Cluj-Napoca, 30 octombrie 2018

Din nou despre „corectitudinea politică”

               În urmă cu mai bine de doi ani am abordat subiectul „corectitudinea politică” (în engleză „Political Correcteness”) din dorința de a oferi celor interesați câteva elemente legate de aceasta.

              De atunci au apărut în publicistica autohtonă „replici” bine scrise la adresa ei, lucru firesc și îmbucurător, în egală măsură.

             Mi-am propus să revin în cele ce urmează asupra subiectului cu câteva completări utile publicului larg.            

             Ceea ce trebuie clarificat, pentru început, este „statutul” „corectitudinii politice: reprezintă aceasta o ideologie politică sau nu? Stricto sensu „corectitudinea politică” nu este o ideologie, dar neomarxismul cultural (sau, dacă vreți, comunismul cultural) de la care derivă, da!

              Desprins din trunchiul inițial al marxismului, să-i spunem „clasic”, după eșecul „revoluțiilor” bolșevice din Ungaria și Germania anului 1919, neomarxismul cultural (repudiat de adepții „ortodocși” ai marxismului „materialist-dialectic”, care au fondat Uniunea Sovietică) și-a urmat drumul său, mai întâi prin informala „Școală de la Frankfurt”, fondată în 1923, avându-i ca principali jalonatori ai parcursului în deceniile care vor urma, printre alții, pe George Lukacs (ministru al Culturii în efemerul guvern comunist al lui Bela Kun), pe comunistul italian Antonio Gramsci (decedat în 1937) și pe germanul („naturalizat” american) Herbert Marcuse, a cărui operă stă la baza fenomenului „contraculturii” din America anilor 1960.

             Dacă marxismul „clasic” vedea răsturnarea capitalismului ca o operă a unei „revoluții mondiale a muncitorimii”, neomarxiștii culturali, sesizând (corect) afinitățile proletarilor industriali față de națiunea și de religia aparținătoare, și-au fixat ca țintă individul, cu tot ceea ce presupune specificul lui existențial, „lovitura de grație” urmând a fi dată capitalismului abia într-un final, după „virusarea” societății prin distrugerea tradițiilor pe care aceasta se fundamentează!

             Dacă marxismul „materialist-dialectic” s-a folosit de proletariat pentru justificarea acțiunilor lui politice, neomarxismul cultural o face prin minoritățile de orice fel (rasiale, etnice, religioase, sexuale etc.), feminismul constituind, la rândul lui, un vector căruia i se acordă o atenție cu totul aparte!

              Invocându-se „discriminarea” acestor categorii minoritare, neomarxismul cultural a  reușit, în multe locuri de pe mapamond, să impună regulile minorităților respective asupra majorității, încălcând normele democrației, care sună exact pe dos!

             Modificarea comportamentelor individuale la scara a două-trei generații, printr-o așa-numită „revoluție culturală”, a fost arma cu care a lucrat (și lucrează și azi), vizate adversativ fiind națiunea (statul național), biserica și familia (ca „celulă de bază a societății”).

             Acestea fiind zise este ușor de înțeles de ce s-a mers pe dimensiunea „contaminării” mediului universitar și a atragerii tineretului studențesc, ca vectori credibili de influențare a restului societății.

             Din perspectivă istorică boom-ul neomarxismului cultural a avut loc mai întâi peste Ocean, în anii 1965-1970, atunci când Statele Unite erau implicate în războiul din Vietnam, prin apariția „Noii Stângi” (antirăzboincă, antitradiționalistă, hedonistă), a cărei influență asupra societății americane se va diminua gradual după încetarea conflictului din Indochina în 1975, nedispărând însă cu totul.

            Ceea ce s-a întâmplat în paralel a fost extinderea ideilor neomarxist-culturale, mai întâi în spațiul occidental european (de la mediul academic până la cel politic) iar după 1990, când sistemul comunist s-a prăbușit, sub stindardul democrației și libertății, și în partea central-răsăriteană a bătrânului continent.

      În ultimii zece ani dinamismul neomarxismului cultural poate fi constatat și în spațiul românesc, unde formele lui de manifestare constau în influențarea spațiului public (mass-media, intelectuali cu o mare notorietate, civism și partide politice „cu oameni noi”).

             În acest cadru „corectitudinea politică”, „noua limbă de lemn” a perioadei pe care o străbatem, care dorește să impună oamenilor „ce este corect și ce nu este corect a fi exprimat prin cuvinte”, reprezintă o veritabilă cenzură a vorbirii și gândirii care a câștigat deja un important teren în materie de comunicare publică.

              Reacția de apărare la agresiunea neomarxismului cultural a est-europenilor (oarecum întârziată) a fost deîndată taxată și catalogată de către promotorii acestuia ca fiind „iliberalism”, „antieuropenism”, „fascism”, „rasism”, „sexism”, „homofobie” etc., fapt care ne readuce în minte trista perioadă a comunismului de stat în care unele din aceste „etichete” erau lipite pe fruntea celor neagreați de regimul totalitar!

              S-ar putea pune întrebarea de ce neomarxismul cultural nu este perceput ca o ideologie politică?!

            Dincolo de aspectul menționat, al neasumării (intenționate!) a unei identități politice (fapt care îl avantajează pe relația cu potențialii adversari politici, pentru că, nu-i așa, ceea ce nu există nu poți combate!) neomarxismul cultural nu apare nicăieri în abordările teoretice ca fiind o ideologie politică iar „clasicii” săi sunt încadrați în tot felul de prezentări „filosofice” („de stânga” sau „progresiste”, numai unde le este locul, nu!).

            Ideile sale de bază pot fi însă regăsite în unele tratate de științe politice la capitolul rezervat  „Ideologiilor eliberării”.

             Aici întâlnim teme precum „Eliberarea negrilor”, „Mișcarea de eliberare a femeilor”, „Eliberarea homosexualilor”, „Eliberarea animalelor” și, nu în ultimul rând, „Teologia eliberării” (mișcare de stânga a bisericii romano-catolice din America Latină, cea care l-a dat pe actualul Papă Francisc I, apreciat de mulți ca fiind „un suveran pontif socialist”!).     

            Ce este interesant îl constituie de asemenea faptul că din recomandările bibliografice lipsesc numele autorilor „consacrați”, aparținători neomarxismului cultural!

             Să fie vorba despre o „scăpare” sau este rodul unei premeditări „protective”?! 

             Răspunsul este greu de dat, așa că orice variantă poate fi luată în calcul!

                           

              Florin-Vasile ȘOMLEA

               –politolog și analist geopolitic– 

Cluj-Napoca, 18 octombrie 2018

Un Referendum sabotat

          Având ca subiect modificarea textului constituțional referitor la căsătorie, ca „act de uniune între bărbat și femeie”, Referendumul din 6-7 octombrie 2018 a stârnit atitudini pasionale „pro” și „contra” scindând, la propriu, opinia publică, lucru care, până la un punct, a făcut ca perioada anterioară acestuia să semene cu cele întâmplate în „clasicele” campanii electorale.

            Am avut posibilitatea de a asista la „discuții” televizate, mai mult sau mai puțin bine „moderate” de către realizatori, de „dialoguri” similare pe rețelele social-media, Facebook-ul ținând trează atenția utilizatorilor acestuia, fiecare „parte împricinată” venind cu „argumente” contraatacate de „adversari”, după tipicul cu care suntem obișnuiți de multă vreme.

            Conștienți că vor pierde disputa cu „tabăra tradiționalistă”, „progresiștii” au recurs la singura strategie care îi putea avantaja: însămânțarea ideii că Referendumul ar ascunde „altceva” decât definirea căsătoriei în termeni constituționali („scăparea de justiție a lui Dragnea și a penalilor din PSD-ALDE”, „instituirea dictaturii lui Dragnea”, „abaterea țării de la calea europeană și reorientarea ei înspre Rusia lui Putin” și alte asemenea bazaconii), obiectivul vizat de ei fiind neatingerea pragului minim de 30 la sută a participanților la consultarea populară, fapt care conducea automat la invalidarea acesteia!

            „Progresiștii” s-au activat pe toate canalele de comunicare, formale și informale și, utilizând o gamă largă de instrumentări manipulatorii și diversioniste (pe unele le-am menționat deja), de insinuări cu totul lipsite de temei, presărate cu etichetări depășind de multe ori limitele bunului simț, au afișat ostentativ formule explicite precum „#Boicot”, „#Stau acasă!”, „#Iubirea nu se votează!” ș.a.

            Invocând, de o manieră gratuită, faptul că o eventuală „trecere” a Referendumului ar echivala cu primul pas spre „ieșirea României din UE” (?!?) și „promovarea urii în societate” (?!?) „progresiștii” nu s-au         dat în lături în a recurge la cele mai bizare (și nedemocratice!) metode în vederea atingerii scopului mai sus menționat!

            Când spun „progresiști” am în vedere formațiunile politice USR, Mișcarea România Împreună (RO+) a lui Dacian Cioloș precum și diferitele ONG-uri ancorate în ideologia „corectitudinii politice”.

            Toată această agitație exagerată s-a produs într-un context în care, așa după cum o arată directivele Bruxelles-ului, fiecare stat membru al Uniunii Europene deține suveranitatea cu privire la acest aspect al definirii căsătoriei și, pe cale de consecință a familiei!

            Dacă poziția de sabotare a Referendumului de către „progresiști” nu a surprins prea mult, ceea ce a reprezentat o surpriză mare a fost atitudinea duplicitară a puterii politice, a guvernului PSD-ALDE-UDMR!

            „Schimbarea de macaz” a acesteia s-a văzut, în primul rând, în felul în care a fost promovat Referendumul în mass-media publică (TVR, Radio România) și în cea privată fidelă arcului guvernamental, în materie de prezentare a „tehnicii” votării, care a lipsit aproape cu desăvârșire, lăsându-se astfel câmp deschis manipulărilor și diversiunilor amintite.

            Apoi, cu mici excepții, spre deosebire de alte situații similare, organizațiile din teritoriu ale partidelor menționate nu au mișcat un deget pentru stimularea prezenței cetățenilor la vot, apelând la un joc pasiv cât se poate de evident.

            Dacă cu vreo trei săptămâni înainte de data Referendumului, Liviu Dragnea afirma (asemenea lui Călin Popescu Tăriceanu) că formațiunea lui politică susține „tema” acestuia, după vizitele făcute la Bruxelles de către premierul Viorica Dăncilă și discuțiile avute de cele două partide cu omologii lor europeni comunitari („amprentați” de ideologia „corectitudinii politice”!) lucrurile s-au schimbat cu 180 grade, prim-ministrul român afirmând, la întoarcerea acasă, că guvernul său „nu susține Referendumul”, dar că „respectă dorința celor 3 milioane de semnatari”(!?!).

            Singurele formațiuni politice care, și ele în forme diferite, nu au boicotat consultarea populară s-au dovedit a fi PNL și PMP, ceea ce nu anulează impresia generală de „non-combat” a politicului în susțienrea unui demers absolut democratic!

            Și pentru că veni vorba de PNL ar fi de remarcat faptul că, exceptându-l pe liderul acestuia, Ludovic Orban, mulți dintre exponenții săi de marcă fie au stat acasă fie au considerat că au altceva mai bun de făcut.

            Să fi uitat, oare, membrii acestui partid „de centru-dreapta”, afiliat „popularilor” europeni, că statutul lor politic nu este unul similar cu cel al „progresiștilor” (așa-numita „Noua Stângă” marxist-culturală)?! Sau, poate, se vor fi temut să nu fie etichetați de către aceștia ca „antieuropeni” sau „putiniști”? Greu de spus!

Nici măcar președintele României, Klaus Iohannis, nu a făcut notă discordantă de la „regulă”, comportamentul său, de pe durata celor două zile ale consultării populare, lăsând mult de dorit, situându-se departe de ceea ce presupune „fișa postului” de la Palatul Cotroceni!

Nu numai că a mers la secția de votare de care aparține doar cu puțin timp înainte de închiderea acesteia, refuzând să vorbească cu ziariștii prezenți acolo, dar, mai mult decât atât, nu a făcut nici un gest public (așa cum ar fi fost firesc!) prin care să îndemne populația la exercitarea dreptului democratic la vot.

Conformându-se, parcă, poziției oficiale exprimate de Cultul Evanghelic Luteran, de care aparține, de dezacord cu „tema” Referendumului, Iohannis a acționat asemenea unui „simplu cetățean”, nu de pe poziția responsabilității șefului de stat!

De altfel, ostilitatea președintelui față de Referendum avea să se vadă imediat după consumarea evenimentului, atunci când, în discursul ținut în fața presei la Cotroceni, nu s-a sfiit să folosească etichetări din „bagajul lingvistic” al „corectitudinii politice”, considerându-i pe adepții familiei tradiționale „fundamentaliști religioși” sau „promotori ai urii” (!!!).

Unii ar putea spune, dacă e să avem în vedere cele afirmate de către Iohannis în urmă cu trei ani despre semnatarii listelor pentru Referendum cum că ar fi „niște fanatici religioși”, că, de astă dată, tonul a fost mai blând, chiar conciliant. Părerea mea este că în „substanța” lui el a rămas același!

Așadar, sabotat copios de către cvasitotalitatea celor pe care conta pentru reușita sa, Referendumul pentru redefinirea textului constituțional al căsătoriei nu avea cum să „treacă”!  

Așa se face că, la închiderea urnelor, participarea s-a situat la circa 21,8 la sută (92 la sută votând în favoarea temei propuse). Practic, „Coaliția pentru Familie”, cea care și-a asumat adunarea semnăturilor și promovarea Referendumului, alături de toate cultele din România (mai puțin cel Evanghelic Luteran), au fost lăsate să se descurce singure, fără a primi vreun ajutor din partea cuiva.

Într-un gest de o rară ipocrizie PSD-ul a încercat, imediat după Referendum, să confiște votul celor 3,4 milioane de cetățeni, afirmând prin purtătorul său de cuvânt, că aceștia ar fi „simpatizanți ai partidului de guvernământ” (!?!).

Pentru a nu se lăsa mai prejos nici Opoziția nu a rămas datoare, replicând că „eșecul Referendumului” îi are ca „principali responsabili” pe Liviu Dragnea și aliații săi!

Dincolo de toate un lucru este cert și anume că subiectul acestui Referendum rămâne deschis, ambele tabere fiind hotărâte să lupte pentru „crezul” lor pe mai departe.

Este interesant faptul că o doamnă parlamentar social-democrată afirma, în fața ziariștilor, ca nefiind cu totul exclusă „repetarea consultării populare” având ca subiect „statutul căsătoriei din textul constituțional” cu ocazia alegerilor europarlamentare de anul viitor!

Ca o concluzie, cu trimitere de data aceasta la contextul internațional, ar fi de menționat că în pofida faptului de a fi membri ai Uniunii Europene (unde, după cum arătam, suflă puternic vântul „corectitudinii politice”) „ora exactă” pentru mulți (inclusiv pentru România!) se dă tot de la Washington, acolo unde conduc republicanii „tradiționaliști” ai nonconformistului Donald Trump, cel care afirma recent de la înalta tribună a Națiunilor Unite că „a trecut vremea globalismului și a venit vremea patriotismului!”.

    

               Florin-Vasile ȘOMLEA

               –politolog și analist geopolitic–