internaționale nu s-ar putea spune prea multe în acest sens.

          Așa după cum este cunoscut de către cei familiarizați cu specificul geopoliticii elementul care dă „ora exactă” în domeniu este echilibrul puterii în relațiile dintre state.

          Ei bine, în 2018 a fost reconfirmat, prin pozițiile adoptate de către actorii majori, ceea ce era deja vizibil în anul anterior și anume revenirea la (neo)realismul relațiilor internaționale și renunțarea la idealismul acestora consfințit după cel de-al doilea război mondial și în perioada „Războiului rece”.

           Tonul în această direcție l-au dat, încă de la începutul mandatului președintelui republican Donald Trump, Statele Unite ale Americii consfințit prin sloganul „America the first”, drumul spre situația de azi fiind urmat mai apoi de către ceilalți actori majori, Federația Rusă, China etc.

            Nici Uniunea Europeană nu s-a dezis prea mult de această orientare, cu toate că aici lucrurile sunt mai complicate având în vedere multiplele probleme reale de ordin structural-instituțional cu care se confruntă.

            Pentru România două ar fi reperele care contează în planul geopoliticii: Uniunea Europeană și Statele Unite.

           Ce a apărut nou în 2018 ceea ce privește UE?

           Primul lucru politic cu care s-a confruntat confederația de azi a batrânului continent este perpetuarea crizei migranților urmată îndeaproape de creșterea nesiguranței cetățeanului,  Bruxelles-ul arătându-se neputincios în fața acestor provocări care dau senzația că a fost luat pe nepregătite.

           Dacă am face comparație cu tabloul din urmă cu doar un deceniu al Uniunii am constata că ceea ce se întâmplă azi era greu de crezut (și de acceptat!).

           Valurile de migranți din țările lumii a treia, preponderent musulmane, au indus probleme multiple pe primul loc situându-se creșterea nesiguranței cetățeanului ca urmare a acțiunilor teroriste, imaginile cu militari pe stradă devenind obișnuință cotidiană în partea occidentală a Europei.

           Încurajați de vocile unor lideri europeni, cel mai notoriu nume fiind acela al cancelarului german Angela Merkel, migranții nu au adus cu ei mult clamata „prosperitate economică”, ci doar creșterea cheltuielilor destinate protecției și asistenței sociale, într-o economie comunitară care chiar dacă se clasează (încă) pe primul loc la nivel mondial, manifestă o dinamică îngrijorătoare fiind într-un continuu regres (30,65 din PIB-ul mondial în 2007, 25,85 în 2010, 23,64 în 2014, conform siteului Băncii Mondiale – locul al doilea fiind ocupat de către SUA cu 22,37 în 2014)!

           Neținând seama de această realitate alți lideri politici europeni, vezi cele declarate de la tribuna Parlamentului Uniunii de către Guy Verhofstadt președintele ALDE continental, consideră că „UE are nevoie de cât mai mulți migranți”, cu preponderență din Africa (!?!).

             Dincolo de toate UE este „urmărită” atent de Federația Rusă, care și-a potențat în 2018 „războiul propagandistic antieuropean”, motivele fiind legate în primul rând de dorința Moscovei de a înlătura  un concurent economic (și nu numai) a cărui populație o întrece cu mult pe cea proprie (512,5 milioane UE la 144,5 milioane Rusia).

             În acest context este limpede că se impune o schimbare profundă la nivelul Uniunii Europene (anunțată deja de către cei cu șanse de a deveni decidenți politici comunitari) pe toate dimensiunile, altcumva existând riscul urmării exemplului britanic de părăsire a acesteia și de către alte state.

             În privința Statelor Unite ale Americii, principalul furnizor de securitate internațională și liderul incontestabil al Tratatului Atlanticului de Nord, lucrurile sunt și mai evidente prin prisma celor afirmate la început.

           Aflate într-o etapă de reafirmare a poziției lor dominante Statele Unite au luat deja câteva decizii importante prin care indică o schimbare a poziției cu care ne obișnuiseră decenii la rând, ultima, și cea mai importantă, fiind nesemnarea „Pactului ONU de la Marrakesh privind migrația” din 10-11 decembrie 2018, exemplu urmat de alte state (Australia, Polonia, Ungaria, Israel, Austria, Cehia, Croația etc.), nu însă și de România!

           Acceptarea acestui acord internațional de către România, prin semnătura președintelui Klaus Iohannis, este apreciat ca reprezentând un element de distanțare a Bucureștiului față de Washington și de aliniere la poziția franco-germană privind migrația, fapt care ar putea avea consecințe, spun unii, în planul parteneriatului strategic român-american, lucru de care mă îndoiesc tocmai dacă se are în vedere pragmatismul politicii Administrației Trump.

              Ca o precizare, cu toate că semnarea lui nu presupune obligații juridice absolute pentru cei care l-au acceptat, totuși pârghiile politice vor putea fi folosite pentru obligarea partenerilor în materie de acceptare a clauzelor sale.

               Cel mai important gest din 2018 al Statelor Unite rămâne însă anunțarea, la 20 octombrie 2018, a intenției de retragere din „Tratatul de neproliferare a armelor nucleare” (INF), decizie susținută și de Marea Britanie, ca răspuns la faptul că nu a fost respectat în ultimii ani de către Rusia lui Putin.

              Conform AFP, Tratatul INF a fost semnat în 1987 de preşedintele american Ronald Reagan şi de liderul sovietic Mihail Gorbaciov fiind preluat de Rusia, ca succesoare a URSS. Prin această înţelegere era interzisă total utilizarea rachetelor nucleare şi convenţionale cu raze de acţiune între 500 şi 5 500 de kilometri, precum şi a lansatoarelor acestora, punându-se astfel capăt crizei declanşate în anii ’80 de desfăşurarea rachetelor sovietice SS-20 care ar fi putut viza capitale occidentale.

                 Am lăsat la urmă așa-numitul „război comercial” dintre SUA și UE văzut de unii ca fiind nimic altceva decât o nouă etapă a negocierii relațiilor economice dintre cele două părți aflate în dispută, trecerea timpului scurs de la anunțarea dezacordurilor dintre Washington și Bruxelles în domeniul taxelor vamale părând a da dreptate acestei aprecieri.

Florin-Vasile ȘOMLEA

–politolog și analist geopolitic– 

Cluj-Napoca, 14 decembrie 2018

„Alianța Vestului” și ranchiuna restului

               Nu a trecut decât puțin timp de la momentul aniversar al Marii Uniri de la 1918 și viața publică internă s-a inflamat (aș zice, artificial) pentru un subiect care în alte părți ar fi trecut ca un fapt normal, fără vreo conotație care să determine stârnirea unor pasiuni.

          Concret este vorba despre „Alianței Vestului”, o asociere a patru municipalități mari, Timișoara, Arad, Oradea și Cluj-Napoca, care, prin semnătura primarilor Nicolae Robu, Gheorghe Falcă, Ilie Bolojan și Emil Boc (întâmplător sau nu, toți membri ai PNL) a căpătat formă juridică.

           Scopul declarat al acesteia este acela de a ajuta la, citez „promovarea și susținerea în comun, inclusiv cu fonduri europene, a unor importante proiecte de infrastructură (precum Autostrada Transilvania, dezvoltarea unei conexiuni de trenuri de mare viteză între cele patru mari orașe, spitale regionale, tren/metrou metropolitan), pentru susținerea mobilității forței de muncă (menținerea românilor în țară și aducerea acasă a celor care lucrează în străinătate), pentru susținerea cu prioritate a economiei digitale, a inovării, a industriilor creative, pentru susținerea și implementarea mecanismului de Investiții Teritoriale Integrate (ITI), care să permită o abordare coerentă a proiectelor de investiții” etc., totul într-un context mai larg al aplicării Politicii de Coeziune a Uniunii Europene, a cărei misiune este aceea de a reduce disparitățile economice și sociale dintre diversele regiuni ale continentului.

          Ca la un semnal, imediat după semnarea documentului constitutiv al „Alianței Vestului”, care a avut loc la Timișoara, s-au activat toate vocile ostile acesteia, multe dintre ele fidele ideii de „tutelă absolută” a Bucureștiului asupra teritoriului, într-un cor ale cărui teme porneau de la „pericolul separatismului” (inexistent, în fapt!) ajungând până la „culpa” de „abandonare a principiului solidarității naționale în fața provocărilor momentului” cu „afectarea zonelor sărace ale țării”.

           Pentru ca eficiența acțiunilor detractoare să aibă un impact mai mare semnatarii actului constitutiv au fost „căutați” deîndată în cap descoperindu-li-se „vinovății” care, la o privire sumară,  nu au nici o legătură cu acțiunea asocierii lor, cel mai expus fiind, desigur, Emil Boc, fost premier al României între decembrie 2008 și februarie 2012, cel care „a tăiat pensiile și salariile”, care „a închis spitalele”, „uitându-se” subit că, prin măsurile de austeritate bugetară adoptate (la solicitarea organismelor financiare internaționale!) a fost evitată intrarea în colaps a țării noastre după modelul Greciei din urmă cu doar câțiva ani.

             Nici Robu și Falcă nu au scăpat „neurecheați”, chiar dacă au beneficiat de o anumită „înțelegere” din partea criticilor, singurul „scăpat cu bine” fiind orădeanul Ilie Bolojan, cel căruia nu au prea avut ce să-i reproșeze recunoscându-i-se, așa, cam cu jumătate de gură, că este „un bun gospodar”.

            Ceea ce mi s-a părut interesant e faptul că majoritatea detractorilor s-a prefăcut a nu „vedea” cauzele reale care au dus la apariția „Alianței Vestului”, care țin de incapacitatea guvernării actuale de a continua și finaliza investiții importante din zona infrastructurii naționale de care, până la urmă, este legată dezvoltarea armonioasă a țării, și nici „faultarea” acestora de către guvernanți prin tot felul de acțiuni (cele mai evidente fiind nealocările bugetare necesare).

            Analizând cele întâmplate în aceste zile mi-am amintit de un interviu postat pe Internet acordat de către fostul premier Mihai Tudose în anul 2012 stației locale „Realitatea TV Galați-Brăila” (deci, acum șase ani) care, fiind invitat în emisiunea „În Obiectiv” având ca subiect cauzele stagnării construcției de autostrăzi și drumuri rapide în România, menționa (arătând acuzator cu degetul către partidul său) între acestea imposibilitatea „luării șpăgii” de la investitorii serioși de către „clienții” puterii!

            Concret, Mihai Tudose menționa faptul că, aflându-se într-o vizită oficială la Beijing, partea chineză își manifestase interesul pentru astfel de lucrări angajându-se că ar putea realiza, pe banii ei, 2000 de km de autostradă pe an (!), ofertă respinsă însă la întoarcerea la București de către colegii săi din guvern!

            Așa stând lucrurile nu trebuie să mire pe nimeni că unii primari au căutat soluții alternative, precum „Alianța Vestului”, care, cred eu, își va vedea de treaba ei, cu toată ranchiuna unora.

           Iar dacă luăm în calcul cele spuse recent de Corina Crețu, Comisarul European pentru Politică Regională (promovată în politică chiar de PSD!), cum că „Nu putem decide de la Bruxelles și uneori chiar din capitale, ceea ce este necesar sau nu este necesar pentru cetățeni și localități”, arătând acuzator spre aceleași autorități de la București pentru „foarte slaba absorbție a fondurilor europene” destinate Politicii de Coeziune și solicitând „să se facă ceva” pentru ieșirea din impas, atunci este evident că „Alianța Vestului” este un exemplu de urmat și de către alții!

Florin-Vasile ȘOMLEA

–politolog și analist geopolitic– 

Cluj-Napoca, 29 noiembrie 2018

Centenarul Marii Uniri

                   Peste doar o zi România va aniversa un secol de la ceea ce istoria a consemnat a fi Marea Unire de la 1918!

                 Proces început în martie cu Basarabia, continuat în noiembrie cu Bucovina și finalizat la 1 decembrie 1918 cu Transilvania, Marea Unire a românilor în hotarele aceluiași stat a constat în alipirea provinciilor locuite de aceștia aflate de secole sub dominația marilor imperii vecine, Rus, respectiv Austro-Ungar, într-un context internațional mai amplu al părții finale a primului război mondial favorizant și al afirmării principiului „audeterminării popoarelor” inițiat de către președintele american Woodrow Wilson.

                 Unificarea tuturor românilor a fost o acțiune politică „de jos în sus”, consecință a voinței liber exprimate, nu un joc al întâmplării sau un rezultat al negocierilor unor elite politice sub patronajul vreunei puteri străine!

                Ca un paradox, după ce la 7 mai 1918 România (redusă teritorial la Moldova și Basarabia recent unită cu țara) fusese constrânsă să semneze umilitorul Tratat de la București acceptând condițiile grele impuse de Puterile Centrale pentru o perioadă de 90 de ani (act ratificat de Parlament în 28 iunie, dar nepromulgat de către regele Ferdinand!), la sfârșitul toamnei aceluiași an ea își vedea împlinit un vis imposibil de imaginat la un moment dat.

              Trebuie repetat, mai ales pentru „amnezicii” de azi de orice „nuanță” ar fi ei, că aceasta a fost posibil numai după doi ani grei de război presărați cu peste 880 mii de morți (la o populație a României, în 1915, de 7,9 milioane de locuitori) și cu multe traume de tot felul!

                Desigur că Marea Unire avea nevoie de o recunoaștere internațională, fapt realizat prin Tratatele de Pace de la Paris, contestate de către unii vecini (excepție făcând Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia) care le-au considerat „dictàte” ale puterilor Antantei sau „abuzuri” ale noii ordini internaționale de după consumarea primului război mondial!

                 Afirmam că Marea Unire de la 1918 a fost opera celor mulți (desigur după decenii de pregătire în acest sens de către intelectualitatea română de pe ambii versanți ai Carpaților) care și-au exprimat public susținerea demersului unionist, fără ca, prin aceasta, să fie prejudiciate meritele incontestabile ale elitelor țării în frunte cu regele Ferdinand și regina Maria, Ionel Brătianu, Take Ionescu sau Alexandru Vaida-Voevod (ca să dau doar câteva exemple!).

                   Că lucrurile stau așa o afirmă și istoricul Florin Constantiniu care, prezentând în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român” particularitățile discuțiilor având ca subiect semnarea păcii de către țara noastră, menționa faptul că „(...) România Mare nu este creația artificială a tratatelor de pace din anii 1919-1920, o «plăsmuire monstruoasă» a Versaillesului și a Trianonului, așa cum a repetat în perioada interbelică (dar și mai târziu) propaganda revizionistă ungară și sovietică. Desăvârșirea unității naționale a românilor s-a înfăptuit înainte de Conferința de pace prin actele de unire de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, toate în 1918, în timp ce tratatele de pace, care le-au dat consacrarea internațională, au fost semnate în anii 1919-1920 (...)”.

              Pentru oricine se apleacă mai atent asupra contextului european central-răsăritean este evident că nici nu se putea să fie altfel având în vedere faptul că ideea națională își trăgea seva din conceptul herderian cu privire la naționalism, care este unul axat pe comuniunea de limbă și cultură!

            Conceptul a fost inițiat de către lingvistul Johann Gottfried Herder și dezvoltat de filosoful Johann Gottlieb Fichte la debutul secolului al XIX-lea, ambii afectați de înfrângerile suferite de Prusia în 1806 în fața lui Napoleon, după ce inițial luaseră apărarea Revoluției de la 1789 și salutaseră victoriile napoleoniene împotriva monarhilor absoluți și, implicit, ideile naționaliste răspândite de francezi cu această ocazie.

             Prezentat într-o notă antiiluministă conceptul reliefa importanța limbii și culturii comune locuitorilor aceluiași spațiu geografic, afirmând că, fără a considera că trebuie delimitată de granițe statale, „împlinirea deplină a fiecăruia” nu se poate realiza decât „în” și „prin” națiune.

              Ideile celor doi au fost preluate și dezvoltate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în sensul configurării statale a comunității cultural-lingvistice, de către Giuseppe Mazzini, unificatorul Italiei, și de cancelarul german Otto von Bismarck, dându-se astfel concretețe politică naționalismului herderian, îmbrățișat de cvasitotalitatea popoarelor central-răsăritene ale Europei.

              Revenind la Marea Unire de la 1918 este de observat că ea a avut loc în continuarea operei bazate pe viziunea clasei politice pașoptiste (amprentată de ideile mazziniene) transmisă generației următoare, fapt perpetuat până astăzi!

              Aș încheia în nota politologului francez Guy Hermet care, făcând trimitere la Europa zilelor noastre, sublinia faptul formele diferite ale filozofiei statale din cele două extreme ale bătrânului continent (având explicații obiective de ordin istoric politico-economico-cultural) trebuie acceptate ca un „dat firesc” care nu constituie un impediment pentru consolidarea Uniunii Europene. O realitate de care ar trebui să țină seama toți cei interesați!

           

Florin-Vasile ȘOMLEA

–politolog și analist geopolitic– 

Cluj-Napoca, 16 noiembrie 2018

  

La Centenarul încheierii primului război mondial

  

            11 septembrie 2018 reprezintă o dată importantă: împlinirea unui secol de la încheierea Armistițiului dintre Antantă și Puterile Centrale.

            Semnat în Pădurea Compiègne, într-un vagon de tren aparținător mareșalului fracez Foch, Armistițiul dintre beligeranții primului război mondial avea să fie urmat de Tratatele de pace de la Paris, lăsând în urmă, conform datelor oficiale, un bilanț trist, care cuprinde milioane de morți, de răniți și de dispăruți, în contul ambelor tabere!

            Tratatele de pace, prin modul dur al abordării lor, mai ales din partea Franței, aplicat învinșilor, în speță Germaniei, au reprezentat fundamentul revanșismului interbelic, care avea să ducă, peste doar două decenii, la izbucnirea celei de-a doua conflagrații mondiale.

            La împlinirea Centenarului acestui moment istoric al semnării Armistițiului, Parisul a găzduit festivitățile care au punctat momentul adunându-i laolaltă pe urmașii învingătorilor și ai învinșilor de atunci.

Discursurile oficialilor prezenți au subliniat importanța păcii internaționale și eforturile care se cer a fi depuse în acest sens. Dar, dincolo de toate acestea, realitatea crudă ne dezvăluie, ca și în urmă cu o sută de ani, că lumea, în pofida multiplelor schimbări (multe dintre ele, în bine!), a rămas una plină de antagonisme, de interese divergente, de ambiții și de orgolii mai mult sau mai puțin justificate!

Pentru a ne convinge de aceste adevăruri este sufiecient să aruncăm o privire sumară asupra ultimei luni scurse, presărată cu evenimente care dau concretețe celor afirmate.

Luând lucrurile într-o ordine necronologică și dând Cezarului ce-i al Cezarului, aș începe cu Statele Unite ale Americii, care și-au reconfirmat noua lor linie în politica internațională de sub Administrația Trump prin aplicarea primelor măsuri vizând stoparea migrației și consolidarea frontierelor, în paralel cu retragerea din Acordul referitor la migrație al Națiunilor Unite.

Recentele alegeri parlamentare parțiale de peste Ocean au dat rezultate care, în pofida succesului înregistrat de democrați în Camera Reprezentanților, păstrează neschimbate datele problemei în politica externă, în condițiile în care Partidul Republican și-a păstrat majoritatea în Senat, adică în Camera care deține decizia în materie de abordări internaționale.

Obiectivele, în acest sens, ale Washingtonului, precum și cele de natură geostrategică, rămân neschimbate, ceea ce pentru România, ca partener NATO (ca și pentru Polonia), nu sună deloc rău, dacă este să avem în vedere parcursul ultimului an și cele convenite în acest interval de timp.

În Europa, mai precis în zona decizională informală a Uniunii, lucrurile cunosc însă, să-i spunem, o ușoară modificare, în sensul că erodarea poziției cancelarului Angela Merkel, ca urmare a creșterii impopularității ei în Germania (generate de susținerea temei migrației) a forțat-o la anunțarea retragerii sale din poziția de lider al Uniunii Creștin Democrate (CDU), cu amendamentul notabil al dorinței de păstrare a celei de șef al executivului de la Berlin până în anul 2021.

Faptul în sine l-a stimulat pe ocupantul fotoliului de la Palatul Élysée, mai tânărul Emmanuel Macron (cu toate că și el se confruntă cu o prăbușire a imaginii în rândurile electoratului francez) să facă publice veleitățile sale de lider (informal) al Uniunii Europene.

Într-un exces de zel declarativ, președintele Franței perora, cu câteva zile în urmă, dorința sa (clamată și de alți politicieni occidentali cu alte ocazii) de constituire a unei „armate europene” „capabile să apere Uniunea împotriva unor eventuale agresiuni din partea Chinei, a Rusiei sau... a Statelor Unite (!?!)”, uitând (asemenea altora) că, de la dorință la putință este o cale lungă!

Asta pe de o parte! Pe de altă parte ar fi de observat faptul că linia „conservatoare” inițiată de către Donald Trump în politica internă americană pare a se afla într-o ascensiune constantă atât în Uniunea Europeană, cât și în alte părți de pe mapamond.

Mai exact, în timp ce noul pretendent cu șanse reale la funcția de președinte al Comisiei Europene, creștin-socialul bavarez Manfred Weber (46 ani), obținea sprijinul PPE la recenta reuniune de la Helsinki a „popularilor”, anunțându-și intenția de sprijinire a unei politici comunitare bazate pe principiile („uitate” în ultimele decenii!) ale părinților fondatori Robert Schuman și Konrad Adenauer, în care să se regăsească valorile iudeo-creștine (mandatul lui Jean-Claude Juncker expirând în 2019), în America de Sud, în Brazilia, alegerile prezidențiale au fost câștigate de către Jair Bolsonaro, etichetat de către adversarii săi „progresiști” ca „politician ultraconservator”, „de dreapta”, „antidemocrat”, un fost militar de carieră și un admirator al lui Donald Trump.

Victoria lui Bolsonaro (63 ani) în cea mai mare și mai populată țară din America Latină (peste 200 milioane locuitori) are o importanță covârșitoare care nu poate fi subestimată, impactul politic asupra vecinilor resimțindu-se cât de curând, cu atât mai mult cu cât „progresismul” experimentat acolo de mai multă vreme nu a adus decât recul economic și social, violențe publice și corupție câtă încape.

Ea vine după ce fostul șef de stat brazilian din perioada 2003–2011, „stângistul” Luis Inacio Lula da Silva, a a fost încarcerat în aprilie 2018 pentru acte de corupție dovedite în instanță.

Ca o concluzie, dacă Europa pare a se reîntoarce la valorile (iudeo-creștine) care i-au consacrat începuturile comunitare și statutul de factor de echilibru și moderație pe scena internațională, restul planetei, urmând exemplul american, s-ar putea dovedi receptiv la o altfel de abordare în planul politicii interne „reinventând” lucruri cunoscute, dar neglijate din cauza ofensivei de decenii a globalizării.

Florin-Vasile ȘOMLEA

–politolog și analist geopolitic– 

Cluj-Napoca, 30 octombrie 2018

Din nou despre „corectitudinea politică”

               În urmă cu mai bine de doi ani am abordat subiectul „corectitudinea politică” (în engleză „Political Correcteness”) din dorința de a oferi celor interesați câteva elemente legate de aceasta.

              De atunci au apărut în publicistica autohtonă „replici” bine scrise la adresa ei, lucru firesc și îmbucurător, în egală măsură.

             Mi-am propus să revin în cele ce urmează asupra subiectului cu câteva completări utile publicului larg.            

             Ceea ce trebuie clarificat, pentru început, este „statutul” „corectitudinii politice: reprezintă aceasta o ideologie politică sau nu? Stricto sensu „corectitudinea politică” nu este o ideologie, dar neomarxismul cultural (sau, dacă vreți, comunismul cultural) de la care derivă, da!

              Desprins din trunchiul inițial al marxismului, să-i spunem „clasic”, după eșecul „revoluțiilor” bolșevice din Ungaria și Germania anului 1919, neomarxismul cultural (repudiat de adepții „ortodocși” ai marxismului „materialist-dialectic”, care au fondat Uniunea Sovietică) și-a urmat drumul său, mai întâi prin informala „Școală de la Frankfurt”, fondată în 1923, avându-i ca principali jalonatori ai parcursului în deceniile care vor urma, printre alții, pe George Lukacs (ministru al Culturii în efemerul guvern comunist al lui Bela Kun), pe comunistul italian Antonio Gramsci (decedat în 1937) și pe germanul („naturalizat” american) Herbert Marcuse, a cărui operă stă la baza fenomenului „contraculturii” din America anilor 1960.

             Dacă marxismul „clasic” vedea răsturnarea capitalismului ca o operă a unei „revoluții mondiale a muncitorimii”, neomarxiștii culturali, sesizând (corect) afinitățile proletarilor industriali față de națiunea și de religia aparținătoare, și-au fixat ca țintă individul, cu tot ceea ce presupune specificul lui existențial, „lovitura de grație” urmând a fi dată capitalismului abia într-un final, după „virusarea” societății prin distrugerea tradițiilor pe care aceasta se fundamentează!

             Dacă marxismul „materialist-dialectic” s-a folosit de proletariat pentru justificarea acțiunilor lui politice, neomarxismul cultural o face prin minoritățile de orice fel (rasiale, etnice, religioase, sexuale etc.), feminismul constituind, la rândul lui, un vector căruia i se acordă o atenție cu totul aparte!

              Invocându-se „discriminarea” acestor categorii minoritare, neomarxismul cultural a  reușit, în multe locuri de pe mapamond, să impună regulile minorităților respective asupra majorității, încălcând normele democrației, care sună exact pe dos!

             Modificarea comportamentelor individuale la scara a două-trei generații, printr-o așa-numită „revoluție culturală”, a fost arma cu care a lucrat (și lucrează și azi), vizate adversativ fiind națiunea (statul național), biserica și familia (ca „celulă de bază a societății”).

             Acestea fiind zise este ușor de înțeles de ce s-a mers pe dimensiunea „contaminării” mediului universitar și a atragerii tineretului studențesc, ca vectori credibili de influențare a restului societății.

             Din perspectivă istorică boom-ul neomarxismului cultural a avut loc mai întâi peste Ocean, în anii 1965-1970, atunci când Statele Unite erau implicate în războiul din Vietnam, prin apariția „Noii Stângi” (antirăzboincă, antitradiționalistă, hedonistă), a cărei influență asupra societății americane se va diminua gradual după încetarea conflictului din Indochina în 1975, nedispărând însă cu totul.

            Ceea ce s-a întâmplat în paralel a fost extinderea ideilor neomarxist-culturale, mai întâi în spațiul occidental european (de la mediul academic până la cel politic) iar după 1990, când sistemul comunist s-a prăbușit, sub stindardul democrației și libertății, și în partea central-răsăriteană a bătrânului continent.

      În ultimii zece ani dinamismul neomarxismului cultural poate fi constatat și în spațiul românesc, unde formele lui de manifestare constau în influențarea spațiului public (mass-media, intelectuali cu o mare notorietate, civism și partide politice „cu oameni noi”).

             În acest cadru „corectitudinea politică”, „noua limbă de lemn” a perioadei pe care o străbatem, care dorește să impună oamenilor „ce este corect și ce nu este corect a fi exprimat prin cuvinte”, reprezintă o veritabilă cenzură a vorbirii și gândirii care a câștigat deja un important teren în materie de comunicare publică.

              Reacția de apărare la agresiunea neomarxismului cultural a est-europenilor (oarecum întârziată) a fost deîndată taxată și catalogată de către promotorii acestuia ca fiind „iliberalism”, „antieuropenism”, „fascism”, „rasism”, „sexism”, „homofobie” etc., fapt care ne readuce în minte trista perioadă a comunismului de stat în care unele din aceste „etichete” erau lipite pe fruntea celor neagreați de regimul totalitar!

              S-ar putea pune întrebarea de ce neomarxismul cultural nu este perceput ca o ideologie politică?!

            Dincolo de aspectul menționat, al neasumării (intenționate!) a unei identități politice (fapt care îl avantajează pe relația cu potențialii adversari politici, pentru că, nu-i așa, ceea ce nu există nu poți combate!) neomarxismul cultural nu apare nicăieri în abordările teoretice ca fiind o ideologie politică iar „clasicii” săi sunt încadrați în tot felul de prezentări „filosofice” („de stânga” sau „progresiste”, numai unde le este locul, nu!).

            Ideile sale de bază pot fi însă regăsite în unele tratate de științe politice la capitolul rezervat  „Ideologiilor eliberării”.

             Aici întâlnim teme precum „Eliberarea negrilor”, „Mișcarea de eliberare a femeilor”, „Eliberarea homosexualilor”, „Eliberarea animalelor” și, nu în ultimul rând, „Teologia eliberării” (mișcare de stânga a bisericii romano-catolice din America Latină, cea care l-a dat pe actualul Papă Francisc I, apreciat de mulți ca fiind „un suveran pontif socialist”!).     

            Ce este interesant îl constituie de asemenea faptul că din recomandările bibliografice lipsesc numele autorilor „consacrați”, aparținători neomarxismului cultural!

             Să fie vorba despre o „scăpare” sau este rodul unei premeditări „protective”?! 

             Răspunsul este greu de dat, așa că orice variantă poate fi luată în calcul!

                           

              Florin-Vasile ȘOMLEA

               –politolog și analist geopolitic– 

Cluj-Napoca, 18 octombrie 2018

Un Referendum sabotat

          Având ca subiect modificarea textului constituțional referitor la căsătorie, ca „act de uniune între bărbat și femeie”, Referendumul din 6-7 octombrie 2018 a stârnit atitudini pasionale „pro” și „contra” scindând, la propriu, opinia publică, lucru care, până la un punct, a făcut ca perioada anterioară acestuia să semene cu cele întâmplate în „clasicele” campanii electorale.

            Am avut posibilitatea de a asista la „discuții” televizate, mai mult sau mai puțin bine „moderate” de către realizatori, de „dialoguri” similare pe rețelele social-media, Facebook-ul ținând trează atenția utilizatorilor acestuia, fiecare „parte împricinată” venind cu „argumente” contraatacate de „adversari”, după tipicul cu care suntem obișnuiți de multă vreme.

            Conștienți că vor pierde disputa cu „tabăra tradiționalistă”, „progresiștii” au recurs la singura strategie care îi putea avantaja: însămânțarea ideii că Referendumul ar ascunde „altceva” decât definirea căsătoriei în termeni constituționali („scăparea de justiție a lui Dragnea și a penalilor din PSD-ALDE”, „instituirea dictaturii lui Dragnea”, „abaterea țării de la calea europeană și reorientarea ei înspre Rusia lui Putin” și alte asemenea bazaconii), obiectivul vizat de ei fiind neatingerea pragului minim de 30 la sută a participanților la consultarea populară, fapt care conducea automat la invalidarea acesteia!

            „Progresiștii” s-au activat pe toate canalele de comunicare, formale și informale și, utilizând o gamă largă de instrumentări manipulatorii și diversioniste (pe unele le-am menționat deja), de insinuări cu totul lipsite de temei, presărate cu etichetări depășind de multe ori limitele bunului simț, au afișat ostentativ formule explicite precum „#Boicot”, „#Stau acasă!”, „#Iubirea nu se votează!” ș.a.

            Invocând, de o manieră gratuită, faptul că o eventuală „trecere” a Referendumului ar echivala cu primul pas spre „ieșirea României din UE” (?!?) și „promovarea urii în societate” (?!?) „progresiștii” nu s-au         dat în lături în a recurge la cele mai bizare (și nedemocratice!) metode în vederea atingerii scopului mai sus menționat!

            Când spun „progresiști” am în vedere formațiunile politice USR, Mișcarea România Împreună (RO+) a lui Dacian Cioloș precum și diferitele ONG-uri ancorate în ideologia „corectitudinii politice”.

            Toată această agitație exagerată s-a produs într-un context în care, așa după cum o arată directivele Bruxelles-ului, fiecare stat membru al Uniunii Europene deține suveranitatea cu privire la acest aspect al definirii căsătoriei și, pe cale de consecință a familiei!

            Dacă poziția de sabotare a Referendumului de către „progresiști” nu a surprins prea mult, ceea ce a reprezentat o surpriză mare a fost atitudinea duplicitară a puterii politice, a guvernului PSD-ALDE-UDMR!

            „Schimbarea de macaz” a acesteia s-a văzut, în primul rând, în felul în care a fost promovat Referendumul în mass-media publică (TVR, Radio România) și în cea privată fidelă arcului guvernamental, în materie de prezentare a „tehnicii” votării, care a lipsit aproape cu desăvârșire, lăsându-se astfel câmp deschis manipulărilor și diversiunilor amintite.

            Apoi, cu mici excepții, spre deosebire de alte situații similare, organizațiile din teritoriu ale partidelor menționate nu au mișcat un deget pentru stimularea prezenței cetățenilor la vot, apelând la un joc pasiv cât se poate de evident.

            Dacă cu vreo trei săptămâni înainte de data Referendumului, Liviu Dragnea afirma (asemenea lui Călin Popescu Tăriceanu) că formațiunea lui politică susține „tema” acestuia, după vizitele făcute la Bruxelles de către premierul Viorica Dăncilă și discuțiile avute de cele două partide cu omologii lor europeni comunitari („amprentați” de ideologia „corectitudinii politice”!) lucrurile s-au schimbat cu 180 grade, prim-ministrul român afirmând, la întoarcerea acasă, că guvernul său „nu susține Referendumul”, dar că „respectă dorința celor 3 milioane de semnatari”(!?!).

            Singurele formațiuni politice care, și ele în forme diferite, nu au boicotat consultarea populară s-au dovedit a fi PNL și PMP, ceea ce nu anulează impresia generală de „non-combat” a politicului în susțienrea unui demers absolut democratic!

            Și pentru că veni vorba de PNL ar fi de remarcat faptul că, exceptându-l pe liderul acestuia, Ludovic Orban, mulți dintre exponenții săi de marcă fie au stat acasă fie au considerat că au altceva mai bun de făcut.

            Să fi uitat, oare, membrii acestui partid „de centru-dreapta”, afiliat „popularilor” europeni, că statutul lor politic nu este unul similar cu cel al „progresiștilor” (așa-numita „Noua Stângă” marxist-culturală)?! Sau, poate, se vor fi temut să nu fie etichetați de către aceștia ca „antieuropeni” sau „putiniști”? Greu de spus!

Nici măcar președintele României, Klaus Iohannis, nu a făcut notă discordantă de la „regulă”, comportamentul său, de pe durata celor două zile ale consultării populare, lăsând mult de dorit, situându-se departe de ceea ce presupune „fișa postului” de la Palatul Cotroceni!

Nu numai că a mers la secția de votare de care aparține doar cu puțin timp înainte de închiderea acesteia, refuzând să vorbească cu ziariștii prezenți acolo, dar, mai mult decât atât, nu a făcut nici un gest public (așa cum ar fi fost firesc!) prin care să îndemne populația la exercitarea dreptului democratic la vot.

Conformându-se, parcă, poziției oficiale exprimate de Cultul Evanghelic Luteran, de care aparține, de dezacord cu „tema” Referendumului, Iohannis a acționat asemenea unui „simplu cetățean”, nu de pe poziția responsabilității șefului de stat!

De altfel, ostilitatea președintelui față de Referendum avea să se vadă imediat după consumarea evenimentului, atunci când, în discursul ținut în fața presei la Cotroceni, nu s-a sfiit să folosească etichetări din „bagajul lingvistic” al „corectitudinii politice”, considerându-i pe adepții familiei tradiționale „fundamentaliști religioși” sau „promotori ai urii” (!!!).

Unii ar putea spune, dacă e să avem în vedere cele afirmate de către Iohannis în urmă cu trei ani despre semnatarii listelor pentru Referendum cum că ar fi „niște fanatici religioși”, că, de astă dată, tonul a fost mai blând, chiar conciliant. Părerea mea este că în „substanța” lui el a rămas același!

Așadar, sabotat copios de către cvasitotalitatea celor pe care conta pentru reușita sa, Referendumul pentru redefinirea textului constituțional al căsătoriei nu avea cum să „treacă”!  

Așa se face că, la închiderea urnelor, participarea s-a situat la circa 21,8 la sută (92 la sută votând în favoarea temei propuse). Practic, „Coaliția pentru Familie”, cea care și-a asumat adunarea semnăturilor și promovarea Referendumului, alături de toate cultele din România (mai puțin cel Evanghelic Luteran), au fost lăsate să se descurce singure, fără a primi vreun ajutor din partea cuiva.

Într-un gest de o rară ipocrizie PSD-ul a încercat, imediat după Referendum, să confiște votul celor 3,4 milioane de cetățeni, afirmând prin purtătorul său de cuvânt, că aceștia ar fi „simpatizanți ai partidului de guvernământ” (!?!).

Pentru a nu se lăsa mai prejos nici Opoziția nu a rămas datoare, replicând că „eșecul Referendumului” îi are ca „principali responsabili” pe Liviu Dragnea și aliații săi!

Dincolo de toate un lucru este cert și anume că subiectul acestui Referendum rămâne deschis, ambele tabere fiind hotărâte să lupte pentru „crezul” lor pe mai departe.

Este interesant faptul că o doamnă parlamentar social-democrată afirma, în fața ziariștilor, ca nefiind cu totul exclusă „repetarea consultării populare” având ca subiect „statutul căsătoriei din textul constituțional” cu ocazia alegerilor europarlamentare de anul viitor!

Ca o concluzie, cu trimitere de data aceasta la contextul internațional, ar fi de menționat că în pofida faptului de a fi membri ai Uniunii Europene (unde, după cum arătam, suflă puternic vântul „corectitudinii politice”) „ora exactă” pentru mulți (inclusiv pentru România!) se dă tot de la Washington, acolo unde conduc republicanii „tradiționaliști” ai nonconformistului Donald Trump, cel care afirma recent de la înalta tribună a Națiunilor Unite că „a trecut vremea globalismului și a venit vremea patriotismului!”.

    

               Florin-Vasile ȘOMLEA

               –politolog și analist geopolitic–